CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XVII)
SUMARUL BLOGULUI
TEOLOGIA MISTICĂ
ȘI DOGMATICĂ (1)
1. Teologie și mistică
După ce am arătat care sînt temeiurile și izvoarele
creștinismului, a venit vremea să pătrundem, în mod mai sistematic și mai
apropundat, în doctrina creștină.
Capitolul pe care-l deschidem acum este cel mai important al acestui curs
elementar, el constituindu-se într-un compendiu de teologie dogmatică ortodoxă,
dar și cu elemente de teologie simbolică (privind diferențele de abordare
dintre confesiuni). Vom căuta să evităm pe cît posibil, consecvenți scopului modest
pe care ni l-am propus (orientarea generală a unui public larg), excesul de
detalii sau limbajul hiperspecializat (de care se abuzează uneori în teologia „oficială”).
Înainte de a prezenta, din perspectiva noastră ortodoxă,
conținutul dogmatic al teologiei creștine, se cuvine să precizăm înțelesul a
trei termeni fundamentali, cu care vom lucra curent în continuare: teologie, mistică și dogmă.
*
Teologie înseamnă literal „știința despre Dumnezeu”: din gr. theos, „(dumne)zeu” și loghia, „știință”, „vorbire despre” (de
la logos, „cuvînt”, „rațiune”).
Teologia ne vorbește despre Dumnezeu atît în ființa, cît și în lucrările Lui;
ea nu se întemeiază însă, precum celelalte „vorbiri” (discursuri) omenești,
atît pe observațiile și raționamentele minții noastre (care are un rol secundar
în discursul teologic), ci pe datele revelației dumnezeiești. Teologia
reprezintă formularea justă și sistematică a adevărurilor religioase, fiind
însă, în același timp, „nu numai un mod de cunoaștere și contemplație, ci și un
mod de comunicare, de interpretare și de comuniune” (Ion Bria, op. cit., p. 7).
Catolicismul și protestantismul au tendința de a
desprinde speculația teologică de trăirea mistică, făcînd exces de raționalism
(ca în vechea „scolastică” sau ca în mai noua „teologie dialectică”) și
ajungînd să coboare teologia pînă la un soi de filosofie religioasă uscată,
pedantă și formalistă (tendință care, din păcate, a pătruns în ultimele secole,
în diferite grade, și în învățămîntul teologic ortodox).
Aici trebuie să fim bine înțeleși: teologia nu trebuie
confundată cu mitologia, nici cu teosofia gnostică, nici cu metafizica, nici cu
filosofia religioasă. Gîndirea mitică și mitologia aferentă acesteia reprezintă
un stadiu pre-teologic în istoria religioasă. El caracterizează religiile
arhaice sau primitive, lipsite de preciziuni dogmatice și de armătură
teoretică, reducîndu-se la adevăruri și practici mistice elementare, în care
divinul este adeseori copleșit de omenesc, iar uneori chiar de diabolic. Mitul
atestă un sentiment obscur al sacrului, mișcîndu-se între fantezia plăsmuitoare
a omului și intuiția haotică a unor adevăruri tainice, supraomenești. Mitologia
atestă o viață religioasă pre-revelațională, pe care creștinismul teologic nu
și-o mai poate asuma. Sfîntul Apostol Pavel, unul dintre pilonii gîndirii
creștine, spune limpede: „Iar de basmele
cele lumești și băbești ferește-te și deprinde-te cu credința cea adevărată!” (I
Timotei 4, 7; subl. n.). O sminteală care vine în prelungirea gîndirii
mitice și magice, complicîndu-se însă cu speculații filosofice și chiar
științifice, este și gnosticismul teosofic, un fel de mixtum compositum speculativ și fantezist, întruchipat pentru lumea
modernă mai ales în teozofie, în antropozofie și în new-age-ismul de dată mai recentă, precum și în doctrinele și
ritualurile masonice (care maimuțăresc inițierea de tip religios, dar în slujba
unor mize nereligioase). Ispitele spiritului filosofic au dus, pe de altă
parte, la așa-numita metafizică, demers explicativ de intenție totalizatoare al
minții omenești, dincolo de orice credință și bază dogmatică. Faptul că adesea
apar convergențe între teologie și metafizica filosofică nu trebuie să ne
înșele: chiar dacă ating aceleași probleme, teologia este bazată pe revelație
și pe tradiție, în vreme ce metafizica se bazează numai pe rațiunea omenească,
filtrată prin sensibilitatea subiectivă a diferiților cugetători; dogma, care
este esențială teologiei (și despre care vom vorbi mai pe larg în subcapitolul
următor), repugnă oricărui metafizician consecvent cu sine însuși. Se poate
întîmpla cel mult să se vadă în dogmă o posibilă „metodă” de cunoaștere filosofică
între altele, fără nici o legătură necesară cu conținutul teologic propriu-zis
(ca în cazul lui Lucian Blaga, filosoful „eonului dogmatic”). În ce privește
filosofia religioasă, ea este un fel de compromis speculativ între teologia
mistică și metafizica filosofică: un fel de gîndire liberă în marginea unor
dogme relativizate sau prost înțelese, față de care filosoful tinde să-și
afirme punctul de vedere „original”. Sau, altfel spus, metafizicianul își
proclamă exclusivist propriile adevăruri, filosoful religios (re)interpretează
personal adevărurile revelate, în vreme ce teologul, plasat principial în afara
„cercului vicios” al filosofării autonome, nu face decît să păzească și să
administreze o sumă de adevăruri veșnice, mișcîndu-se smerit în liniile de
forță ale tradiției dogmatice și interzicîndu-și orice „aventură” de ordin strict
subiectiv. Dacă ar fi să exemplificăm cu nume ilustre din gîndirea românească,
metafizicieni au fost un Lucian Blaga sau un Constantin Noica, filosofi
religioși un Nae Ionescu sau un Mircea Eliade, iar teologi propriu-ziși un
Nichifor Crainic sau un Dumitru Stăniloae. Astfel de distincții sînt absolut necesare
pentru a păzi „dreapta învățătură”, ortodoxia noastră tradițională, evitînd amestecul
nelegitim între domeniul religiei și cel al culturii, în speță confuzia între
teologie și filosofie. Oricît de vii și de interesanți ar fi (și sînt nu o daă)
metafizicienii sau filosofii religioși, dreptcredinciosul nu-i poate avea, în materie
religioasă, drept „călăuze” garantate decît pe adevărații teologi sau pe cei
care își asumă cu modestie rigorile teologiei, chiar dacă aceștia vor fi mai
puțin... „spectaculoși” (Biserica nu urmărește „să facă senzație”, ci să
zidească în duhul lui Hristos). Căci și aici avem un limpede avertisment
apostolic: „Luați aminte să nu vă fure cineva mințile cu filosofia și cu
deșarta înțelepciune din predania omenească, după stihiile lumii și nu după
Hristos!” (Coloseni 2, 8; cf. și I Timotei 6, 20).
Spre deosebire de catolicism (și de creștinismul apusean
în genere), Ortodoxia consideră teologia în raport permanent și necesar cu
experiența mistică (în gr. mystikos,
„secret”, „tainic”); mistica
înseamnă trăirea duhovnicească a misterului, a tainei, legătura vie cu Dumnezeu;
teologul autentic trebuie să fie, înainte de toate, un „înduhovnicit”. Cine
știe să se roage, acela este teolog adevărat, spune și repetă literatura
patristică. Deoarece rugăciunea cea desăvîrșită – pe care nu mulți ajung să o
stăpînească pe deplin – aduce cu sine lumina harului sfințitor, ca una ce-i
făcută „în duh și în adevăr” (Ioan 4,
23). Trebuie să stăpînim teologia „pe dinăuntru”, căci cine o consideră doar
„pe dinafară” riscă să o prefacă într-o simplă varietate a gîndirii filosofice,
ceea ce ar însemna o inadmisibilă confuzie de planuri. Numai credinciosul
luminat de rugăciune are o bună întîlnire cu teologia, are îndreptățirea de a
vorbi despre Dumnezeu, căci la el cugetarea și trăirea sînt una. Necredinciosul
(ateul) sau răucredinciosul (ereticul) nu pot face teologie reală, nu pot teologhisi, căci „nimic nu e mai sărac
decît cugetarea care, stînd afară de Dumnezeu,
filosofează despre Dumnezeu” (Filocalia românească, vol. 1, ed. 1946,
p. 341). De aceea, „purtătorii cei mai importanți ai experienței religioase și
ai adevăratei teologhisiri sînt Sfinții – oameni care prin smerenie și iubire
au renunțat la sinea lor spre a se regăsi în Hristos și în aproapele” (a se
vedea, în întregime, utilul studiu introductiv al părintelui Vasile Răducă la prima
versiune românească a cărții lui Vladimir Lossky atît de grăitor intitulate Teologia mistică a Bisericii de Răsărit).
„În tradiția răsăriteană – arată Vl. Lossky (trad. rom. cit., pp. 36-37) – nu s-a
făcut niciodată o distincție netă între Mistică și Teologie, între trăirea
personală a tainelor dumnezeiești și dogma afirmată de Biserică [...]. Departe
de a fi opuse, Teologia și Mistica se sprijină și se întregesc una pe alta. Una
este cu neputință fără cealaltă: dacă trăirea mistică este o punere în valoare
personală a conținutului credinței comune, Teologia este o expresie spre
folosința tuturor a ceea ce poate fi încercat de fiecare. În afara adevărului
păstrat de Biserică în totalitatea ei, experiența personală ar fi lipsită de
orice siguranță, de orice obiectivitate; ar fi un amestec de adevăr și de
minciună, de realitate și de iluzie – «misticism» în sensul peiorativ al
cuvîntului. Pe de altă parte, învățătura Bisericii nu ar avea nici o înrîurire
asupra sufletelor dacă nu ar exprima o trăire oarecum lăuntrică a adevărului
dat într-o măsură diferită fiecărui credincios”.
Același Vladimir Lossky, unul dintre cei mai importanți
teologi ortodocși ai secolului XX, insistă asupra caracterului „apofatic” sau „negativ”
al teologiei răsăritene (pe urmele Teologiei
mistice a Sfîntului Dionisie Pseudo-Areopagitul). Conform învățăturii
areopagitice (întărite de multe alte locuri patristice), există „două căi
teologice cu putință: una procedează prin afirmații
(Teologia catafatică sau pozitivă), iar cealaltă prin negații (Teologia apofatică sau negativă)”. Mai degrabă putem spune
însă ce nu este Dumnezeu decît ce
este El. Nici o afirmație făcută de om, conform logicii și limbajului său, nu
se potrivește cînd e vorba despre Dumnezeu. Știm că Dumnezeu este în chip absolut, dar acest a fi dumnezeiesc nu se aseamănă cu
nimic din ființa acestei lumi. Dumezeu este dincolo de tot ceea ce există, de
tot ceea ce este posibil în mod obișnuit. Dumnezeu nu este nimic din ceea ce poate fi experimentat senzorial și
afirmat rațional. „Spre a ajunge la El ar trebui negat tot ceea ce este mai
prejos de El, adică tot ceea ce există [...]. Tocmai prin necunoaștere (agnosía) ajungem să cunoaștem pe Acela
Care este mai presus de toate obiectele cunoștințelor cu putință [nouă].
Procedînd prin negații, ne ridicăm de la treptele cele mai de jos ale ființei
pînă la culmile sale, îndepărtînd în mod progresiv tot ceea ce poate fi
cunoscut, spre a ne putea apropia de Cel Necunoscut în întunericul
necunoașterii absolute. Căci după cum lumina – și mai ales o lumină
prisositoare – face nevăzut întunericul, tot așa cunoașterea făpturilor – și
mai ales prisosul de cunoaștere – desființează necunoașterea, care este însă
singura cale de a ajunge la Dumnezeu în Sine” (ibidem, pp. 54-55). Apofatismul creștin preface speculația
rațională într-o contemplare mistică
a Sfintei Treimi.
Aceste subțirimi de gînd și de expresie nu trebuie să
sperie. Ne vom obișnui treptat cu acest limbaj antinomic al literaturii mistice
și dogmatice. Trebuind să exprime inexprimabilul, „de-negrăitul”, limbajul acesta
este obligat la surprinzătoare temerități. Teologia creștină reprezintă, mai
ales în rădăcinile ei ortodoxe, cea mai înaltă și mai sublimă aventură a
spiritului și limbajului omenesc. Sigur că noi, din necesități așa-zicînd didactice,
vom căuta să simplificăm pe cît cu putință lucrurile, fără a le trăda însă
esența.
Nu trebuie să se înțeleagă cumva că teologia creștină ar
fi „irațională”. Ea nu contestă rațiunea, dar îi constată limitele și o
depășește pe cale mistică. Nu este irațională sau antirațională, ci suprarațională. Raționalismul și
iraționalismul sînt două extreme ale gîndirii omenești autonome, extreme de
care teologia se îndepărtează deopotrivă. Teologia creștină prețuiește
rațiunea, dar nu ca „izvor” sau „sediu”, ci doar ca „treaptă intermediară” sau
ca „vehicul” al adevărului. Rațiunea este utilă, dar insuficientă. Adevărul
rezidă, pentru teolog (și pentru omul credincios în genere), în dogmele revelate, care transcend
rațiunea și se cer asumate prin credință.
Tot așa, teologia creștină se ține departe și de alte
două extreme (ca să nu zicem „fundături”) ale gîndirii omenești: idealismul
(conform căruia numai „spiritul” sau „ideile” ar exista în mod real) și
materialismul (care afirmă doar existențaa reală a materiei, activitatea
spirituală fiind văzută doar ca o „funcție” a acesteia!). Religia creștină
opune acestor unilateralizante concepții filosofice spiritualismul său rodnic și cuprinzător; sau, mai exact spus, realismul său spiritual. „Spiritul e afirmat, materia e netăgăduită. Numai că
spiritul e primordial și exercită asupra materiei primatul său patern. Ordinea
cosmică, în toată divina ei frumusețe, nu e opera hazardului, ci opera
spiritului care dă formă pastei amorfe a materiei. Bucată vie de univers,
rezumînd întreaga minune a existenței, omul nu este nici umbra iresponsabil
spînzurată de idee, dar nici iresponsabilul animal redus la ritmul mecanic al
determinismului materialist. El e trup din materie și spirit din divinitate [...],
deplin responsabil de actele lui. Doctrina spiritualistă, cuprinzînd în
amploarea ei fără egal cele două elemente ale vieții, ținînd seama, prin urmare,
de cele două naturi ale aceleiași realități, e doctrina realismului creștin” (Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ed. cit., p.
34).
Sînt interesante, cu privire la problema întîietății
spiritului sau materiei, atît de naiv exacerbate astăzi, cuvintele atribuite
lui Iisus într-un text apocrif (Evanghelia
după Toma, 29): „Dacă spiritul a zămislit materia, aceasta este o minune.
Dar dacă materia a zămislit spiritul, aceasta este o minune a minunilor! Numai
că mă întreb, mirîndu-mă: De unde atîta bogăție într-atîta puținătate?!”.
Spiritul și materia au amîndouă existență reală și sînt
bune în sine, ne învață creștinismul, numai că spiritul este primordial și
supraordonat materiei, reprezentînd „calitatea” care guvernează „cantitatea”
sau „superiorul” care guvernează „inferiorul”. Dar spiritul nu este doar cauza
primă, ci și scopul ultim al realului. Materia (ceea ce, prin păcat, a devenit
„stricăcios” în noi) va fi „înghițită”, transfigurată de spirit (ceea ce este
„nestricăcios”) în perspectiva eshatologiei creștine (a se vedea I Corinteni 15, mai ales 52-54). Acesta
este și unul dintre înțelesurile termenului de înduhovnicire/spiritualizare:
transfigurarea materiei prin duh.
Așadar, teologia
mistică este suprarațională și duhovnicească, întemeindu-se pe dogmele de
credință revelate și folosindu-se de rațiunea comună numai din necesități de
expunere. E bine să avem în vedere observația Sfîntului Ioan Damaschin (Dogmatica, trad. rom. cit., pp. 4-5):
„Căci cel ce vrea să vorbească sau să audă despre Dumnezeu trebuie să știe în
chip clar că în această privință nu sînt
toate inexprimabile și nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile și
nici toate cognoscibile. Altceva este cognoscibilul și altceva exprimabilul,
după cum altceva este vorbirea și altceva cunoașterea. De aceea nu pot fi
exprimate cu claritate multe din cele ce se înțeleg în chip tainic despre
Dumnezeu, ci sîntem siliți să exprimăm
lucrurile care sînt mai presus de noi în felul nostru omenesc de a vorbi”
(subl. n.). (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi
pe acest blog:
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00
0 comentarii
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire