INTERMEZZO LIRIC: NOI CÎNTECE FĂRĂ STĂPÎN

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

I

Doamne, vis de nu ne-ai fi,  
ne-am usca în trup de vii, 
dar și numai vis de ești,  
toate-s basne și povești. 
Mai aievea ca în toate 
ești pe lemnul crucii poate 
și în rană-ți putem pune 
degetul nădejdii bune. 
Tăinuit la tine-n cer, 
ești departe și stingher, 
dar bătut pe crucea ta, 
cine te-ar putea uita? 
Doamne, rost de jos și sus, 
răsărit fără apus, 
ești în noi și noi în tine 
ca lumina slavei line, 
și pe toate cîte sînt 
le aduni întru Cuvînt! 


II

Marile iubiri ne dor  
c-o durere doar a lor, 
că nu-ncap, de mari ce sînt, 
nici în vis, nici în cuvînt, 
iar aievea lor, plăpînda, 
e amară ca osînda...

Doar măruntele iubiri  
ale bietei noastre firi 
dau în floare cînd şi cînd 
pe vîlceaua unui gînd 
sau în inimă se-aprind 
ca o jarişte de jind...

Mari sau mici, iubirile  
ne încing privirile 
şi, cu bune sau cu rele, 
viaţa-i vie doar în ele, 
căci iubiri de n-ar mai fi, 
moartea ne-ar mînca de vii.

  
III
 
Rămași singuri și triști, 
tu mai crezi că exiști 
și eu cred că mai sînt 
încă viu pe pămînt, 
dar în noi, fără noi, 
ne-am pierdut amîndoi, 
și nu-i nimeni să poată
la liman să ne scoată, 
nici vis să ne poarte 
din viață în moarte... 


IV

De-i iubirea cutră-n noi  
şi ţepuşă dinapoi, 
tu rămîi să dai în floare 
cînd lumina zilei moare, 
din păşunea plîngerii 
să te pască îngerii 
şi să n-aibă-n cerul lor 
mai frumos şi mare dor. 


V
 
Dacă vine moartea peste, 
ce-oi mai fi, decît poveste? 
Din ce-am fost şi din ce sînt, 
ce-oi mai fi, decît cuvînt? 
Doamne, şi să nu mai fiu, 
cîntecul rămîne viu, 
cum şi tu, pe crucea ta, 
eşti Cuvînt, nu altceva... 
Oare raiul, unde stai, 
nu e lamură de grai 
şi pe toţi, pe limba lui, 
nu eşti tu care ne spui? 
Dumnezeule tălmaci, 
tu ne spui şi tu ne taci, 
dar şi eu, pe cît te zic, 
ori eşti tot, ori eşti nimic...


VI

Ce-i iubirea - mică, mare -
dacă cer într-însa n-are?
Dar și cerul ce-i, de nu-i
Dumnezeu la roata lui?

 
VII

Toate cîte le-am visat 
trag acum spre scăpătat 
și în bezna care vine 
pe decindea lunii pline, 
printre stele-logostele, 
mut ca dragostele mele, 
mai rămîne-un singur vis: 
cel al cerului deschis.

Răzvan CODRESCU