UN SFÎNT GEORGIAN

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Sfîntul Mucenic Şalva de Ahalțihe 

  

Parte a „vîrstei de aur” georgiene, comandant în armata Sfintei Regine Tamar. Originea – nobilă. Vitejia – unanim recunoscută. Unul dintre simbolurile Georgiei, care, asemenea multor altora, aminteşte de fragilitatea demarcaţiei dintre eroism şi sfinţenie...

Un nobil de ţară

 

La temelia renumelui său se află mai ales bătăliile. Contra încercărilor lui Iuri, fiul lui  Andrei Bogoliubski, de a stăpîni Imeretia. Împotriva azerilor, la Şamkori, în iunie 1195. La Basiani, unde 90.000 de georgieni înfrîng armata de 250.000 de turci selgiucizi, opt ani mai tîrziu. Alături de Davit Soslan, soţul Sfintei Tamar. Închinînd icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Kahuli trofeele de război. Retrăgîndu-se, alături de fratele său, Ioane, pe moşia familiei. Revenind la chemarea suveranei. Primind, cu linişte, cîrmuirea provinciei Ahalţihe și comanda armatei. Străduindu-se să fie un administrator dintre cei al căror cuvînt și a căror faptă nu se dedau risipirii. Și un general pentru care oamenii de sub comanda sa sînt mult mai importanţi decît evocarea izbînzilor. 

Ceea ce ar putea uşor părea modestie este oglindire a măsurii. Care, la rîndul ei, reflectă credinţa unui nobil de ţară, conştient de datoria faţă de străbuni, îndeplinind fiecare dintre sarcini cu liniştea datorată desluşirii, în fiecare ceas şi în fiecare încercare, a ajutorului Proniei.  

Mutarea la Domnul a Sfintei Tamar, în mai 1213, marchează sfîrşitul stabilităţii regatului. Conducători nevîrstnici şi lipsiţi de sfătuitori potriviţi, dezvoltarea intrigilor de la Curte, ambiţii, trufii, toate acestea îl determină pe Sfîntul Şalva să prefere a nu părăsi Ahalţihe. Preocuparea principală – consolidarea apărării provinciei pe fondul proiectelor persane de cucerire a Caucazului. Este, în oarecare măsură, compensare a faptului că exercitarea conducerii armatei este doar simbolică atîta cît timp slăbiciunea reginei Rusudan, fiica Sfintei Tamar, permite  neaveniţilor amestecul în probleme militare. 

Distrugerile din Armenia, pătrunderea în fieful neamului Margeli, înaintarea spre capitală a  trupelor conduse de şahul Jalal al-Din, toate impun mobilizarea armatei, în fruntea căreia, în numele pierderilor materiale suferite, este numit Ioane Margeli, unul dintre cei care, lipsiţi de experienţa războiului, dispuneau de iscusinţa cîştigării încrederii reginei. Dorind ca atît înfrîngerea, cît şi victoria să îi aducă cîştig, hotărăşte numirea drept comandant al avangardei a Sfîntului Şalva.

Lupta...

1227. În apropierea satului Garnisi. 200.000 de ostaşi persani. Georgienii – 6000. Strategia lui Margeli este minată de improvizaţie şi de prea marele orgoliu. Sfaturile sînt respinse. Sugestiile considerate tentative de insubordonare. Conştient de situaţia ingrată, Şalva nu dispune decît de  credinţă, de curaj, de amintirea trecutelor lupte şi de sprijinul fratelui său. Pătrunde în luptă. Înfrînge cele dintîi forţe persane, ce curînd primesc însă întăriri. Soli sînt trimişi la Margeli. Sînt auziţi, nu şi ascultaţi. Forţele lui Şalva sînt împresurate. Comandantul armatei preferă să asiste la înfrîngerea unui rival decît să  fie preocupat de cucerirea  ţării de către perşi. Ioane este ucis. Şalva este luat prizonier. Margeli, urmînd supravieţuitorii, se retrage. Asemenea Sfîntului Mucenic Rajden, lui Şalva i se propune să slujească în armata persană. În schimb, urmează să adopte religia musulmană. Ambele propuneri sînt respinse, căci „cum aş putea uita de grija Celui ce nu m-a părăsit vreodată? Dacă mi-aş fi dorit ranguri, avere şi onoruri, uşor le dobîndeam din partea celor de un neam şi de o credinţă cu mine. Am socotit mereu că lumea aceasta nu are a oferi decît făgăduinţe, colb şi umbre. Aşa încît, nu am cum să renunţ la ceea ce întreaga-mi viaţă am ocrotit, căci mi-a fost reazem – credinţa. Fără ea, eu însumi nu  pot avea vreun rost”.

 

... şi mucenicia

I se oferă răgaz să reflecteze. Apoi este întins năvodul ameninţărilor, împletite cu noi promisiuni. Ultimul argument – chinurile. Este bătut şi lovit cu picioarele, tîrît t aruncat în celulă. La 17 iunie 1227 părăseşte această lume (cf. Patericul georgian, Editura Egumeniţa, pp. 177-178).  

În acest timp, prin trădare, Tbilisi este cucerit de perşi. Şi distrus. Căderea sa este izvor de mucenicie. Militari. Negustori. Meşteşugari. Preoţi. Monahi. Înfruntînd o armată invincibilă, dornică a compensa neputinţa înaintea ofensivei mongole. Ei îşi apără casele şi bisericile, atelierele şi mănăstirile. Nu ar putea face altfel. Cei rămaşi în viaţă primesc promisiunea cruţării în schimbul abjurării credinţei. Refuzul lor îl surprinde pe Jalal al-Din, care, după năruirea zidurilor capitalei, se află înaintea unei provocări care îl înspăimîntă. De aceea porunceşte omorîrea celor ce  au cutezat să nu profite de bunăvoinţa lui. Noi mucenici. Corpurile – aruncate în rîul Kir. Celor 4000  răpuşi la Garnisi li se adaugă prizonierii. Potrivit cronicii, 10.000.

Un sfînt drept pildă

 

Sfîntul Mucenic Şalva din Ahalţihe. Comandant şi dregător georgian. Sfînt ortodox. Reamintind, iar şi iar, istoria unui pămînt, forţa unei credinţe, rădăcina, seva şi rodul jertfei. De asemenea, conturînd neputinţa lui Ioane Margeli, în care, nu rareori, ne putem regăsi. Pentru că este uşor să acceptăm că fiecare dintre noi are a se afla adesea lîngă satul Garnisi. Iar ispita de a urmări de departe lupta este aceeaşi. Aceeaşi rămîne şi singurătatea. Ce nu are a fi decît chip înfrîngerii.

Vincenţiu  DASCĂLU