Sfîntul Mucenic
Şalva de Ahalțihe
Parte a „vîrstei de
aur” georgiene, comandant în armata Sfintei Regine Tamar. Originea – nobilă.
Vitejia – unanim recunoscută. Unul dintre simbolurile Georgiei, care, asemenea
multor altora, aminteşte de fragilitatea demarcaţiei dintre eroism şi sfinţenie...
Un nobil de ţară
La
temelia renumelui său se află mai ales bătăliile. Contra încercărilor lui Iuri, fiul lui Andrei Bogoliubski, de a stăpîni Imeretia.
Împotriva azerilor, la Şamkori, în iunie 1195. La Basiani, unde 90.000 de
georgieni înfrîng armata de 250.000 de turci selgiucizi, opt ani mai tîrziu.
Alături de Davit Soslan, soţul Sfintei Tamar. Închinînd icoanei Maicii Domnului
de la Mănăstirea Kahuli trofeele de război. Retrăgîndu-se, alături de fratele
său, Ioane, pe moşia familiei. Revenind la chemarea suveranei. Primind, cu
linişte, cîrmuirea provinciei Ahalţihe și comanda armatei. Străduindu-se să fie
un administrator dintre cei al căror cuvînt și a căror faptă nu se dedau
risipirii. Și un general pentru care oamenii de sub comanda sa sînt mult mai importanţi
decît evocarea izbînzilor.
Ceea
ce ar putea uşor părea modestie este oglindire a măsurii. Care, la rîndul ei,
reflectă credinţa unui nobil de ţară, conştient de datoria faţă de străbuni,
îndeplinind fiecare dintre sarcini cu liniştea datorată desluşirii, în fiecare
ceas şi în fiecare încercare, a ajutorului Proniei.
Mutarea
la Domnul a Sfintei Tamar, în mai 1213, marchează sfîrşitul stabilităţii
regatului. Conducători nevîrstnici şi lipsiţi de sfătuitori potriviţi,
dezvoltarea intrigilor de la Curte, ambiţii, trufii, toate acestea îl determină
pe Sfîntul Şalva să prefere a nu părăsi Ahalţihe. Preocuparea principală –
consolidarea apărării provinciei pe fondul proiectelor persane de cucerire a
Caucazului. Este, în oarecare măsură, compensare a faptului că exercitarea
conducerii armatei este doar simbolică atîta cît timp slăbiciunea reginei
Rusudan, fiica Sfintei Tamar, permite
neaveniţilor amestecul în probleme militare.
Distrugerile
din Armenia, pătrunderea în fieful neamului Margeli, înaintarea spre capitală
a trupelor conduse de şahul Jalal
al-Din, toate impun mobilizarea armatei, în fruntea căreia, în numele
pierderilor materiale suferite, este numit Ioane Margeli, unul dintre cei care,
lipsiţi de experienţa războiului, dispuneau de iscusinţa cîştigării încrederii
reginei. Dorind ca atît înfrîngerea, cît şi victoria să îi aducă cîştig, hotărăşte
numirea drept comandant al avangardei a Sfîntului Şalva.
Lupta...
1227.
În apropierea satului Garnisi. 200.000 de ostaşi persani. Georgienii – 6000.
Strategia lui Margeli este minată de improvizaţie şi de prea marele orgoliu.
Sfaturile sînt respinse. Sugestiile considerate tentative de insubordonare.
Conştient de situaţia ingrată, Şalva nu dispune decît de credinţă, de curaj, de amintirea trecutelor
lupte şi de sprijinul fratelui său. Pătrunde în luptă. Înfrînge cele dintîi
forţe persane, ce curînd primesc însă întăriri. Soli sînt trimişi la Margeli. Sînt
auziţi, nu şi ascultaţi. Forţele lui Şalva sînt împresurate. Comandantul
armatei preferă să asiste la înfrîngerea unui rival decît să fie preocupat de cucerirea ţării de către perşi. Ioane este ucis. Şalva
este luat prizonier. Margeli, urmînd supravieţuitorii, se retrage. Asemenea Sfîntului
Mucenic Rajden, lui Şalva i se propune să slujească în armata persană. În
schimb, urmează să adopte religia musulmană. Ambele propuneri sînt respinse,
căci „cum aş putea uita de grija Celui ce nu m-a părăsit vreodată? Dacă mi-aş
fi dorit ranguri, avere şi onoruri, uşor le dobîndeam din partea celor de un
neam şi de o credinţă cu mine. Am socotit mereu că lumea aceasta nu are a oferi
decît făgăduinţe, colb şi umbre. Aşa încît, nu am cum să renunţ la ceea ce
întreaga-mi viaţă am ocrotit, căci mi-a fost reazem – credinţa. Fără ea, eu
însumi nu pot avea vreun rost”.
... şi mucenicia
I
se oferă răgaz să reflecteze. Apoi este întins năvodul ameninţărilor, împletite
cu noi promisiuni. Ultimul argument – chinurile. Este bătut şi lovit cu picioarele,
tîrît t aruncat în celulă. La 17 iunie 1227 părăseşte această lume (cf. Patericul georgian, Editura Egumeniţa,
pp. 177-178).
În
acest timp, prin trădare, Tbilisi este cucerit de perşi. Şi distrus. Căderea sa
este izvor de mucenicie. Militari. Negustori. Meşteşugari. Preoţi. Monahi.
Înfruntînd o armată invincibilă, dornică a compensa neputinţa înaintea
ofensivei mongole. Ei îşi apără casele şi bisericile, atelierele şi
mănăstirile. Nu ar putea face altfel. Cei rămaşi în viaţă primesc promisiunea
cruţării în schimbul abjurării credinţei. Refuzul lor îl surprinde pe Jalal al-Din,
care, după năruirea zidurilor capitalei, se află înaintea unei provocări care
îl înspăimîntă. De aceea porunceşte omorîrea celor ce au cutezat să nu profite de bunăvoinţa lui.
Noi mucenici. Corpurile – aruncate în rîul Kir. Celor 4000 răpuşi la Garnisi li se adaugă prizonierii.
Potrivit cronicii, 10.000.
Un sfînt drept pildă
Sfîntul
Mucenic Şalva din Ahalţihe. Comandant şi dregător georgian. Sfînt ortodox.
Reamintind, iar şi iar, istoria unui pămînt, forţa unei credinţe, rădăcina,
seva şi rodul jertfei. De asemenea, conturînd neputinţa lui Ioane Margeli, în
care, nu rareori, ne putem regăsi. Pentru că este uşor să acceptăm că fiecare
dintre noi are a se afla adesea lîngă satul Garnisi. Iar ispita de a urmări de
departe lupta este aceeaşi. Aceeaşi rămîne şi singurătatea. Ce nu are a fi decît
chip înfrîngerii.
Vincenţiu DASCĂLU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu