ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CLIII)
SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
DESPRE DREPTUL DE PROPRIETATE
Bineînţeles, adecvarea legislativă la actualitatea relaţiilor mundane e necesară societăţii şi ea se fundamentează în mod util pe ceea ce în drept se numeşte ratio legis. Dar nici principiile şi nici terminologia legislaţiei civile nu pot lumina nimic din litera legii Acelui Cuvînt Care este Raţiunea a toate. De altfel, pentru ceea ce se înţelege prin „Lege Nouă”, cuvîntul „lege” este cu totul nepotrivit, ci mai potrivit în acest context este „legămînt”, căci legea presupune de cele mai multe ori o impunere exterioară, în vreme ce legămîntul se bizuie pe un acord interior. Şi există şi un argument de text: Dar iată legămîntul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie, şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor (Ieremia 31, 31-33; subl. n.).
Invers, interpretarea teologică a dreptului lumesc ar fi şi ea nelalocul ei dacă ar avea pretenţia studiului sistematic, fie şi numai pentru că, în auto-nomia ei, lumea juridică e atît de tehnică şi de complicată încît o foarte mare parte a acestui sistem nici nu permite amestecul teologic, această parte fiind procedurală lato sensu, iar nu substanţială. Cu alte cuvinte şi în alt registru, fireşte că trebuie să cedezi inimii care te împinge să te porţi creştineşte în sala de judecată, dar nu face să-ţi chinui mintea cu o critică ortodoxă a Codului de procedură civilă. Totuşi, evaluarea teologică a cîtorva instituţii de drept material e trebuincioasă, nu doar spre a ne lămuri acoperirea acelor concepte juridice, ci mai cu seamă spre a nu cădea în ispita „realităţilor” la care ele se raportează. Iar proprietatea, la care ne oprim acum, este, se pare, una dintre cele mai rîvnite concreteţi ale vieţii lumeşti de astăzi şi de ieri, deşi din unghi juridic nu e decît o abstracţiune despre care se spune uneori, cum se va vedea, că nu poate fi probată juridic decît cu ajutorul diavolului.
La romani, dreptul de proprietate era definit prin cele trei atribute ale sale: usus, fructus şi abusus.
În dreptul modern, se brodează la nesfîrşit pe marginea teoriei proprietăţii, iar asta în funcţie de scopul final al demonstraţiei, dar punctele esenţiale sînt cam aceleaşi. Definiţia scurtă zice, pe toate meridianele, explicit sau implicit, că proprietatea este dreptul pe care îl are cineva să îşi exercite asupra obiectului respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia, în mod exclusiv şi absolut, în limitele legii.
Ultima parte e oarecum contradictorie şi, cu toate eforturile teoriilor moderne (care, atunci cînd sînt sănătoase, se feresc cît se poate de tendinţele socialiste şi comuniste), ele nu reuşesc să fixeze suficient de precis conceptul proprietăţii. Motivul este că „exclusiv” şi „absolut” sînt calificative prea tari atît pentru oameni, cît şi pentru lucrurile care fac parte din larga categorie a celor cărora molia şi rugina le vin de hac mai devreme sau mai tîrziu. La urma urmei, dreptul acesta nu e nici exclusiv, nici absolut, de vreme ce se recunoaşte posibila prevalenţă a interesului general, social, asupra celui particular, al individului proprietar.
„Dispoziţia” e posibilitatea recunoscută proprietarului de a înstrăina bunul, de a-l greva cu diferite sarcini (de pildă: să-l ipotecheze ori să-l gajeze), de a-l transforma în altceva sau chiar de a-l distruge. Legea civilă recunoaşte dreptul nefiresc al proprietarului de a desfiinţa obiectul proprietăţii. Proprietarul e liber să fie absurd şi să îşi întrebuinteze puterea de dominus prin exercitarea acestui drept distructiv (dacă nu e posibil să desfiinţeze bunul, are varianta de a-l face neutilizabil).
Omul e foarte departe de a crea ceva din nimic, dar e foarte aproape de revers, adică de a distruge, de a „restaura” nimicul, de a des-fiinţa. Iar unele ca acestea nu le face cu sentimentul vreunei culpe, ci pretinzînd că „e dreptul lui”. Or, dreptul acesta nu poate fi justificat de auto-nomia ilicită a omului căzut, care, acţionînd o iluzorie forţă brută, se mişcă dezorientat în linia lui „aşa vreau eu”. În legea lui, cum s-ar zice pe româneşte, omul-proprietar se pierde orbit de un reflex luciferic şi capătă tendinţa schizoidei uitări a începuturilor edenice, ignorîndu-L pe veritabilul Proprietar.
Din unghi creştin, Dumnezeu a făcut pămîntul şi toate ale lui – de fapt, întregul univers – pentru om. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpînească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se tîrăsc pe pămînt şi tot pămîntul!” (Facerea 1, 26). Iar în starea paradisiacă omului i s-a dat o anumită rînduială. Şi Dumnezeu i-a binecuvîntat, zicînd: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l supuneţi; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pămînt şi peste tot pămîntul!”. Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămînţă de pe toată faţa pămîntului şi tot pomul ce are rod cu sămînţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facerea 1, 28-29; subl. n.).
Desigur că acest creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul are un miez duhovnicesc mult mai însemnat decît sensurile incidente „proprietăţii”, dar în context ne vom referi doar la cele din urmă. Dacă, plecînd de la textul de mai sus, îi zici lui Adam posesor, uzufructuar, stăpîn sau chiar proprietar, n-are nici o importanţă, ci important e că nimic nu îl îndreptăţeşte pe Adam – deci nici pe moştenitorii lui, dintre care cei mai de pe urmă sîntem noi – să distrugă oarece pe motiv că... „aşa vrea el”.
Mai mult, stricîndu-se rînduiala raiului, relaţia lui Adam cu ceea ce se numeşte astăzi „bunurile susceptibile de a fi apropriate” s-a schimbat, căci Dumnezeu lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănînci!», blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba cîmpului! În sudoarea feței tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce” (Facerea 1, 17-19; subl. n.). Aşadar, nefiind omul următor al poruncii dintîi spre a umple pămîntul cu creşterea darurilor dumnezeieşti şi de a împlini creaţia întru sfinţenia sa, el a primit ascultarea suferinţei, a trudei şi a morţii trupeşti. Cu atît mai puţin pare să fi fost de atunci înainte omul îndreptăţit la proprietate ori stăpînire „absolută şi exclusivă”. Mai degrabă omul pare să fi devenit al pămîntului, decît pămîntul al omului...
Însă doctrina juridică a proprietăţii funciare – care e cea mai complexă între teoriile proprietăţii – rătăceşte pe alte căi. Şi cel mai bine se vede asta din felul în care omul a înţeles să-şi grăniţuiască acest drept pe verticală, cu pretenţia sa ad caelum. Formula romană Cuius est solum, eius est usque ad caelum et ad inferos însemnează că cel ce are un teren îşi exercită dreptul său pînă la cer şi pînă în miezul pămîntului. Ea e valabilă şi astăzi pe de-a-ntregul în mai toate statele în care comunismul nu şi-a băgat coada [1]. În realitate, ad caelum et ad inferos traduce orgoliul omului de a-şi apropria totul şi de a ridica pretenţii asupra unor spaţii ale căror dimensiuni materiale nu sînt relevante, ci pot fi socotite cu adevărat doar după măsuri cereşti ori infernale.
În dreptul civil, în situaţia necesităţii unei probe imposibil de făcut, se întrebuinţează sintagma probatio diabolica. În chestiunea revendicării unui teren, adică a acţiunii judiciare a cuiva (numit „reclamant”) de a cere terenul de la un neproprietar, reclamantul se pretinde proprietar şi are sarcina să dovedească existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său. Or, pentru asta nu e suficient ca reclamantul, să-i zicem Primus, să dovedească numai că a existat un act juridic valid translativ de proprietate între el şi cel de la care l-a dobîndit, să-i zicem Secundus, ci şi că Secundus l-a avut în patrimoniul lui. Adică trebuie ca Primus să mai probeze că Secundus l-a avut de la Tertius, şi că Tertius l-a avut de la Quartus, şi, tot aşa, pînă la cel dintîi proprietar al terenului. Toţi juriştii sînt de acord că numai aşa s-ar dovedi cu adevărat cine este proprietar. Dar aceiaşi jurişti sînt de acord că asta ar fi prea greu, ba chiar imposibil, aşa că s-a convenit asupra unui alt regim probatoriu, altminteri rezonabil, care însă nu are importanţă aici. Însemnat e doar că acestei probări exhaustive a existenţei dreptului i s-a spus probatio diabolica, deşi, dacă e să privim unde s-ar fi putut ajunge cu dovedirea proprietarilor succesivi ai terenurilor, e limpede că ea ar fi meritat mai degrabă numirea de probatio divina. Dimpotrivă, diabolică e supleţea juridică a dracului aproprierii, care, după ce a întrerupt înlănţuirea unora dintre legăturile noastre cu Stăpînul a toate, ne dă ghes să zicem că nu acest divorţ e ceva drăcesc, ci dovada peremptorie a acestui divorţ!
În general, în materia Teoriei generale a dreptului [2], se recunoaşte că dreptul, în sens de sistem de norme, are, din punct de vedere etic, statura unei minime instituţionalizări a moralei. Pentru asta, normarea juridică a proprietăţii nu va izbuti niciodată prin ea însăşi să obţină de la proprietar un comportament bun şi frumos, ci doar un comportament co-rect, adică în conformitate cu dreptul, care e plasat cel mult la limita de jos a moralei [3]. Iar asta dacă nu cumva perspectiva etică a legiuitorului e distorsionată de vreo nebunie în genul „eticii şi echităţii socialiste”. Pe de altă parte, sigur că delimitarea obligaţiilor şi îngăduinţelor personale faţă de cel care are un bun e absolut necesară. Şi sigur că, întrucît societatea nu e compusă dintr-o sumă de creştini bine instruiţi, cu inimă iubitoare şi voinţă puternică, legiferarea unor reguli minimale devine obligatorie. Dar grila juridică nu trebuie să-i înrobească pe creştini ideii că în fiecare dintre ei există un cezár al proprietăţii, a cărui cuvenită „dreptate” e guvernată de norme juridice şi sancţionată de tribunale.
Stăpînirea dată de sus omului asupra creaţiei, chiar definită cu terminologia proprietăţii, e asumată de om conform unei necesităţi corelative istoricităţii post-adamice, iar dependenţa de proprietate e direct proporţională cu neputinţa duhovnicească şi înţepenirea fiecăruia. A fi proprietar nu e în sine un păcat, dar e clar că cine vrea să fie apostol trebuie să vîndă tot ce are şi să dea săracilor.
Iar noi, ceilalţi, trebuie să avem conştiinţa că nu sîntem proprietari absoluţi şi exclusivi, ci, prin darul începuturilor şi al pogorămintelor de mai apoi, sîntem beneficiarii unei îngăduinţe pentru fireasca întrebuinţare a toate cîte sînt, de la cele date pentru hrană şi pînă la pămîntul însuşi. Ştiind bine aceasta, creştinul e dator ca, utilizînd cu inimă curată matricea juridică a proprietăţii, să se ferească de obsesia aproprierii, înlesnită de autonomia juridică a societăţii secularizate şi percepută psihotic ca o mîntuire în materialitate.
Altminteri, în solidul nostru ataşament faţă de drepturi şi proprietăţi, ne vom înşela cu mulţumirea minimală pe care ne-o va livra, eventual, raţionalismul împietrit al legalităţii, uitînd că sîntem chemaţi la înţelepciunea nebunească şi maximală de Cuvîntul Care zice: Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa! (Matei 5, 40).
[2] Înainte de război, disciplina se numea Enciclopedia dreptului. Ea a avut întotdeauna scopul unei abordări oarecum filosoficeşti, în orice caz esenţiale şi culturale, a raţiunilor, metodelor şi sistemelor de drept.
[3] Maximumul subtilităţii juridice în această privinţă constă în teoria abuzului de drept, conform căreia judecătorul poate cenzura exercitarea unui drept de către titularul său în măsura în care aceasta e abuzivă. Dar teoria are o aplicabilitate extrem de restrînsă, întrucît nu există norme juridice clare în acest sens.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire