EMINESCU, MORT A DOUA OARĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Totul a plecat de la Eminescu. În 1957 se face puțin loc la Uniunea Scriitorilor, unde, sub îndrumarea lui Perpessicius, încep să se-adune obiecte, manuscrise, fotografii și cărți aparținînd sau vorbind despre scriitorime. În 1967 Muzeul se mută în sediul pe care-l știm acum. După 1990, clădirea revine prin judecată proprietarilor, iar unul din ei cumpără și jumătatea vecinului. Din 2003, Muzeul Național al Literaturii Române ajunge sub oblăduirea Primăriei Generale a Municipiului București, nefiind persoană juridică.

Problema, una „minoră” în țara Mioriței, este plata chiriei către apropitar, vreo doișpe anișori spun unii, alții vreo șapte, oricum mult este, iar primăria și foștii directori o dau la-ntors visînd ca pe vremea comuniștilor o păsuire pînă la Armaghedon și mult înainte. Parcă văd dialogul:

– Șefu’, plătit-am chiria?

– Direttore, în seara asta ne destindem la banchet, nu mă bate la cap cu prostii!…

Și uite-așa, din banchet în banchet, strînsu-s-a oarece sumușoară pe care nu știu cum și cînd are s-o plătească musiu Oprescu și urmașii, drept care omul trimise executorii și spuseră: „Pe 15 iunie 2014, cărăbăniți-vă!”.

Nu cred că cel care a decis data evacuării a făcut vreo legătură cu moartea lui Eminescu și știe că el a fost ideea de la care a plecat povestea Muzeului, dar, cum se spune, „Se non è vero, è ben trovato!”, pricepeți voi, că sînteți copii mari de-acum. Întrebarea care-mi trece acum prin minte e… sînt două.

Una. Cum vom ieși din această nenorocire, pentru că nu este vorba de luat niște trențe și de mers sub un pod de peste Dîmbovița, ci de împachetat în condiții speciale cărți rare, colecții de manuscrise și obiecte ce amintesc de scriitorii cu care ne batem în piept pe post de cărămizi. Totul trebuie făcut de specialiști, care și ei trebuie plătiți, trebuie obținut un sediu, la care onor Ministerul Culturii nici nu se gîndește, trebuie amenajat acel sediu, pentru că toate obiectele pomenite se țin în condiții stricte de temperatură, umiditate și presiune. Suficiente probleme? Eu cred că da.

A doua. Onor directorii, care și-au trecut tîrtița pe scaunul de vătaf general, adică Radu Călin Cristea, supranumit El Fugitivo, că a luat postul și s-a cărat, că era de muncă, și Lucian Chișu, interimarul care n-a mîncat, n-a băut, dar și-a dăruit masa cu oarece salarii de pomană (despre Alexandru Condeescu numai de bine, că e mort), și cei de la Direcția de Cultură (a porumbului, presupun) de la Primărie oare când vor răspunde pentru nesimțirea de care au dat dovadă ani de zile?

Sînt curios de ce onor Ministerul Culturii nu spune nimic. Nici o reacție publică, nici un răspuns la adresa din 22 mai 2014 prin care li se cere să caute un nou sediu. Nici ei nici, repet pentru a nu știu cîta oară, onor primarele. Mai mult decît atît. Tovarășul Oprescu, primarele, a cerut consiliului Primăriei o aprobare pentru un milion de euro ca să astupe oarecum furia îndreptățită a proprietarului. Consiliul n-a aprobat pentru că în primul rînd sînt adversari politici, iar în al doilea pentru că-l bănuie de malversațiuni imobiliare. Dar cînd a fost să se mute Primăria la mama dracului, pe un scor de-ți cad plombele, au fost de acord? Au fost. De ce? A, atunci era altă coaliție… Mda. Cum la noi solidaritatea e una de fațadă, de poze pe facebook și nimic altceva, iar spiritul civic un blabla politicianist, evident că o tragedie precum pierderea unor obiecte care ne identifică nu se pune. Mai ales cînd există bănuiala că adversarul va trage spuza pe turta lui electorală.

Sînt curios de ce Uniunea Scriitorilor nu a avut pînă acum o reacție publică. E adevărat că nu e în subordinea ei această instituție, dar rotonda ei a adăpostit trupurile atîtor scriitori în drum spre cimitir, atîtea evenimente ale Uniunii s-au desfășurat în cadrul Muzeului și, pînă una-alta, literatura e aceeași, adică una, precum chifteaua. Îmi aduc aminte de vremea în care domnul Nicolae Manolescu ne dădea asigurări că nu vom pierde sediul, iar acum Sala Oglinzilor e doar amintire, dar nu una păstrată-n acest Muzeu de care vorbim. E adevărat că USR se zbate acum pe uscat și n-are bani, dar atitudine mai are?

Sînt curios, de asemenea, de ce nume importante precum Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu sau alții ca ei nu au luat atitudine ca să determine factorii îndrituiți să purceadă în a găsi o soluție. Oare nu le-a plăcut cînd am făcut zid în fața lor, noi ăștia, scriitorii fără bust în viață pe covor roșu? Oare nu s-au gîndit că Muzeul Național al Literaturii Române, unic acum în Europa, va fi viitoarea lor casă? Sau ei se cred nemuritori de facto? Nu i-au contactat televiziunile? Pe noi cine ne-a contactat? Nu i-am văzut la protestele din fața Muzeului. Nu știau? Ei na!

Sînt curios de ce bucureștenii nu cred că e o pierdere majoră pentru tradiția cu care defilează-n sloganuri. Oare dacă ar veni careva să le ia fotografiile cu părinții lor morți, ar face la fel? Pentru că, dragi bucureșteni, voi vorbiți azi o limbă cu care v-au împodobit fraierii ăia de-și țin „mîzgălelile” în acest Muzeu. De ce n-ați venit măcar să vă plimbați pe acolo?

Sînt curios de ce televiziunile nu au acordat un spațiu proporțional cu evidenta tragedie. Pesemne nu sîntem la fel de „jucăuși” precum cei cu Roșia Montană. Pesemne nu vom lua la bătaie jandarmi, iar sloganele noastre nu au atîta fantezie precum „nu vrem bani, nu vrem valută…”. Un subiect tragic, fără doar și poate, nu primește prime time dacă nu spune o poveste, iar povestea trebuie să fie cu sînge la tavă. Dragi televiziuni de doi lei, e cu sînge, dar e un sînge transparent, pentru că societatea aceasta, pe care o alimentați cu gunoaie, a făcut din artiști niște oameni invizibili. Sînt frumoși numai cînd se tîrîie de foame sau cînd iau Premiul Nobel. Altfel le căutăm nod în papură și îi raportăm drept bețivi.

Apropo de bețivi. Cei care merg la terasa „La Muzeu” sau la „Groapă” nu se gîndesc că în curînd nu vor mai vedea o concentrare atît de mare de talente cum s-a văzut ani de zile acolo? Dacă va fi un nou sediu, nu se știe dacă va mai putea avea cîrciumă și nici un cîrciumar de soi precum poetul Eugen Suciu. Oricum, asta nu e vreo condiție sine qua non, ci mai mult o dorință, dar sînt legat de locul acela și nu se cade să nu-l pomenesc, măcar ca Istorie a Literaturii Române.

Ca să fie clar. Proprietarul are dreptate. Primăria nu. Directorii MNLR, care s-au perindat, nu. Ministerul Culturii nu. USR nu. Bucureștenii, cărora nu le pasă, nu.

Ce facem? Noi, nu alții. Pentru că, nu uitați, dacă pe 15 iunie 2014 Muzeul va fi în stradă, noi l-am dat morții pe Eminescu. A doua oară.

Dan IANCU

(foto © Andrei Simionescu-Panait)

SURSA: http://hyperliteratura.ro via http://altmarius.ning.com