Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Autoarea Evangheliştilor
2006
PE MARGINEA UNEI BLASFEMII
Deşi intrată
într-un con de umbră după penibila răfuială publică din 1998 cu d-na Lucia
Hossu-Longin, pentru şefia Televiziunii naţionale (în cele din urmă cîştigată
de un out-sider, uitat şi el între timp: obscurul Cristian Hadji-Culea),
d-na Alina Mungiu-Pippidi a continuat să-şi îndeplinească rolul de politruc al
noii stîngi intelectuale, cu zelul cu care ar fi făcut-o, probabil, şi în
contextul vechiului regim comunist, cînd a activat în UTC şi în UASCR (neavînd
însă pe atunci timpul necesar de a-şi împlini vocaţia intimă de cerber
ideologic).
Iată însă că,
nu demult, d-na Alina Mungiu-Pippidi a revenit în atenţia publică prin punerea
în scenă, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, a piesei sale Evangheliştii, de
către regizorul şi directorul Benoit Vitse, cu o trupă de actori de mîna a doua
(pentru că cei consacraţi, spre onoarea lor, au refuzat să se facă părtaşi la
colportarea scenică a acestei blasfemii anticreştine, unice prin virulenţă şi
perversiune în peisajul literar-artistic românesc de după 1989 [1]).
Nu ştim ce
anume l-a determinat pe regizorul pripăşit Benoit Vitse să în-sceneze acest
spectacol penibil şi profanator (dumnealui pretinde că l-a convins chiar
“calitatea estetică” a piesei, lecturate în versiune franceză, dar este cel puţin
curios că această “calitate estetică” nu a mai convins în atîţia ani pe altcineva
din România să pună piesa în scenă, cu toate că aceasta căpătase un premiu
UNITER în 1992, cînd un juriu mai degrabă dubios o decretase – fără să convingă
pe mai nimeni cu adevărat – “cea mai bună piesă a anului”!); este cert că au fost la mijloc
şi raţiuni sau interese extraestetice, favorizate, mai nou, şi de contextul de
insidios relativism moral-religios creat de traducerea recentă a unor autori
anticreştini din Occident (José Saramago, Paulo Coelho, Dan Brown etc.), precum
şi de delirul mediatic orchestrat în jurul tragediei de la Tanacu. Pe acest
fond, autoarea se consideră sincer o campioană a gîndirii emancipate şi a
libertăţii de creaţie, crede că se loveşte de obtuzitatea unor oameni fără
orizont cultural şi sensibilitate poetică (chiar dacă criticii ei se numesc
Constantin Bălăceanu-Stolnici, Teodor Baconsky, Cristian Bădiliţă, Adrian
Papahagi, Ludmila Patlanjoglu, Dan Dungaciu etc.) – într-un cuvînt, pozează în
geniu neînţeles şi în victimă perpetuă a unei lumi care... nu s-a învrednicit
să o merite!
Alina Mungiu
(n. 1964, Iaşi), căs. Pippidi (1994), a studiat răzbit Medicina şi mai în pripă
Politologia, şi-a făcut ucenicia medicală la Socola şi ucenicia ideologică la
GDS, s-a ilustrat precoce ca publicistă (Opinia
studenţească, 22, Expres etc.) şi scriitoare (Emanciparea Prinţului Hamlet, Evangheliştii, Ultima cruciadă), ajungînd să treacă, în anumite medii, drept “cea
mai deşteaptă femeie din România”. Chiar dacă ne sfiim să ne facem părtaşi la
un asemenea entuzism superlativ, nu ne trece prin minte să-i contestăm aprigei
“analiste” anumite calităţi intelectuale şi o anume zvelteţe a condeiului. Încă
din 1997-98, s-a iscat însă o legitimă nedumerire: cum e posibil ca o persoană
cu atîtea însuşiri, afişînd tot timpul un aer justiţiar şi sfătos, să-şi
saboteze inadmisibil, în manieră stalinistă, o colegă de un indiscutabil
profesionalism? Ne e teamă că aici e vorba de o gravă defecţiune morală. Ne
întrebăm însă dacă nu cumva e la mijloc mai mult decît atît. D-na Lucia
Hossu-Longin, realizatoarea “Memorialului durerii”, a întruchipat, în toată
activitatea sa de după 1989, două categorii de valori pe care A. M.-P. le-a
diabolizat sistematic în scrisul său: valorile naţionale şi valorile creştine.
Tensiunea a lăsat impresia de a fi, prin urmare, mai ales una dintre două mentalităţi divergente, iar cu acel
prilej A. M.-P. ni s-a vădit, nu doar în plan auctorial, ci şi ca om, în
dimensiunea dizolvantă a personalităţii sale, ce sfidează direct nu doar cutare
sau cutare adversar conjunctural, ci însuşi sentimentul naţional şi/sau religios al
poporului român.
(Re)citind sau
văzînd pusă în scenă piesa de teatru Evangheliştii,
ignorată de lumea teatrală românească timp de mai bine de un deceniu, ni se
revelează adevărata faţă a “celei mai deştepte femei din România”. Sub
paravanul parşiv al “autonomiei esteticului”, autoarea îşi permite nu doar o
abordare liberă a istoriei sau tradiţiei sfinte, după moda curentă a
“demitizărilor”, ci o răstălmăcire batjocoritoare de proporţii delirante, mergînd
de la insinuarea perfidă la abjecţia cea mai vulgară.
Evangheliştii sînt
de fapt ucenicii leneşi şi găunoşi ai unui sofist falit din Antiohia, ce la
propunerea lui Pavel, un criminal psihopat (care-i şi lichidează în cele din
urmă, pentru ca mistificarea să nu poată ieşi la iveală), acceptă să redacteze,
pe bani buni, patru versiuni ale vieţii unui profet evreu obscur, identificat
cu personajul paranoid al “Povestitorului” (“Era un om obişnuit. Înalt cît mine,
urît ca mine, sărac ca mine”), pus de regizor să defileze gol pe scenă, de care
Pavel se foloseşte spre a cuceri mulţimile în mod fraudulos, ticluind o religie
iluzorie (“Nu crezi una ca asta, nu-i aşa?”, îi zice sofistul lui Pavel;
“Principalul este să creadă ceilalţi...”, răspunde cinic acesta).
Toate
personajele masculine gravitează în jurul unicului personaj feminin, o
prostituată prezentată drept “preoteasa zeiţei Artemis” şi asimilată, în
subtext, cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul-Isus întreţine o perversă
relaţie erotică: “Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?”,
întreabă sofistul; iar femeia răspunde: “Dimpotrivă... Atingerea lui e aproape
imaterială. E un amant cu totul incapabil, dar un om fascinant...”). În scena
spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus, prefăcută de regizor într-un
abominabil show erotic, Maria Magdalena începe de la tălpi şi termină
între coapsele acestuia…
Episoadele
evanghelice sînt maimuţărite pe rînd, de la naşterea pînă la judecata lui
Iisus, Maica Domnului fiind batjocorită cu predilecţie: “Din cîte am auzit, a
fost o tîrfă!”, exclamă Pavel. Atunci cînd unul dintre “evanghelişti” pune
ironic întrebarea: “Cum, o fecioară să dea naştere unui prunc?”, în fundal – ca “găselniţă” regizorală –
apare mama lui Iisus despuiată, provocînd un fel de hilaritate libidinoasă, în
care autoare şi regizor se întîlnesc în acelaşi duh profanator.
Pe cruce a fost
răstignit Barabas, în vreme ce Isus (grafia autoarei) a şters-o “englezeşte”, avertizat de Iuda
(“A, iată-te! Trebuie să dispari repede [...] Ia aceşti treizeci de arginţi şi
pleacă fără să mai previi pe nimeni!”; “Am să mă întorc...”, bîiguieşte derutat
falsul fiu al lui Dumnezeu; “Nu, să nu te mai întorci!”, îi spune categoric
Iuda).
Pînă la urmă
Pavel îl înjunghie pe la spate pe Isus însuşi (după ce-i otrăvise pe ceilalţi,
vîrînd în desagă “Cărţile Sfinte”). “Cum, l-ai ucis şi pe Dumnezeul tău?!”,
întreabă Cherintos; “N-am avut ce face. Se speriase de toate crimele acestea şi
voia să dea totul în vileag”, îl lămureşte Pavel; “Ce Dumnezeu slab de înger!
Oricum, mai mult te încurca decît te ajuta”, meditează sofistul; iar Pavel: “E
drept. Eu voi veghea la interesele lui mai bine decît ar fi făcut-o el
însuşi”...
Pentru efect,
la final, pseudo-Isus este pus să învie parodic, cu pumnalul în spate; el se
apropie de cadavrul prostituatei şi, îmbrăţişînd-o, îi zice duios: “Nu te teme!
Astă-seară vei fi cu mine în Rai!”.
Pe fondul
scandalului succesiv montării de la Iaşi, autoarea acestor insanităţi
tendenţioase are tupeul cinic de a declara pro domo (lămurindu-ne, între
altele, şi pentru ce s-a vărsat sîngele eroilor-martiri din decembrie ‘89!):
“Izolate sub comunism, bisericile din România par să fi rămas mult în urma
democraţiei. Ideea că Evanghelia trebuie interpretată alegoric, nu literal,
aparţine Sfîntului Toma din Aquino, nu mie. Ca orice text, şi Evanghelia
trebuie citită şi interpretată critic, şi există o distinsă tradiţie
intelectuală de sute de ani în acest sens. Oricine a citit Evangheliştii
şi nu s-a luat după zvonuri tabloide nu poate crede că piesa îl ridiculizează
pe Iisus sau jigneşte sentimentele cuiva. Dacă Cioran e acceptabil pentru
biserică cu textul lui despre Apostolul Pavel, dacă Idiotul lui
Dostoievski e acceptabil ca model ideal pentru Isus, atunci şi piesa mea e
acceptabilă. Dacă nu, asta e, există un preţ al libertăţii de gîndire şi sînt
dispusă să îl plătesc. E cu totul inacceptabil, după ce am obţinut în 1989, să
ne mai spună cineva ce avem voie să scriem şi ce nu. Montarea lui Benoit Vitse
e un exerciţiu de exorcism. Putem scăpa de acest tradiţionalism retrograd care
s-a ridicat cu totul neaşteptat la noi după 1989? Sîntem singurii care, de la
ateismul forţat, am căzut în fundamentalism creştin. Bulgarii au rămas moderni,
hai să ne străduim şi noi!”.
Cum s-a putut
ca autoarea unor asemenea elucubraţii profanatoare să fie pusă în fruntea
DEI în 1996, imediat după triumful în alegeri al unui partid creştin-democrat? Cunoştea pe atunci
preşedintele Constantinescu, care a făcut atîta caz în campania electorală de
credinţa sa în Dumnezeu şi de “călugărul Vasile”, aceste blasfemii ale
protejatei sale? Iar mai recent, se cunoşteau antecedentele acesteia atunci cînd,
din postura de lider al unei aşa-numite Societăţi Academice Române (SAR), se
erija anul trecut, susţinută de o mare parte a presei şi intelectualităţii
“portocalii”, în vajnică moralistă a societăţii civile şi în epuratoare a clasei
politice româneşti? Şi cum se poate ca astăzi o astfel de abjecţie
pseudoartistică, scoasă pe neaşteptate din sănătoasa uitare de care avusese
parte, să fie tolerată public şi chiar încurajată de o parte a presei şi de
diriguitorii conjuncturali ai vieţii publice româneşti (în frunte cu noul
ministru al Culturii [2], care
crede, în abstract, că apără libertatea creaţiei artistice şi, mărturisind că
habar n-are de piesă, invocă naiv, ca pretinsă autoritate în materie, decizia
compromisului UNITER, de acum 13 ani!)?
Nu poate fi de
mirare că, în această nouă şi nefericită împrejurare, Biserica Ortodoxă şi
Biserica Romano-Catolică din România au reacţionat la unison prin întîistătătorii
lor, iar o serie de alţi ierarhi, clerici şi publicişti creştini au întărit
acest protest (la care ne raliem şi noi). De mirare este însă că o atitudine
publică fermă a lipsit tocmai din partea Mitropoliei de la Iaşi [3], care ar fi fost prima datoare să
se pronunţe şi să încerce să limpezească apele tulburate chiar în ograda ei! Nu
ar fi tîrziu nici în ceasul al doisprezecelea, chiar dacă, după nişte zvonuri
de ultimă oră, reprezentaţiile cu piesa respectivă ar putea fi suspendate.
Credincioşii din România au nevoie să ştie şi să simtă că ierarhii Bisericii
lor (iar nu de-alde Corneliu Vadim Tudor [4]!) stau de veghe pe
bastioanele credinţei şi moralei creştine, şi că spiritul antihristic al veacului
nu poate birui conştiinţa mistică şi mărturisitoare a Bisericii.
Românii sînt
acuzaţi întruna de “fundamentalism”. Noi credem că ei pot fi acuzaţi mai
degrabă de o iresponsabilă toleranţă. Piesa semnată de A. M.-P., cu nimic mai
prejos de Versetele satanice ale lui
Salman Rushdie (cel hăituit atîţia ani de “răzbunarea” islamică), a fost
privită de creştinii din România doar ca o curiozitate jenantă, asupra căreia
mai degrabă s-a tăcut, ani în şir. Lipsa unei reacţii mai generale şi mai radicale
pare, într-o anume privinţă, un semn bun; însă a ignora sau a uita pur şi
simplu că d-na Alina Mungiu-Pippidi, indiferent de fotoliul din care se
produce, este, între altele, autoarea Evangheliştilor,
ba a mai şi preface-o, după toate, într-un fel de martiră a democraţiei şi a
“drepturilor omului”, reprezintă, credem, cel puţin o imprudenţă şi o dezertare
morală...
Răzvan
CODRESCU
[1] Se pare însă că piesa, chiar dacă ulterior refăcută în parte, a fost
concepută dinainte de 1989, şi n-ar fi displăcut deloc ateismului oficial de
atunci, fiind rudă bună cu Biblia hazlie a lui Jaroslavski (Gubelman) în
măsură mai mare decît cu blasfemia cinematografică a lui Scorsese (invocată cu
precădere în noul context postdecembrist).
[2] Adrian Iorgulescu
(PNL). [Nota Blog]
[3] Mitropolit acolo
era încă actualul Patriarh. [Nota Blog]
[4] Care a delirat semidoct şi
mahalageşte pe postul OTV, invocînd greutatea în kilograme a autoarei
(poreclită “Dosia”) şi complexele aferente, faptul că ar fi avut un bunic care
a lucrat la morga din Iaşi şi că ar puţi fizic încă şi mai abitir decît moral
sau intelectual, iar în cele din urmă a ameninţat-o cu sancţiunea divină, sub
care ar fi picat, la vremea lor, şi un Shelley sau un Camus!
Piesa în volum
PROTEST
Asociaţia Filantropică Medicală Creştin-Ortodoxă “Christiana”
dezavuează reprezentarea în continuare a piesei Evangheliştii montate la
Ateneul Tătăraşi din Iaşi, pentru abjecţia textului dramatic semnat de Alina
Mungiu-Pippidi şi a concepţiei
regizorale aparţinînd lui Benoit Vitse.
Considerăm spectacolul
subcultural şi agresiv anticreştin, o inadmisibilă ofensă publică adusă
valorilor fondatoare ale întregii creştinătăţi, întrecînd pînă şi
blasfemiatoarea Biblie hazlie. Premiul UNITER acordat acestei piese în anul 1992 este compromiţător pentru
numita instituţie.
Ministerul Culturii, Secretariatul de Stat pentru Culte sau Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării s-ar fi cuvenit să ia aceleaşi măsuri
ferme pe care le-ar fi luat, de bună seamă, dacă ar fi fost vorba de o ofensă
echivalentă la adresa valorilor iudaice sau islamice.
Cazul face stringentă includerea în Legea Cultelor a unor articole privind
protejarea tuturor cultelor religioase oficial recunoscute faţă de orice ofense
directe sau indirecte, brutale sau voalate, indiferent de mijloacele prin care
ele s-ar exprima public, inclusiv cele cu pretenţii artistice (căci arta
adevărată nu se coboară niciodată atît de jos).
Nu putem trece cu vederea că autoarea piesei este directoarea unei
Societăţi Academice Române care promovează conceptul de “societate deschisă” şi care ar trebui să studieze
aprofundat direcţiile, calitatea sau limitele “deschiderilor”, pentru ca acestea să nu aibă
efecte sociale degenerative.
Să fie oare reprezentaţia aceasta imundă un test academic al reactivităţii
creştinilor-cobai la hulă şi blasfemie? Posibil.
În orice caz, e urît, cinic şi
riscant, cum nu se cade unui adevărat spirit civic şi european.
În numele Consiliului de Administraţie
al A.F.M.C. “Christiana” semnează
Conf. Univ. Dr. Med. Pavel Chirilă
(preşedinte)
Gabriela Moldoveanu
(consilier editorial)
* Răzvan Codrescu, “Pe
marginea unei blasfemii”, în Puncte
cardinale, anul XVI, nr. 1-2/181-182, ianuarie-februarie 2006, p. 15 (cf. şi “Fabulă cu trandafir”, în Puncte cardinale,
anul VIII, nr. 11/95, noiembrie 1998, p. 16). “Protestul” Asociaţiei “Christiana” a fost publicat pe pagina alăturată (14),
împreună cu textul “Despre
blasfemie” al d-nei dr. Galina Răduleanu
(nereţinut în această antologie).
Scenă din spectacol
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire