Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Una dintre ilustraţiile care au însoţit textul în revistă
2005
CUVÎNT PREVENITOR
DESPRE IDOLATRIE ŞI
MAGIE
Idolatrie
înseamnă închinarea la făptură în locul Făcătorului. Făptura idolatrizată poate
fi o materie (metal, piatră, lemn etc.), un obiect natural sau creat de om
(uneori artistic), un animal, o persoană (care uneori se întîmplă să fie chiar…
propria persoană), trupul, un organ al acestuia, o calitate oarecare (cum ar
fi inteligenţa, puterea sau frumuseţea), un vis, o halucinaţie etc. Chiar
închinarea la Dumnezeu poate fi idolatră, dacă relaţia omului cu Dumnezeu nu
este de la persoană la Persoană şi contravine dreptei credinţe. A-L confunda pe
Dumnezeu cu un atribut al Său (Infinitul, Absolutul, Marele Arhitect al Universului
etc.), şi a-L reduce la acesta, este tot o alunecare spre idolatrie. Idolatria
s-a născut şi dăinuie din necunoaşterea lui Dumnezeu şi a rostului fiinţei umane
în cadrul creaţiei divine. Cheia dreptei cunoaşteri este îndeplinirea
poruncilor lui Dumnezeu, căci, spun Părinţii, “cunoaşterea urmează
ascultării”…
A curvi cu
diavolul
Instrumentul
de manifestare al idolatriei este mai cu seamă magia, întîi ca mod de a
gîndi, ca mentalitate, şi apoi ca rit, ca practică necuvenită. Cel ce apelează
la vrăjitoare este la fel de vinovat ca şi vrăjitoarele însele, căci consimte
să fie părtaş la un mod de a gîndi şi a acţiona repudiat dintotdeauna de
Biserică.
Aspectul
esenţial în gîndirea şi în actul de factură magică este răpirea libertăţii celui asupra căruia se exercită acţiunea magică.
El devine robul forţelor obscure şi ajunge la o viziune fatalistă despre lume,
ceea ce este totuna cu a-şi vinde sufletul diavolului.
Magicienii
pretind că există două feluri de magie: “albă” şi “neagră”; cea albă ar lucra
cu forţele binelui, iar numai cea neagră cu diavolul sau cu alte forţe
malefice. Sînt vrăjitoare care se pretind “bune creştine” şi “lucrează” cu Biblie,
Psaltire, icoane, aghiazmă, ulei sfinţit, candele, tămîie, profanînd toate
aceste lucruri sfinte şi inducînd în eroare pe cei ce nu cunosc adevărata
credinţă.
Preoţi sau
vrăjitori?
Rituri păgîne,
rămase din vremuri precreştine, coexistă, mai ales la sate, cu cele creştine,
legate de evenimentele principale ale vieţii şi de moarte. Poporul e înclinat
spre superstiţie şi ispitit de practicile vrăjitoreşti, iar Biserica trebuie să
lupte încă, şi după două mii de ani, cu aceste înclinaţii şi ispite.
Ce te faci,
însă, cînd chiar şi unii călugări sau preoţi se întîmplă să dea dovadă de o gîndire
de tip magic, căzînd pradă unor superstiţii înrădăcinate, pe care cred că pot
să le amestece şi să le împace cu cele bisericeşti?! De pildă,
deschiderea “Cărţii”, adică a bibliei,
pentru a afla, chipurile, ce curs va lua o situaţie. Avva Elefterie Mihai de
la Mănăstirea Secu, şi ctitor al Mănăstirii Dervent, spunea despre această practică:
“Dacă cineva are un necaz, preotul să postească şi să se roage pentru acesta pînă
cade la pat de oboseală, nu să-i «gîcească»!”. Se pot auzi prin mănăstiri
tineri călugări care ameninţă cu “punerea la psaltire” (adică pomenirea “stigmatizantă”
la ectenia care însoţeşte citirea Psaltirii)! Ori, încă şi mai grav,
preoţi care ameninţă cu scoaterea părticelei la Proscomidie!
De la
pietate la sminteală
Credinţa că
nouă lumînări, aşezate într-un anume fel, sau repetarea unei rugăciuni de un
anume număr de ori, în anumite zile, la anumite ore, la anumite biserici, sau
numai la un anumit sfînt, ar
avea mare putere şi folos – unele ca acestea sînt tot manifestări ale unei gîndiri
idolatre şi magice. Chiar dacă şapte, să zicem, este un număr al deplinătăţii,
cu o străveche simbolistică, nu înseamnă că o rugăciune repetată de şapte ori
se îndeplineşte neapărat, iar una repetată de cinci ori, nu!
Rugăciunea
Îl poate îndupleca pe Dumnezeu, Îl poate convinge de credincioşia noastră,
dar nu-I poate impune, nu-L poate determina numeric sau cantitativ. Rugăciunea
se face ori cu o încredere de copil nevinovat că cererea se va îndeplini, ori
cu smerenie, lăsîndu-I lui Dumnezeu dreptul de a nu ne răspunde, sau de a
ne răspunde altfel decît ne-am aşteptat noi. Rugăciunea creştină nu-i o formulă
de constrîngere magică a vreunei forţe obscure, ci dialog smerit şi luminos cu
Dumnezeu ca Persoană, bazat pe reciprocitatea libertăţii şi a iubirii.
Bîlciul
amăgirilor
Orice formă
de magie este, în ultimă analiză, neagră, fiindcă ea are efect prin
răpirea libertăţii cuiva. Dumnezeu i-a dăruit omului raţiunea şi libertatea.
Aceasta înseamnă că l-a făcut după chipul Lui, numai astfel deschizîndu-i-se
şi calea dreptei asemănări cu El, prin iubire. Diavolul, înger căzut fiindcă
şi-a folosit gîndirea şi libertatea ca să-I uzurpe lui Dumnezeu supremaţia,
face totul ca omul să-şi piardă la rîndul său lumina raţiunii şi libertatea,
să i se robească lui, să se livreze neiubirii sfidătoare de Dumnezeu şi de adevărata
comuniune.
Dacă, de
exemplu, un bărbat care şi-a părăsit soţia şi copiii este adus provizoriu
acasă prin exercitarea asupra lui a unor presiuni psihice, mai mult sau mai
puţin oculte, mijloacele folosite sînt magice şi sînt de la diavol, nu de la Dumnezeu.
Cine crede că poate obţine un bine de durată cu astfel de metode se înşală
amarnic. Dimpotrivă, după un bine aparent, vor urma ispitiri tot mai
distrugătoare. Cine-şi va alina durerea sufletească sau trupească fără adevărata
rugăciune şi în afara dreptei credinţe a Bisericii, nu va obţine, cu mijloace profane sau
magice, de tip idolatru, decît cel mult alinări parţiale şi/sau trecătoare,
riscînd, în schimb, să-şi piardă sufletul pe veci. Or, “ce-i va folosi omului
dacă va cîştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da
omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Gabriela
MOLDOVEANU
* Gabriela Moldoveanu, “Cuvînt prevenitor despre
idolatrie şi magie”, în Puncte cardinale, anul XV,
nr. 4-5/172-173, aprilie-mai 2005, p. 22 (rubrica “Pietre de poticnire”).
Autoarea articolului
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire