Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Un precursor: A. C. Popovici
(statuia care i s-a ridicat la Geneva - locul morţii sale - în 1977)
2002
NAŢIONALISM ŞI DEMOCRAŢIE
Fără îndoială că naţionalismul (factor cultural şi
axiologic) şi democraţia (factor
civilizatoriu şi funcţional) nu sînt lucrurile cele mai compatibile de pe lumea aceasta.
Trebuie însă observat că incompatibilitatea lor nu este nici totală, nici
insurmontabilă, pentru că ele răspund, în condiţia lor nefalsificată, unor nevoi convergente ale corpului social.
În contextul lumii
contemporane, unde naţionalismul este în recul, iar democraţia aproape
idolatrizată, sensibilitatea naţională nu mai este în situaţia de a-şi permite,
ca acum trei sferturi de veac, să se aventureze în răspărul ordinii
democratice. Astăzi, fie că ne place, fie că nu, raportul dintre naţionalism şi
democraţie nu mai poate fi unul de excluziune reciprocă, aşa cum îl concepea
bunăoară, dinspre dreapta, un A. C. Popovici pe la începutul secolului trecut (cf. Aurel C. Popovici, Naţionalism sau democraţie, reed. Ed.
Albatros, Bucureşti, 1997 [1]), dar
nici cum îl concepe astăzi, dinspre stînga, arătîndu-şi muşchii de golem, establishment-ul globalist (care se vede bine că nu
tolerează, crispat şi evaziv, decît consecventul naţionalism israelian).
Ideal ar fi ca, într-un
context atît de complex precum cel actual, în care au fost conştientizate
suficient, în diacronie şi în sincronie, atît limitele naţionalismului, cît şi
cele ale democraţiei, acestea să caute şi să găsească un modus vivendi convenabil şi reciproc avantajos. La o cîntărire a
lucrurilor lipsită de prejudecăţi, se poate afirma, nu prin raţionamente, ci
chiar prin forţa realităţilor, că un naţionalism anti-democratic nu mai poate
reprezenta astăzi decît o formă de suicid socio-politic, iar o democraţie
anti-naţională, mai ales în Estul postcomunist, ameninţă să fie o formă de
etnocid socio-cultural.
Este adevărat că această
posibilă coabitare constructivă nu este lesne de realizat, pentru că ea trebuie
să înfrunte nu doar anumite disjuncţii particulare, ci un ansamblu vast de
disjuncţii generale, de natură filosofico-politică, naţionalismul fiind mai
ales apanajul dreptei (direcţie
tradiţionalistă, conservatoare, organicistă, realistă, spiritualistă,
filomorală, ierarhistă, elitistă, personalistă), iar democraţia – mai ales
apanajul stîngii (direcţie
“recentistă”, progresivistă, mecanicistă, idealistă, materialistă, moralofobă,
egalitaristă, populistă, individualistă).
Aşa cum se întîmplă însă
în atîtea alte cazuri, naţionalismul şi democraţia nu sînt bune sau rele de la
sine, în mod necondiţionat, ci devin
bune sau rele în funcţie de oamenii care le slujesc în praxis-ul social. Atît naţionalismul cît şi democraţia pot avea
ipostaze faste şi ipostaze nefaste, devalidarea lor provenind adeseori din
exces sau formalism, pe fondul unor fronde sterile, îndărătul cărora nu rezidă
principii generale, ci interese particulare (personale sau de grup, interne sau
externe).
Pe de altă parte,
judecate prin fundamentele lor, ele reprezintă realităţi de ordin diferit:
naţionalismul este rezultanta firească a unei stări ontologice, avînd deci o bază naturală şi obiectivă (natio, filiaţia etnică, determinismul
bio-psiho-istoric, cu rădăcini pînă la urmă metafizice, ţinînd de “unitatea în
diversitate” a ordinii divine a Creaţiei [2]),
pe cînd democraţia este expresia conjuncturală a unei convenţii socio-umane, avînd deci o bază raţională şi subiectivă
(ţinînd, în speţă, de o anume viziune juridică asupra societăţii, conformată de
principiul ideologic al unui egalitarism abstract).
Nu trebuie scăpat din
vedere nici faptul că naţionalismul nu este decît în al doilea rînd teorie sau
doctrină, el manifestîndu-se în primul rînd ca sentiment de solidaritate naturală, în virtutea unei apartenenţe
comune, a unei “rudenii lărgite”, a unei magna
familia deopotrivă sincronice şi diacronice.
Cu toate aceste
deosebiri esenţiale şi structurale, naţionalismul şi democraţia, fără a se putea
omogeniza pe deplin, ar putea totuşi să co-existe principial şi rodnic,
corectîndu-şi reciproc anumite tendinţe sau ispite ce le-ar putea fi fatale (şi
pe care istoria ultimelor două veacuri le-a pus în evidenţă de nenumărate ori).
Dacă radicalismul lor ideologic a însîngerat istoria secolului XX, acomodarea
lor înţeleaptă ar putea fertiliza istoria secolului XXI. Astfel, democraţia ar
putea preveni, prin legalismul ei moderator, alunecarea naţionalismului (mai
corect spus: naţionalismelor) spre narcisism etnic, intoleranţă, tradiţionalism
prost sau izolaţionism, iar naţionalismul ar putea preveni, prin solidarismul
său organic, alunecarea democraţiei spre individualism exacerbat, indiferentism
moral, uniformizare sau politicianism. În termenii cei mai generali, democraţia
ar putea ajuta naţionalismele să nu-şi piardă spiritul critic, umanismul
principial şi disponibilitatea la dialog, iar naţionalismele ar putea ajuta
democraţia să nu sufere degradări de tip anarhic, să nu siluiască procustian
realităţile şi să se manifeste ca o reală demofilie
(căci, în treacăt fie spus, marea tragedie a demos-ului modern este aceea de a fi fost transformat cu încetul
din subiect concret al iubirii în obiect abstract al dreptăţii: i s-a luat
“cerul” de facto şi i s-a dat
“pămîntul” de jure).
Pentru aceasta ar fi
nevoie, desigur, ca reprezentanţii celor două tabere astăzi divergente –
“naţionaliştii” şi “democraţii” – să-şi cenzureze pe cît posibil prejudecăţile
sau idiosincraziile apriorice, răspunzînd exigenţelor unei civilizaţii şi etici
a dialogului. Ei trebuie să înveţe să se întîlnească pe terenul intereselor
comunitare cu o responsabilitate deopotrivă civică şi naţională, protejînd
minorităţile fără a leza majorităţile şi domeniul privat fără a-l leza pe cel
public. S-ar putea spune chiar mai mult decît atît: anume că “societăţile
deschise” ale noului mileniu nu vor ajunge la un echilibru stabil şi la un nou
dinamism creator decît atunci cînd pathos-ul
naţional se va întîlni şi va con-lucra cu ethos-ul
democratic, în numele unui logos
comunitar unificator şi transfigurator.
Altminteri, în aria
europeană ca şi pretutindeni acolo unde naţiunile au o veche bază şi tradiţie
etnică majoritară, atît naţionalismul cît şi democraţia riscă să se înfunde
fiecare în propria suficienţă, irosindu-şi energiile într-un paralelism steril
şi prelungind indefinit o modernitate falimentară.
De aceea, naţional-democraţia (întrevăzută cîndva
la noi, printre alţii, de un N. Iorga) ar putea fi o formulă politică de
viitor, un bastion de centru-dreapta mai puţin contradictoriu decît ar putea să
pară la prima vedere. Mişcarea pentru România o readusese în actualitate (din
păcate, fără capacitate de reconstrucţie doctrinară), dar a reuşit s-o
înmormînteze înainte de-a o impune. Poate că anumite grupări actuale de
dreapta, mai consistente moral şi intelectual, ar putea relua tentativa, cu
condiţia de a-şi asuma în mod real, în “lamura” lor, atît naţionalismul cît şi
democraţia, scuturînd balastul divergenţelor istorice şi promovînd convergenţa
lor posibilă, descoperită în conul de lumină al altei vremi [3].
Răzvan CODRESCU
[1] Cartea lui Aurel C. Popovici (1863-1917, unul dintre primii noştri politologi adevăraţi), intitulată Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne, a apărut iniţial în 1910 la Editura Minerva din Bucureşti. [Nota Blog]
[2] A se vedea, pe acest blog, mai ales “Neamul în Biserică", dar şi “«Luptători împotriva lui Dumnezeu»?". [Nota Blog]
[3] Privesc astăzi cu oarecare amuzament această încercare chinuită de compromis cu vremurile, ce pendula indefinit între nobleţe şi naivitate. Dincolo de posibilitatea ideală a unei compatibilităţi asumate, devine tot mai limpede, pe an ce trece, că naţionalismul şi democraţia nu sînt deloc disponibile pentru o coabitare constructivă (democraţia în primul rînd pentru că nu vrea, iar naţionalismul în primul rînd pentru că nu poate). Con-lucrarea lor posibilă (chiar dacă fatalmente relativă) nu s-ar putea concretiza decît într-o societate cu înaltă conştiinţă morală şi intelectuală, cum nu mai este cazul nici uneia dintre societăţile contemporane (şi cu atît mai puţin al celei româneşti), nici nu sînt semne că ar mai putea fi cazul vreunei societăţi viitoare. Dar cine poate interzice visele frumoase? [Nota Blog]
* Răzvan Codrescu, “Naţionalism şi democraţie", în Puncte
cardinale, anul XII, nr. 6/138, iunie 2002, p. 1.
Ediţia princeps a cărţii lui A. C. Popovici
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
2 comentarii:
Nu prea va prinde bunavointa fata de democratie. Ma bucur ca astazi vedeti lucrurile mai realist decat ieri.
M. B.
Probabil că aveţi dreptate. Totuşi, oricît de antipatică mi-ar fi democraţia (în teorie, dar mai ales în practică), mă simt dator cu precizarea că aş prefera fără ezitare o democraţie bună unui naţionalism prost.
Şi mai e ceva ce n-am spus destul de răspicat (sau m-am ferit să spun) în articol: că astăzi, fie că ne place sau nu (eu unul sînt dezolat!), democraţia poate fără naţionalism, dar naţionalismul nu mai poate fără democraţie. Cel puţin la meridian european...
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire