ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXXIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

D-l Horia-Roman Patapievici, 

la vreo zece ani după Omul recent

2002

REVOLTA “OMULUI RECENT”

Omul recent [1], ultima carte a d-lui Patapievici, a funcţionat ca un revelator al primitivismului nostru cultu­ral, atît prin lăudătorii, cît şi prin detractorii ei. Precedată de imaginea mediatică de super-vedetă intelectuală a au­to­­rului şi girată – cu superlative publice verbale, dar nu fără rezerve de culise – de d-nii Andrei Pleşu şi Gabriel Lii­ceanu, cartea a făcut furori la nivelul intelectualităţii me­­dii, excitînd snobismele subţiri şi subversivităţile refu­late, de unde un mare succes de librărie, precum şi o suită de semnalări elogioase, dar superficiale, făcute îndeobşte pe necitite, pe fondul cam precipitat al sărbătorilor de iar­nă.

Curajoasă, onorabilă şi incitantă, critica moder­ni­tăţii în general şi a actualităţii în special, întreprinsă cu morgă de d-l Patapievici şi ambiţionînd o sistematicitate care nu-i vine tocmai mănuşă unui autor cu virtuţi mai degrabă eseistice, reprezintă, fără îndoială, dincolo de îm­plinirile sau neîmplinirile ei, un demers intelectual demn de toată atenţia. Pe de altă parte, ea consolidează ipo­­staza unui Patapievici post-liberal, căutător al teme­iu­rilor con­ser­vatoare sub specie aeternitatis, refractar la rigorismul ideologic al unui establishment care a contri­buit să-l pro­pulseze fără să-i presimtă nealinierea, promo­tor al unui antiamericanism principial, hrănit nu de vreun reacţiona­rism naţionalist sau confesionalist, ci de asumarea verita­bi­lă a unei mari tradiţii spirituale şi culturale – cea a Europei eleno-romano-creştine.

Centrul de greutate şi miza cărţii se află în para­digma culturală, iar nu în cea politică (chiar dacă aceasta din urmă se reclamă în subsidiar [2]). Autorul este însă silit să intre în dialog cu o contemporaneitate fundamental in­cultă şi subtil decerebrată, dezobişnuită să filosofeze şi nă­răvită să ideologizeze, confundînd senină cultura cu bibliografiile la zi şi gîndirea cu conformismul civilizat faţă de un set de convenţii curente. Că e aşa o dovedesc chiar articolele anti-Patapievici din ultimele săptămîni, care pot fi reduse toate la numitorul comun al confuziei paradigmelor.

Omul recent este, ce-i drept, o carte dificilă, in­co­modă nu doar sub aspect ideatic, dar şi tehnic sau formal, iar aceasta din două principale motive: mai întîi că stă pe o cultură vastă şi diversă, care nu mai este cea curentă astăzi (ceea ce, după fire, unora le creează un com­­plex de admiraţie smerită, iar pe alţii îi agasează sau chiar îi înfurie, altminteri fiind mai toţi la fel de incom­petenţi şi s-o laude, şi s-o critice); apoi cred că d-l Pata­pi­e­vici a vrut prea mult şi de la sine însuşi, şi de la o singură carte: se aventurează în prea multe domenii, se lasă furat prea adesea de redundanţa unor detalii gratuite sau marginale, are preţiozităţi nu întotdeauna agreabile de erudiţie şi stil, este destul de inegal în argumentaţie, iar scrisul său, în­deobşte limpede şi incisiv, se împotmoleşte aici, nu o dată, în perioade ample, greoaie şi obscure, uneori infatuat re­torice sau excesiv metaforizante. Rămîn la părerea (care admit că s-ar putea să nu fie cea justă) că un discurs mai concentrat, pe care inteligenţa şi talentul d-lui Patapievici l-ar fi putut încadra în jumătate din numărul actual de pagini, ar fi asigurat cărţii un impact mai larg şi mai con­cret (în sensul că majoritatea celor ce ar fi cumpărat-o ar fi şi citit-o din scoarţă în scoarţă, iar majoritatea celor ce ar fi citit-o ar fi şi înţeles-o mai bine, în toată gravitatea ei aproape profetică [3]); dincolo de evi­denţa emoţională a deşteptăciunii d-lui Patapievici (muta­tis mutandis: “Nu pricep, dar e grozav!”), lumea s-ar fi pă­truns mai adînc de impasul tragic al vremurilor pe care le trăim şi de urgenţa unei instanţe soteriologice.

O carte atît de complexă, de ambiţioasă şi de solemn-provocatoare nu putea să nu dea naştere la dis­cuţii pro şi mai ales contra, numai că în atmosfera otră­vită de la noi, după faza iniţială de consens aprioric-laudativ la nivelul presei cotidiene (scrise şi audio-vizuale), discuţiile scontate s-au grăbit să ia forma unor crize de gelozie isterică sau de suspiciune inchizitorială. Depăşiţi (ca să nu zic: complexaţi) de materia cărţii (ca unii pe care-i cuprinde ameţeala intelectuală mai jos de reformismele acefale ale secolului al XVIII-lea [4]), simţin­du-şi periclitate micile lor pariuri oportuniste cu módele pseudo-culturale ale vremii (postmoderniştii) sau micile lor libertăţi perverse garantate de relativismul moral al unei lumi destructurate (homosexualii), lipsiţi de osatura unei gîndiri proprii şi de aceea raportînd orice problemă la reţetarul oficial al noii dogmatici ideologice (political correctness), geloşi pe “harisma” d-lui Patapievici şi pe “vedetismul” său intelectual nu tocmai gratuit, ştiind că pot miza pe asentimentul unui establishment globalist ai că­­rui gravitoni se căznesc să fie (nouă formă de “pup­curism”, exercitat cu “limba de lemn” a democraţiei… obli­­gatorii) – o mînă pestriţă de inchizitori ulceraţi, ghi­daţi de un lider conjunctural (Ion Bogdan Lefter), au pus de-o campanie anti-Patapievici în paginile săptămînalului Observator cultural, aducîndu-le celor mai vîrstnici pe bună dreptate aminte de linşajele ideologice din anii tero­rii staliniste [5] (prin opt sau chiar prin nouă din cele zece texte publicate [6], dar mai cu seamă prin cele semnate de Ion Bogdan Lefter, Gabriel An­dreescu, Liviu Andreescu şi Paul Cernat, care şi-au demonstrat astfel definitiv trista vocaţie de politruci şi tero­rişti ai noii Cabale a “gîndirii unice”) [7]. 

Cu o anume întîrziere, au apărut pînă la urmă, mai ales în paginile României literare, şi replicile favorabile d-lui Patapievici (inaugurate de protestul indignat al d-lui Alex Ştefănescu), dar mă tem că, în ansamblu, este vorba mai mult de plata unor poliţe între două publicaţii rivale decît de miza în sine a Omului recent. Oricum, apologeţii şi lăudătorii d-lui Patapievici au fost puşi în situaţia de a adopta ei înşişi un ton mai ponderat, atît pentru că între timp au avut răgazul să citească mai atent cartea, cît şi pentru că, printre şarjele de abjecţie sau printre enormi­tăţile inculte din Observator cultural, s-au strecurat şi une­le observaţii totuşi motivate cu privire la punctele mai slabe ale cărţii. Impresia e că discuţia de fond abia ur­mează să înceapă [8]. Nu va fi simplu pentru nimeni, căci sînt implicate aici toate fundamentele unei societăţi şi unei mentalităţi care se vor nu numai ale prezentului, dar şi ale viitorului, iar “omul recent”, cu suficienţa şi incon­sistenţele lui, stă la pîndă, ca o ispită a veacului, în fiecare dintre noi. Nu-i nici lesne, nici comod de asumat o ase­menea “gîlceavă a înţeleptului cu lumea”, mai ales dintr-o marginalitate tulbure, pauperă şi timorată, cum este aceea a Estului postcomunist (şi a României în special, căci tre­buie să ne recunoaştem precaritatea, dacă vrem să ne vin­decăm de ea).

Pînă una-alta, ceea ce s-a petrecut mai deunăzi în spaţiul publicistic românesc, în speţă în cele două numere consecutive ale Observatorului cultural, arată mai degra­bă că d-l Patapievici a scormonit, abil sau insolent, într-o rană reală a lumii de azi. Sau, altfel spus, a agitat demonii ascunşi ai unei civilizaţii crepusculare.

“Omul recent”, pus sub lentilă de d-l Patapievici şi deconspirat cu migală pînă la ultima lui celulă, a reac­ţionat visceral şi insidios, confirmîndu-şi astfel pre­zenţa camuflat demoniacă îndărătul butaforiilor noastre cultu­rale. El ne trece curent pe sub nas, “îmbrăcat în înger de lumină”. Este ştiut că, în timpul exorcizărilor, spiritele rele intră într-o agitaţie cumplită (“a face ca toţi dracii”, zice o expresie populară), făcîndu-i pe posedaţi să se zba­tă, să se tăvălească, să urle şi să împroaşte lumea din jurul lor, iar mai cu seamă pe exorcizator. E pînă la urmă firesc ca Răul să nu-şi suporte deconspirarea, să se răzvrătească împotriva Binelui care-l alungă “pe pustii”, ridicînd glas chiar şi împotriva lui Dumnezeu (căci, pînă la urmă, “şi dracii cred şi se cutremură”). Pe linia acestei analogii, la Observator cultural nu s-a întîmplat nimic nefiresc. “O­mul recent”, demonizat cu sau fără ştirea lui, s-a revol­tat sub cruce, împroşcîndu-şi exorcizatorul.

Rămîne de văzut, în timp, dacă exorcizarea a reu­şit cu adevărat, sau dacă nu cumva acest neam de demoni (al căror nume s-ar putea să fie “Leghiune”) nu iese decît cu post şi cu rugăciune…

Răzvan CODRESCU

[1] Horia-Roman Patapievici, Omul recent. O critică a modernităţii din per­spectiva întrebării “Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001 (lansată, cu public numeros şi extaziat, la Tîrgul de Carte “Gaudeamus”, la sfîrşitul lunii noiembrie, apoi la Muzeul Ţăranului Român, la începutul lunii decembrie). Reamintesc aici definiţia “omului recent”, aşa cum apare ea în cuvîn­tul înainte şi, parţial, pe coperta finală a cărţii: “… oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea […] nu sînt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi: sînt, asemeni conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenţi… Omul recent este omul care, oricît timp ar trece peste el şi oricîtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămîne. Pen­tru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia tradiţii şi nici măcar datini. […] Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele acestei lumi – stăpînindu-le, pose­dîn­du-le, schimbîndu-le după plac şi pătrunzîndu-se de toată mate­rialitatea lor – s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decît un epi­fenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor”.

[2] La o analiză atentă, chiar diatriba împotriva “corectitudinii politice” (political correctness) este una de natură culturală, ţinînd de tabloul simptomatic al unei anu­mite mentalităţi, iar nu de futilitatea unor angajări politice efec­tive.

[3] În sensul originar, veterotestamentar, profetul sau proorocul nu era doar un vizionar legitimat prin darul premoniţiei, ci vocea certătoare a cetăţii, amendînd cu orice risc rătăcirile poporului, dar şi ale mai-marilor lui, şi desluşindu-le tuturor calea cea dreaptă, nu în nume pro­­priu, ci în numele lui Dumnezeu.

[4] Cu excepţia d-lui George Bălan, a cărui altitudine culturală era totuşi demnă de o cauză mai bună. Străduindu-se să-şi legitimeze vi­ciul prin prisma culturii, straniul “musicosoph” a ajuns, pe cît se vede, la a legitima cultura prin prisma viciului său. Argumentaţia sa halucinantă că d-l Patapievici ar ponegri homosexualitatea tocmai ca să-şi ascundă propriile înclinaţii homosexuale (!!!) scoate discuţia pînă şi din sfera abjecţiei, împingînd-o de-a dreptul în sfera delirului patologic.

[5] Autor incomod şi perpetuu provocator, atît prin inteligenţă, cît şi prin sinceritate, d-l Patapievici a mai fost aspru criticat şi în alte rînduri, cu sau fără dreptate. Reacţiile au fost multiple şi după apa­riţia volumului Politice (1996), cînd eu însumi (care sînt departe, iată, de a fi un “fan” al domniei-sale) i-am amendat punctual unele concluzii care mi s-au părut nepotrivite sau paradoxale, ca şi unele unele excese de limbaj – ce-i drept, conjuncturale (şi în care n-a mai recidivat, dovedind astfel că în jurul lor s-a făcut o zarvă totuşi exagerată). Niciodată însă, nici în cazul d-lui Patapievici, nici în ca­zul altcuiva, nu s-a mai concertat, după 1989, o asemenea execuţie pu­bli­că de tip inchizitorial, pe baza unei argumentaţii atît de accen­tuat ideologice, precum cea din Observator cultural. Dincolo de cartea incriminată şi de autorul ei, săptămînalul bucureştean a creat un precedent îngrijorător, la care întreaga lume intelectuală româ­neas­că s-ar cuveni să mediteze cu mai multă responsabilitate.

[6] Distinsul intelectual Vlad Alexandrescu, prezent cu o glosă favo­rabilă, a fost folosit ca paravan al “monstruoasei coaliţii”, menit să permită insinuarea că ar fi vorba de o pluralitate a punctelor de ve­dere.

[7] Cît despre nivelul cultural al echipei redacţionale de acolo, în trea­căt fie spus, ne lămureşte cîte un detaliu precum acesta: fiind anun­ţată nu demult, pe pagina a doua, lansarea unei broşuri despre N. Steinhardt semnate de Arhim. Mina Dobzeu, cititorii sînt înştiinţaţi că, după lansare, autoarea va ţine şi o conferinţă!

[8] Între timp, situaţia s-a mai echilibrat, prin recenziile sau replicile per­­ti­­nente apărute mai cu seamă în 22 şi Cuvântul. Cu totul remar­cabil este textul semnat de d-l Traian Ungureanu: “Soarta lui Dumne­zeu. O carte pentru oamenii singuri” (în 22, nr. 11/2002, pp. 12-14). [Nota din vol.]

* Răzvan Codrescu, “Revolta «omului recent»”, în Puncte cardinale, anul XII, nr. 3/135, martie 2002, p. 2 (rubrica “Pulsul vremii”). Text introdus ulterior, cu unele adaosuri, în volumul: Răzvan Codrescu, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 152-158 (de unde îl reproduc şi aici).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)