ÎN CURÎND,
LA EDITURA BABEL
La Editura Babel din Bacău (cu sprijinul Fundaţiei "Prof. George Manu"), îngrijite de Radu-Alexandru Dragoman şi
prefaţate de subsemnatul, se află în curs de apariţie Mărturisirile unui "criminal politic", memoriile inedite
ale istoricului şi arheologului Vladimir Dumitrescu, redactate la 42 de ani
(1944-1945), înainte de a fi făcut experienţa dură a temniţelor comuniste
(cărora le-a dedicat o altă carte de memorii, apărută în 1994: Închisorile mele). Coperta cărţii este
realizată de Valentin Dan. Semnalînd iminenta apariţie, deloc neglijabilă în
ansamblul literaturii legionare şi a ceea ce s-a numit "literatura de
sertar" a epocii comuniste (1944-1989), reproduc aici prefaţa volumului şi
un fragment din textul lui Vladimir Dumitrescu (aduse la ortografia curentă a
blogului). (R. C.)
Vladimir Dumitrescu (1902-1991)
Prefaţă
Fără să fi ajuns - din motive pe care
ar fi oţios să le analizăm aici - la notorietatea altor memorialişti ai
temniţelor comuniste, profesorul Vladimir
Dumitrescu (1902-1991) [1] este
cunoscut publicului mai larg mai ales prin volumul intitulat Închisorile mele (Editura Albatros, Bucureşti,
1994) [2]. Breasla istoricilor şi
arheologilor, fără să-l ignore, nu pare să-l includă printre reperele ei
curente, deşi a fost unul dintre cei mai importanţi elevi şi urmaşi ai lui
Vasile Pârvan, iar la centenarul naşterii i s-a scos un meritat volum omagial: In memoriam Vladimir Dumitrescu (Muzeul
Dunării de Jos, Călăraşi, 2002).
Mărturisirile cuprinse în volumul de
faţă - "destinate mai mult urmaşilor decît contemporanilor" - sînt
inedite şi de o mare importanţă - psihologică şi documentară - nu doar pentru
cazul particular al autorului lor, nici doar pentru atît de controversata
istorie legionară, ci şi pentru istoria generală a perioadei interbelice,
culturală şi politică deopotrivă, căreia autorul (membru al Mişcării Legionare
din 1932, iar din 1937 comandant legionar) - cadru universitar, director al
Muzeului Naţional de Antichităţi, referent la Direcţia Presei şi Informaţiilor
de pe lîngă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, secretar
general în Ministerul Cultelor etc. - i-a fost nu numai martor, dar şi actant,
de o seriozitate profesională şi de o rectitudine morală atestate de toţi cei ce
l-au ştiut îndeaproape (şi reflectate lămuritor şi în memoriile sale).
I-a cunoscut (deocamdată sumar) pe
Codreanu şi Moţa încă din vremea studenţiei (începutul anilor '20),
a avut relaţii constante cu mulţi tineri intelectuali atraşi de Mişcarea
Legionară (precursori, membri sau simpatizanţi), dar şi-a impus o lungă
perioadă de gestaţie (în care şi-a pus la punct cariera profesională, ca şi
bunii săi prieteni şi colegi de breaslă P. P. Panaitescu sau Vasile Christescu)
pînă să intre efectiv în activitatea politico-misionară, mai cu seamă pe calea
publicisticii naţionaliste, în mediul intelectual din jurul Axei (Ion I. Moţa, Vasile Marin, Mihail
Polihroniade, Ion Victor Vojen, Alexandru Constant, Ion Belgea etc.), oarecum o
replică mai radical de dreapta la mult mai pestriţul Criterion (altă elitistă grupare - mai tîrziu şi revistă - a
tineretului intelectual al epocii, beneficiind, desigur, de un plus de simpatie
din partea establishment-ului actual)
[3] şi al aşa-numiţilor
"Răzleţi" (un fel de grupuri/cuiburi legionare neîncadrate - cel
puţin iniţial - în structurile standardizate din teritoriu).
Activitatea sa legionară s-a accentuat
pe scena publică, cum era şi firesc, în toamna lui 1940, cînd a avut şi
importante atribuţii oficiale, iar a doua jumătate a acestor Mărturisiri (numite, cu amară ironie,
ale unui "criminal politic", după eticheta generalizatoare pusă
legionarilor de adversarii lor ideologici, atît de dinainte, cît şi de după
marele război) se referă tocmai la acest răstimp-cheie, încercînd să
limpezească aspecte controversate (cazul Horia Sima, relaţia cu Antonescu,
poziţia faţă de fascism şi nazism, asasinatele reprobabile, mistificările
Siguranţei, aşa-zisa "rebeliune" din ianuarie 1941 etc.), chiar dacă
nu reuşeşte să fie întotdeauna convingător pînă la capăt. Defilează prin faţa
noastră numeroase portrete de neuitat, aflăm fel de fel de detalii necunoscute
(sau prea puţin cunoscute) din culisele politice şi culturale ale momentului
respectiv, iar uneori se ajunge şi la mici discuţii de ordin doctrinar (în care
autorul şi-a propus să nu exceleze). Vladimir Dumitrescu evită să facă pe
doctrinarul (deşi uneltele nu i-ar fi lipsit), el prezentîndu-se mai degrabă ca
ostaşul nediscursiv al unui crez asumat, pe care l-a slujit onest şi de care nu
s-a lepădat niciodată [4] (chiar
dacă vor fi intervenit, retrospectiv, unele nuanţări), dovadă fiind şi faptul
că a revenit în anii '80 (deci spre sfîrşitul vieţii) asupra acestui text
mărturisitor, redactat iniţial în decembrie 1944 şi ianuarie 1945 (cînd autorul
avea 42 de ani), deci foarte "la cald" şi nu fără conştiinţa că noua
putere comunistă în curs de instaurare avea să-l vîneze în curînd, pe el ca şi
pe atîţia alţii, cum s-a şi întîmplat nu mult după aceea. Chiar păstrarea
manuscrisului de-a lungul întregii perioade comuniste e un act de curaj, dar şi
un frumos exemplu de egalitate cu sine însuşi, care merită, o dată în plus,
reverenţa posterităţii, atît cît a mai rămas "cinste sufletească" în
tîrziul complexat al lumii noastre.
Sigur, sînt multe observaţii şi
comentarii ce se pot face pe marginea acestui text inedit şi care n-au cum să
încapă în economia unei prefeţe. Aleg, de aceea, cu fatala subiectivitate
pentru care cer îngăduinţă cititorilor, să mă refer în continuare numai la un
singur aspect, ce mi se pare însă relevant pentru personalitatea autorului şi
provocator pentru mai nuanţata evaluare retrospectivă a complexului fenomen
legionar: poziţia lui Vladimir Dumitrescu faţă de Biserică şi religie în
general, destul de surprinzătoare la un legionar devotat şi disponibil la
jertfelnicie.
*
Cum nici nu e de mirare pentru o
mişcare de renaştere politică şi morală născută în sînul studenţimii
naţionaliste şi încurajată de cîţiva iluştri profesori universitari ai epocii
(în preliminarii, chiar de Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, apoi de Simion
Mehedinţi, Traian Brăileanu şi alţii, ca să nu mai vorbim de Nae Ionescu),
Legiunea Arhanghelul Mihail [5] a
avut în rîndurile sau în anturajul ei apropiat numeroase figuri intelectuale
(alături de - sau suprapunîndu-se cu - cele aristocratice, preoţeşti şi
militare). Cum se întîmplă de regulă cu intelectualii, poziţiile individuale au
fost destul de diversificate, inclusiv în privinţa factorului religios, ce pare
astăzi, alături de cel naţional, definitoriu pentru legionarism. Au existat în
Legiune şi intelectuali profund religioşi (de regulă în duhul ortodox, ca
liderii Codreanu şi Moţa, ca să nu mai vorbim de numeroşii preoţi sau teologi
aderenţi la Legiune, fie ca membri, fie ca simpatizanţi, de gen Ilie Imbrescu
sau George Racoveanu, care au încercat să şi teoretizeze legătura dintre
Biserică şi Legiune [6]), şi
intelectuali care au avut cu Biserica o relaţie mai degrabă aproximativă (ca
Mircea Eliade, Constantin Noica sau Vasile Marin însuşi), şi intelectuali
heterodocşi notorii (de genul guénonistului Vasile Lovinescu, alias Geticus, prin care se explică în
bună măsură - în tandem cu admiraţia faţă de Mircea Eliade - şi fascinaţia
pentru fenomenul legionar românesc manifestată de eruditul cercetător italian
Claudio Mutti [7], guénonist
convertit la islamism şi fascizant pe linia păgînă a lui Evola, mare admirator
contemporan al Căpitanului [8]), şi -
oricît ar părea de paradoxal - intelectuali aproape neduşi la biserică (dacă nu
ostili, în orice caz indiferenţi faţă de creştinismul instituţionalizat, ca şi
de religie în general, ca Mihail Polihroniade sau Emil Cioran, desigur fiecare
cu nota lui specifică, determinată de fire, aptitudini şi preocupări [9]).
Amintindu-şi de tinereţea legionară - a
sa şi a unei părţi însemnate a generaţiei sale (de al cărei "destin politic"
pretindea că începuse deja să se îndoiască încă de pe atunci) - şi evocînd în
context figura oarecum atipică a bunului său prieten Mihail Polihroniade
(1906-1939), Mircea Eliade (1907-1986) scria în cel de-al doilea volum al Memoriilor sale (redactate spre sfîrşitul
vieţii, nu fără insinuarea unei distanţe critice faţă de... "păcatele
tinereţelor") [10]:
"Dar Codreanu credea în
necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decît purifica şi
întări mişcarea legionară; credea, de asemenea, în propriul lui destin şi în
protecţia Arhanghelului Mihail.
În 1937-1938, tema cea mai populară
printre legionari era moartea. Modelul exemplar îl constituise moartea lui Moţa
şi Marin [11]. Cuvintele lui Moţa -
«cea mai puternică dinamită e propria ta cenuşă» [12] - deveniseră literă de Evanghelie. O bună parte din «activitatea
legionară» consta în slujbe, parastase, posturi negre şi rugăciuni. Şi cea mai
patetică ironie a acelei primăveri 1938 a fost că nimicirea singurei mişcări
politice româneşti care lua în serios
creştinismul şi biserica a fost începută sub oblăduirea Patriarhului Miron. Nu
ştiu ce va fi gîndit Codreanu cînd a înţeles că în cîteva ceasuri va fi
executat. [...] Probabil că Codreanu, ca şi atîţia alţi legionari, au murit
convinşi că jertfa lor va grăbi victoria mişcării. Dar mă întreb dacă unii din
ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecît o jertfă, ci consecinţa fatală
a unei catastrofale erori de tactică politică. Ştiu doar că Mihail
Polihroniade, care se număra printre foarte rarii şefi preocupaţi de victoria
politică, iar nu de mîntuirea sufletelor, i-a spus odată soţiei [13], în temniţa de la Rîmnicu Sărat,
după executarea lui Codreanu:
- Iată unde ne-au adus slujbele şi
parastasele!...
La mai puţin de un an, avea să fie
executat şi el [14], care nici măcar
nu avea mîngîierea slujbelor şi parastaselor. Dar n-a murit mai puţin senin decît
ceilalţi, cei credincioşi. A cerut o ţigară, a aprins-o şi s-a apropiat zîmbind
de zidul unde-l aşteptau mitralierele" [15].
Aşadar, Mircea Eliade aduce în
discuţie, invocînd paradoxul şi dilema, antiteza dintre două tipuri de
umanitate legionară (tipul Codreanu/credinciosul şi tipul
Polihroniade/necredinciosul), opuse, dar solidare pe scena aceleiaşi tragedii.
Cu tipul "mistic" sîntem mai
familiarizaţi, pentru că a fost predominant în mişcare, după chiar modelul
Căpitanului (dar şi al principalului său locotenent, Ionel Moţa), întruchipînd
dimensiunea religioasă a jertfelniciei legionare "pentru Cruce şi
Neam". Celălalt tip, minoritar, ne apare mai puţin familiar şi tocmai în
el se încadrează autorul cărţii de faţă, poate şi de aceea mai puţin simpatic
unei anumite habotnicii legionare.
Într-adevăr, poziţia sa, exprimată
făţiş, aici şi aiurea, este mai degrabă surprinzătoare şi deconcertantă într-o
mişcare conformată, voit şi mărturisit, de tradiţia creştină.
Prezenţa constantă şi agresivă a răului
în lume, "amoralitatea" istoriei şi a vieţii de fiecare zi, îl fac
circumspect cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi a unei dreptăţi transcendente,
dincolo de problema în sine a adevărului (care pentru lumea modernă stă mai cu
seamă în tensiunea dintre religie şi ştiinţă): "Deşi nu mai sînt
credincios, nu descoperirile ştiinţifice m-au îndepărtat de credinţă, ci
profunda amoralitate intrinsecă lumii înseşi, ce se desprinde din tot ceea ce
se petrece de mii de ani pe pămînt, fiindu-mi cu neputinţă să cred în lumea
viitoare şi judecata de apoi, care ar putea să răscumpere această amoralitate".
Dar anticlericalismul este, la Vladimir
Dumitrescu, mai pregnant decît ateismul: cel mai mare deserviciu îl fac
religiei clericii înşişi (despre care are o părere îngrozitoare - şi din punct
de vedere moral, şi din punct de vedere cultural). Nevrednicia lumii clericale
are răsfrîngeri dezastruoase şi asupra lumii laice. În România, îndeosebi,
tagma arhierească şi cinul monahal i se par "demne
de monstruoasa epocă a Papilor Borgia". Nominalizările nu lipsesc, iar
fruntea o ţine, de departe, Patriarhul Miron, bîrfit de unii că ar fi curvar,
de alţii că ar fi homosexual, şi de mai toţi că ar fi mason şi unealtă docilă a
regelui-călău Carol II. Singura soluţie - stranie la un om de dreapta - i se
pare (şi o repetă) separarea Bisericii de Stat (cu "scoaterea ei din
bugetul public"): "Trecerea mea pe la Ministerul Cultelor mi-a
spulberat şi ultimele iluzii pe care le mai aveam despre preoţimea română, de
la primul Vlădică pînă la ultimul preot de mir, convingîndu-mă, aşa cum am mai
spus, de necesitatea separării bisericii
de stat. N-aş putea spune fără păcat că nu mai există nici un preot
cumsecade, căci generalizarea ar fi exagerată. Dar sistemul legării lor de
bugetul statului, amestecul permanent al politicii la alegerile chiriarhilor,
consideraţiile strict personale în baza cărora mitropoliţii şi episcopii îşi
aleg colaboratorii – celebrii consilieri şi referenţi bisericeşti – şi mai
presus de toate lipsa de credinţă creştină în sufletele celor mai multe «feţe
bisericeşti» mici şi mari, meschinăria, invidia, intrigile şi toate celelalte
josnicii omeneşti, pe care nici unul dintre conducătorii Bisericii nu are
autoritatea morală să le înlăture din viaţa bisericească, mi-au statornicit
această convingere". Chiar pe preoţii legionari, nu puţini, îi găseşte
molipsiţi de aceste tare. În preotul Ion Dumitrescu-Borşa, rămas, după 1939,
unicul supravieţuitor al echipei plecate pe frontul spaniol, dar "mare
adept al lui Bacchus", vede - şi nu se sfieşte s-o spună verde - un
contraexemplu absolut [16].
În căutarea cauzelor, i se pare că răul
ar veni mai cu seamă "din educaţia aproape laică ce se dă în seminariile
noastre teologice, cu majoritatea profesorilor laici şi atei înverşunaţi, cu
preponderenţa învăţăturilor Vechiului Testament, ce ar trebui să formeze o
simplă introducere, nu o parte esenţială din învăţătura creştină, şi apoi în
facultăţi de teologie ai căror profesori sînt de multe ori francmasoni
notorii". Îndreptăţit sau nu în observaţiile sale punctuale, viziunea sa
este mai degrabă una de tip protestant: religia este şi ar trebui să rămînă o
afacere personală a fiecăruia, abstrasă din contextul comunitar. Naţionalismul
ar fi un liant suficient, ce ar trebui să se manifeste emancipat de balastul
mistic, care i se pare a fi fost fatal şi în cazul lui Codreanu însuşi (punct
de vedere care îl apropie de percepţia eliadescă de mai tîrziu): "Dacă, în
1938, Corneliu Codreanu ar fi dat o contralovitură la lovitura de stat a lui
Carol al II-lea, soarta lui, a Mişcării Legionare şi a ţării ar fi fost alta.
Din nenorocire însă el era un creştin atît de pătruns de doctrina creştină a
sacrificiului, încît n-a ezitat nici o clipă să primească martiriul, în
convingerea că sacrificiul pentru o credinţă nu e niciodată zadarnic". Şi
încă: "Misticismul său creştin îl va fi influenţat, din nenorocire, într-o
bună măsură, la această hotărîre de a se lăsa tîrît pe drumul calvarului, oricît
de înălţătoare poate fi pilda sacrificiului voit
pentru cauza îmbrăţişată. Un om cu simţ politic pătrunzător, organizator şi
conducător de mase, cum era Corneliu Codreanu, un luptător prin definiţie, n-ar
fi putut adopta această atitudine, dacă n-ar fi fost influenţat în chip covîrşitor
de latura profund mistică a sufletului său, de creştinismul care nu poate fi o
doctrină politică şi nici o pildă de acţiune politică. Căci o credinţă
religioasă poate învinge peste una sau două generaţii, dar o luptă politică,
pierdută de un neam în momentul hotărîtor, este aproape inutilă pentru soarta
neamului". Misticismul ar fi dus, în cazul lui Codreanu şi al altora, la
un soi de "optimism beat", ce ar fi constituit, dincolo de lustrul de
sublim, "una din slăbiciunile permanente ale legionarilor" (lesne
exploatabilă de către adversari, care n-au scrupule, dar ştiu să se folosească
abil de ale tale).
Altminteri, e deplin conştient "că
din punct de vedere al doctrinei legionare aceasta este o erezie, dar trebuie
să fiu sincer faţă de mine însumi".
Pe Vladimir Dumitrescu, intelectualul
fin şi laicizant, bunul Dumnezeu (vorba lui N. Steinhardt: "Dumnezeu în
Care spui că nu crezi") l-a cruţat de soarta vitregă a unui Mihail Polihroniade,
dar, dacă ar fi ajuns în faţa plutonului de execuţie, într-unul dintre lagărele
carliste pentru legionari [17] din
1939, unde a pierit floarea generaţiei sale, e foarte probabil că s-ar fi
purtat cu aceeaşi demnitate ca şi biograful lui Vasile Marin, răscumpărînd
necredinţa prin onoare şi cavalerism. Dîndu-i-se însă o altă cruce, cea a
trecerii prin comunism (şi prin temniţele sale, chiar dacă timp mai puţin
îndelungat decît alţii), şi-a purtat-o cu rectitudine şi nu sînt semne a fi
renunţat la crezul său politic, ba chiar a ajuns să fie martor la prăbuşirea
regimului comunist şi poate că, în tîrziul lungii sale vieţi, va fi avut un
plus de străluminare şi de împăcare cu Dumnezeu, Care singur e în măsură să-l
judece pînă la capăt.
În orice caz, cea mai bună definire a
sa mi se pare cea pe care şi-a făcut-o pînă la urmă singur, cu subţirimea
intelectualului care nu se teme să fie viu şi să sfideze, neastîmpărat şi egal
cu sine însuşi, "teroarea istoriei": "În ceea ce mă priveşte,
orice mi s-ar întîmpla, nu regret activitatea mea politică şi, cu atît mai
puţin, nu voi renunţa vreodată la credinţele mele, fiind convins că nu sînt
greşite. Pe de altă parte, aş fi considerat o trădare să nu particip la această
luptă, mai ales că aş putea spune că activitatea mea politică a rezultat în
chip organic din însăşi firea mea, nepotrivită cu o contemplare aproape
impersonală a lucrurilor şi a oamenilor. Am fost întotdeauna un neîmpăcat
adversar al ideii exprimate în celebrele versuri ale lui Baudelaire [18]: Je hais le mouvement qui déplace les lignes/ Et jamais je ne pleurs et
jamais je ne ris, pe care de
mulţi ani le-am modificat pentru mine în chipul următor: Je hais le mouvement qui déplace les lignes/ Et quand je ne pleurs, c’est
parce que je ris, aşa încît nu puteam rămîne deoparte de zbuciumul
generaţiei mele".
Iar spre finalul Mărturisirilor găseşte, totuşi, tonul credinţei eroice şi
nădăjduitoare, chiar dacă o pune în termeni naţionali, iar nu religioşi, cu
întreg patosul mesianic al generaţiei sale: "Tudor Vladimirescu a fost
ciopîrţit de ciocoii fanarioţi, dar România modernă s-a născut din sacrificiul
lui; Cuza-Vodă a fost alungat de liberali, dar el va rămîne veşnic simbolul
unităţii noastre naţionale; Corneliu Codreanu şi Mişcarea Legionară au fost crucificaţi,
dar renaşterea viitoare a neamului românesc şi a unei Românii a Românilor va
avea ca piatră de temelie credinţa legionară şi ca ciment de unitate
sufletească înălţătoarea lor jertfă".
Unde începe şi unde se sfîrşeşte
credinţa?
Răzvan CODRESCU
[1] Fiu al unui mehedinţean şi al unei
transilvănence din familia poetului Şt. O. Iosif.
[2] A
fost deţinut politic între 22 iulie 1952 şi 28 mai 1955. Toate însemnările sale
memorialistice, inclusiv cele de interes strict profesional (Oameni şi cioburi. Contribuţii la istoria
contemporană a arheologiei româneşti, Muzeul Dunării de Jos, Călăraşi, 1993
- editate, din păcate, în varianta cenzurată pregătită pentru tipar înainte de
1989, manuscrisul necenzurat aflîndu-se însă în arhiva Institutului de Arheologie
„Vasile Pârvan” al Academiei Române), n-au putut apărea decît postum.
[3] Cu
precizarea că au fost şi acolo, dincolo de imixtiunile sau laxităţile stîngiste,
aspiraţii spiritualiste şi chiar ortodoxiste, precum şi că unii
"criterionişti" (Ion I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Alexandru
Christian Tell, Constantin Noica etc.) au evoluat, mai devreme sau mai tîrziu,
spre legionarism.
[4] Deşi i s-a imputat (cf. Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004,
mai ales pp. 153 şi 171) renunţarea la idealurile tinereţii şi chiar un
angajament făcut cu Securitatea, nici un text publicat, nici o mărturie
indubitabilă şi nici un document din dosarele sale de la CNSAS nu atestă aşa
ceva (a se vedea şi consistenta "Notă asupra ediţiei" a
d-lui Radu-Alexandru Dragoman).
[5] "Gruparea
Corneliu Z. Codreanu", "Partidul Totul pentru Ţară" sau
"Garda de Fier" nu sînt alte denumiri echivalente ale Legiunii, cum
se crede îndeobşte, ci doar formaţiuni contextuale prin care Legiunea -
existentă constant şi ca atare - s-a exprimat politic şi electoral, într-un
moment sau altul al luptei sale pentru resurecţia naţional-creştină, purtate
mai ales de "noua generaţie" (numită uneori, în prima ei fază,
"Generaţia de la '22", an considerat esenţial în coagularea forţelor naţionaliste din
mediile studenţeşti prelegionare), ce-i are la un cap pe Codreanu, Moţa şi
Marin, iar la celălalt pe Eliade, Noica şi Cioran (în mare, generaţia legionară, în sensul plin al
cuvîntului, este a celor născuţi în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi în
primul deceniu al secolului XX, deci ajunşi la maturitate de-a lungul
deceniului al patrulea).
[6] Chiar mulţi monahi, număraţi mai tîrziu printre marii
duhovnici ai neamului (Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Iustin Pîrvu ş. a.),
s-au identificat cu crezul legionar. Nici Arsenie Boca, "sfîntul
Ardealului", marele primenitor al monahismului românesc, sau Dumitru
Stăniloae, cel mai mare teolog român dintotdeauna, n-au fost străini, în
tinereţea lor, chiar dacă în anumite limite, de mirajul legionar. În fine, nu
au lipsit nici simpatiile arhiereşti: Nicolae Bălan, Nicolae Mladin, Gurie
Grosu, Veniamin Pocitan, Vasile Stan, Vartolomeu Stănescu etc. Acuzaţii pentru
"tinereţea legionară" (deşi nu vor fi trecut decît prin
"Frăţiile de Cruce") li s-au adus pînă la moarte şi unor ierarhi
ortodocşi de mai tîrziu (Teoctist Arăpaşu sau Bartolomeu Valeriu Anania). Un
asemenea fond îl va fi făcut posibil şi pe Valeriu Gafencu, "sfîntul
închisorilor" (şi el "frăţior de cruce", în faza mai tîrzie a
legionarismului), mort în temniţa comunistă de la Tg. Ocna (1952). Dintre
figurile corespunzătoare din "Cetăţuile de Fete", e de ajuns să
amintim cazul Marietei Nicoară (sora bădiei Iordache Nicoară, asasinat în 1939
în lagărul de la Miercurea Ciuc), devenită Maica Mihaela şi mucenicită la rîndul
ei în închisoarea pentru femei de la Ciuc (1963). Numărul preoţilor, monahilor,
profesorilor sau studenţilor teologi închişi - şi sub Carol II sau Antonescu,
dar mai ales sub comunişti - pentru apartenenţa sau simpatia lor faţă de
Legiune (iar unii chiar morţi în temniţe) a fost de ordinul miilor (pentru
prigoana postbelică, cf., între
altele, Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România: 1944-1989,
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, Adrian
Nicolae Petcu [coord.], Partidul,
Securitatea şi Cultele: 1945-1989, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, sau Martiri pentru Hristos, în România, în
perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 2007 - unde, fireşte, nu este vorba numai de legionari, nici
numai de ortodocşi, dar unde ortodocşii legionari sau filolegionari constituie
majoritatea). Mai trebuie precizat că în Legiune nu a existat vrajba actuală între
ortodocşi şi greco-catolici şi în rîndurile ei s-au aflat şi mulţi credincioşi
(clerici sau mireni) din Biserica Unită cu Roma.
[7] Cf., între altele, Penele Arhanghelului. Intelectualii români
şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica,
Vasile Lovinescu), Editura Anastasia, Bucureşti, 1997 (cu o excelentă
prefaţă de Ph. Baillet: "Eclipsa şi revenirea Tradiţiei. Despre Mişcarea
Legionară din România"); Mircea
Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Editura Vremea, Bucureşti, 2001 (cu un
cuvînt înainte de Răzvan Codrescu); Guénon
în România. Eliade, Vîlsan, Geticus şi ceilalţi. Succesul lui Guénon printre români,
Editura Vremea, Bucureşti, 2003 (cu o prefaţă de Florin Mihăescu, o prezentare
de Enrico Montanari şi o postfaţă de Răzvan Codrescu).
[8] Cf. Julius Evola, La tragedia della Guardia di Ferro,
Fondazione Julius Evola, Roma, 1996 (ed. Claudio Mutti); în româneşte: Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra
fenomenului legionar, Editura FRONDE, Alba Iulia - Paris, 1998 (ed. Vasile
A. Marian, cu anexe documentare şi o bogată bibliografie străină a
legionarismului românesc).
[9] Unii
sînt de părere că printre ei ar putea fi trecut şi Horia Sima însuşi...
Personal, nu consider că dispun de datele necesare unei asemenea aprecieri.
[10] Urmez
aici ediţia Mircea Eliade, Memorii.
Recoltele solstiţiului, Volumul II (1937-1960), ediţie îngrijită de Mircea
Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27.
[11] Despre care el însuşi scrisese odinioară, cu exaltare
mai mult sau mai puţin retorică: a se vedea articolele "Ion Moţa şi Vasile
Marin" (în Vremea din 24
ianuarie 1937) şi "Comentarii la un jurămînt" (în Vremea din 21 februarie 1937), ambele
reproduse în volumul Taina jertfei. Dosar
istoric Moţa-Marin, alcătuit, prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu,
Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2002. Ideea centrală era: "Destinul i-a
ales pe ei ca să mărturisească, să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă
credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci cînd eşti gata,
în orice clipă, să renunţi la ea".
[12] Altă dată Moţa fusese şi mai clar, în sens religios:
"Jertfa este măsura creştinătăţii noastre" (în Cuvântul studenţesc din 1 ianuarie 1936; articolul respectiv se
regăseşte în volumul Cranii de lemn,
editat în acelaşi an).
[13] Englezoaica Mary Polihroniade.
[14] La 22 septembrie 1939, în lagărul pentru legionari de la
Rîmnicu Sărat, alături de alţi 12 camarazi marcanţi (printre care şi 4
supravieţuitori ai echipei care luptase în Spania: Alexandru Cantacuzino,
Gheorghe Clime, Nicolae Totu şi Bănică Dobre).
[15] Elegant în faţa morţii, după cum fusese şi în viaţă. Nu
se poate trece cu vederea, de pildă, că el, "grecoteiul" Mihail
Polihroniade, antipatizat de Vasile Marin (dar şi de alţii, ca macedoneanul
Caranica, pomenit de Vl. Dumitrescu) ca fiind prea "aristocrat" (se rîcîiseră
nu o dată în şedinţele Axei), i-a
alcătuit acestuia, după ce a căzut la Majadahonda, o "Schiţă
biografică" de neuitat, caldă şi onestă (apărută iniţial în Cuvântul studenţesc din ianuarie-februarie
1937 - număr închinat lui Moţa şi Marin). El, ateul sau agnosticul, a dovedit
nobila înţelegere a jertfei creştine şi a adevăratei camaraderii legionare
(căreia un Iordache Nicoară i-a închinat un atît de frumos imn).
[16] Cinicul Nae Ionescu, ce avea altminteri sensibilitate
religioasă şi orizont teologic, glumea mult mai lucid şi mai responsabil,
asimilînd într-un rînd cazul lui Nicolae Iorga cu cel al unui popă nevrednic:
"Cînd greşeşte Nicolae Iorga, este ca un popă beat cu sfîntul potir în mînă.
Dacă îl loveşti, răstorni potirul şi pîngăreşti sfînta împărtăşanie" (M.
Eliade, op. cit., p. 49).
[17] La Miercurea Ciuc, Vaslui sau Rîmnicu Sărat.
Prima pagină din manuscris
MĂRTURISIRILE
UNUI
"CRIMINAL POLITIC"
(fragment din volumul în
curs de apariţie)
...
Cînd Carol şi-a dat seama că Goga nu are sorţi de izbândă
în alegeri, înţelegând totodată că victoria Mişcării Legionare – după ce
nesocotise avertismentele alegerilor din decembrie 1937 – ar însemna o palmă
răsunătoare aplicată de ţară pe obrazul său gros, ce nu mai roşise din fragedă
pruncie, a încercat să intre în legătură cu Căpitanul. Nici atunci, nici mai tîrziu,
nimeni n-a putut să scrie pînă acum adevărul în privinţa acestor întîmplări:
sub teroarea lui Carol şi a lui Antonescu cenzura n-ar fi îngăduit să se scrie
despre acest subiect tabu, iar în
cele patru luni de guvernare aşa-zis legionară oamenii credeau că nu e nici o
grabă să se scrie istoria evenimentelor recente, socotind regimul nemuritor.
Din această pricină mi-a fost întotdeauna imposibil să confrunt versiunea
aflată de mine cu eventualele versiuni paralele sau contradictorii, aşa încît
s-ar putea ca unele dintre amănuntele pe care le voi aminti să nu fie absolut
exacte. Ţinînd seama însă de „informatorul” meu, cred că cele cîteva întîmplări
ce vor fi amintite aici corespund întru totul realităţii. Într-adevăr, în afară
de ceea ce am putut afla în lunile februarie şi martie 1938, cînd a fiert unul
dintre cele mai ticăloase „cazane ale Satanei” din politica românească, revăzîndu-l
în iunie 1940 pe Virgil Ionescu, după mai mult de doi ani de închisoare, el
mi-a povestit în linii largi cum s-au petrecut evenimentele, cunoscîndu-le ca
fost părtaş direct la ele.
La începutul lunii februarie [1938],
Carol a trimis vorbă Căpitanului, prin Urdăreanu, fost prieten al lui Virgil
Ionescu, că doreşte să aibă o întrevedere „confidenţială” la Palat. Virgil
Ionescu l-a sfătuit şi aproape l-a convins pe Căpitan să se ducă, deşi acesta
era indignat de procedeul de a i se trimite misive indirecte, în loc să fie
chemat în audienţă. A intervenit însă Alexandru Cantacuzino, cu mîndria rasei
sale, şi l-a determinat pe Căpitan să nu primească: „Corneliu Codreanu nu poate
intra la Palat pe uşa din dos, ci numai pe uşa cea mare”, ar fi spus
Cantacuzino într-un convingător avînt oratoric, şi Căpitanul a refuzat atunci
invitaţia transmisă prin Urdăreanu. Cînd, peste cîteva zile, Căpitanul s-a
convins că mîndria nu trebuia să joace un rol precumpănitor în asemenea
împrejurări, comunicînd prin Virgil Ionescu că este dispus să vină la
întrevederea „confidenţială”, Carol a răspuns că nu o mai socoteşte necesară.
Paralel cu aceasta, în faţa
tumultuoasei atmosfere legionare din ţară, Goga încerca în toate felurile să-l
determine pe Corneliu Codreanu să-i dea sprijin, pentru a obţine majorităţile
parlamentare necesare guvernării. Totodată însă agenţii guvernamentali şi
jandarmii „intraseră în acţiune”, şi vestea primilor morţi legionari în
incidentele legionare, la 2 februarie 1938, a înfiorat din nou inimile noastre.
Pentru a asigura „succesul” electoral al guvernului, ministrul de Război,
„celebrul” general Ion Antonescu, dăduse dispoziţii să se interzică trecerea
legionarilor dintr-un judeţ într-altul fără autorizaţii speciale, iar
autorităţile cuziste dăduseră semnalul bătăilor „electorale”, spărgînd capul
lui Budişteanu şi altor candidaţi şi partizani legionari în judeţul Neamţ, unde
era prefect avocatul Emilian, un băiat cu suflet cinstit, dar zănatic şi foarte
pornit împotriva noastră. [...]
În această atmosferă încordată, cu
acordurile puternice ale unui preludiu la războiul civil, Căpitanul a procedat
însă cu înţelepciunea unui adevărat om politic, alegînd fără ezitare între
tulburări grave interne şi renunţare la propaganda electorală, a doua alternativă
şi comunicîndu-i lui Goga această renunţare la lupta electorală. În culmea
fericirii, socotindu-şi astfel asigurat „succesul” de dorul căruia nu mai putea
să doarmă, ambiţiosul cu ochi de broască a dat fuga la Palat să-i comunice lui
Carol îmbucurătoarea şi neaşteptata veste. Dar orgoliul acestuia şi trăgătorii
iţelor politice – acea „ocultă” care pare multora o formulă bună de azvîrlit
naivilor, deşi era o sinistră realitate, în special în perioada aceea, făcînd
toate sforţările, ani de-a rîndul, pentru a-l îndepărta pe necugetatul rege de
naţia care-l primise cu atîta dragoste în 1930 – găsiseră altă soluţie. Un
guvern de mînă forte, camuflat sub sutana lui Miron [Patriarhul], amînarea sine die a alegerilor, apoi o
„Constituţie” nouă, plebiscit cu vot pe faţă şi tot cortegiul de ticăloşii ce
au decurs în chip inevitabil din aceasta.
După constituirea guvernului sub
preşedinţia formală a patriarhului cu multiple amante şi sub aceea efectivă a
chiorului Armand Călinescu, cu toate cutrele politice transformate în
„consilieri regali” (dintre ei nici unul nu i-a dat un sfat de moderaţie, ci
numai îndemnuri la crime), numai cineva lipsit de orice înţelegere politică se
mai putea îndoi de ceea ce va urma. Din întreaga opoziţie democrată, n-a fost
demn decît Iuliu Maniu, toţi ceilalţi foşti prim-miniştri primind cu entuziasm
formula (chiar Ion Mihalache a purtat cu mîndrie „nobilul” grad de slugă
regală), refuzul lui Goga neputînd fi pus pe seama demnităţii, ci pe aceea a
paraponului firesc. Dacă Octavian Goga ar fi fost un om întreg şi un
naţionalist adevărat, n-ar fi acceptat rolul de prim-ministru-paravan al celor
ce voiau să distrugă Mişcarea Legionară.
Starea de spirit din ţară,
incontestabila antipatie a maselor populare pentru caraghioasa formulă personală
a lui Carol, care pierduse şi ultima carte ce-i fusese dată pentru reabilitare,
gravitatea evenimentelor externe în curs de devenire şi caracterul lor special,
dorinţa de jertfă neprecupeţită a luptătorilor legionari, toate acestea erau
elemente care i-ar fi îngăduit lui Corneliu Codreanu să răspundă (sau chiar să
preîntîmpine) lovitura de stat a lui Carol printr-una legionară. Chiar dacă
Regele, sprijinit de Armată – aşa de înstrăinată, în marea majoritate a
cadrelor ei corupte, de aspiraţiile naţionale – ar fi înfrînt Mişcarea
Legionară, o asemenea eventuală victorie à
la Pyrrhus l-ar fi zdruncinat nu numai pe el, dar ar fi cutremurat din
temelii întregul stat românesc. De aceea, deşi avea de partea sa cel puţin tot
atîţia sorţi de izbîndă, Căpitanul – refuzînd să cîştige o bătălie cu preţul
clătinării statului – a primit situaţia şi a preferat să nu continue lupta,
dizolvînd Partidul „Totul pentru Ţară”. Ar fi putut striga cu toată dreptatea –
nu din interes meschin de tarabă, ca pe vremuri liberalii – „Să se plece, sau
să plece!”, fiind vorba de voinţa neamului, niciodată exprimată încă cu atîta
convingere şi cu atît elan înainte de decembrie 1937 – februarie 1938,
împotriva căreia se puneau de-a curmezişul autoritarismul degenerat al lui
Carol, unit cu interesele evreimii şi ale capitalismului. Un marş asupra
Bucureştilor, dorit de toţi legionarii, s-ar fi încheiat aproape sigur cu
victoria Legiunii, oricîte victime ar fi cerut. Acei ce nu-şi amintesc sau n-au
cunoscut atmosfera din perioada aceea, pot răsfoi ziarele vremii, citind chiar
printre rîndurile oficioaselor celorlalte partide, şi se vor convinge de
adevărul celor scrise aici. Iar dacă noi am fi fost înfrînţi, Carol însuşi s-ar
fi prăbuşit aproape imediat, sub povara propriilor greşeli.
Dizolvînd Partidul „Totul pentru Ţară”
– şi dezlegînd pe toţi membrii acestuia de obligaţia de a-l urma –, Căpitanul a
făcut însă, tocmai prin acest gest de înaltă înţelepciune patriotică, o
greşeală politică. Pentru prima dată, după aproape două decenii de luptă
naţionalistă, în loc să continue atacul, a trecut în defensivă, nevoind să
distrugă cetatea o dată cu viermii ce se încuibaseră în ea. Dar pînă acum
nimeni n-a cîştigat o bătălie, politică sau militară, prin defensivă în momentul hotărîtor. Adoptînd – împotriva
temperamentului de luptător în atac – tactica pasivă a lui Iuliu Maniu, pe
care-l aprecia de altfel în chip deosebit, socotindu-l singurul om de cinstite
convingeri democrate dintre oamenii politici ai vechilor partide, Căpitanul
şi-a semnat singur sentinţa de moarte, chiar dacă din punct de vedere moral s-a
situat în acest fel pe un plan încă neajuns în politica românească şi foarte
rareori constatat de-a lungul istoriei. Misticismul său creştin îl va fi
influenţat, din nenorocire, într-o bună măsură, la această hotărîre de a se
lăsa tîrît pe drumul calvarului, oricît de înălţătoare poate fi pilda
sacrificiului voit pentru cauza
îmbrăţişată. Un om cu simţ politic pătrunzător, organizator şi conducător de
mase, cum era Corneliu Codreanu, un luptător prin definiţie, n-ar fi putut
adopta această atitudine, dacă n-ar fi fost influenţat în chip covîrşitor de
latura profund mistică a sufletului său, de creştinismul care nu poate fi o
doctrină politică şi nici o pildă de acţiune politică. Căci o credinţă religioasă
poate învinge peste una sau două generaţii, dar o luptă politică, pierdută de
un neam în momentul hotărîtor, este aproape inutilă pentru soarta neamului.
Oricît s-ar epiloga asupra celor ce
s-au întîmplat ori s-ar fi putut întîmpla, eu socotesc că atitudinea
Căpitanului din 1938, deşi logică şi pe linia doctrinei sale, a fost o greşeală
din punct de vedere strict politic. E adevărat însă că, în afară de latura
mistică, a jucat un rol precumpănitor în hotărîrea lui şi dorinţa categorică de
a nu cuceri puterea prin forţă, ci pe calea desăvîrşit legală a alegerilor
parlamentare, pentru ca toate reformele radicale ce aveau să urmeze să fie
astfel aprioric şi limpede acceptate liber de majoritatea poporului român.
Moderaţia şi idealismul său au dat însă
curaj hienelor lui Carol, ticăloşiile succedîndu-se una după alta într-un ritm
din ce în ce mai grăbit: Constituţie, plebiscit (şi ce plebiscit! – numai
Antonescu a organizat altele mai ridicole!), arestări, suspendarea Cuvântului, internări în lagăre, procese.
Iar Căpitanul, deşi îşi scosese un paşaport, a renunţat să plece în străinătate
şi să se pună la adăpost, deşi această salvare a propriei persoane ar fi
însemnat salvarea Legiunii, şi atunci, şi în 1940-1941, cînd nimeni n-ar mai fi
avut nevoie de sabia lui Antonescu. Aceeaşi doctrină a sacrificiului a
precumpănit însă şi în această hotărîre.
N. Iorga a jucat şi de data aceasta un
rol sinistru, nu numai prin tot ceea ce a scris şi a spus în această perioadă,
dar şi prin darea în judecată a Căpitanului pentru o scrisoare deschisă,
prilejuind astfel întemniţarea lui la Jilava, în aşteptarea celuilalt proces,
al „trădării”...
Vladimir
DUMITRESCU
11 comentarii:
Că oameni ca Vladimir Dumitrescu nu mai există astăzi, e o certitudine banală, asumată din toate perspectivele, corecte sau incorecte politic.
Dar că astfel de oameni au existat şi pe la noi, este o realitate îndeobşte neştiută, dacă nu cumva ignorată.
Şi de ce este important să se cunoască adevărul acestei cărţi?
Nu pentru satisfacerea unor curiozităţi statistice şi nici pentru prilejuirea unor inutile sentimente patriotarde.
Valoarea cărţii este, pe lîngă cea a documentului onest (chiar dacă, poate, subiectiv) şi bine scris (de un istoric de profesie), care te transportă într-o epocă asupra căreia plutesc de demult obscurităţi întreţinute, valoarea pe care o are contraexemplul pentru greşita demonstraţie.
Cu alte cuvinte, o astfel de carte şi existenţa unui astfel de om dovedesc că istoriografia oficială greşeşte în legătură cu teza nenuanţată despre ce, cine şi cum a fost cu dreapta românească.
Sigur că o carte apărută la mica editura Babel, nu poate face prea mult în contextul ştiinţific la a cărui colosală babilonie contribuie eficient demitologizările în vogă astăzi (chit că unii dintre cei mai vocali demitologizatori de azi au fost ieri promotorii degeneratului naţionalism comunist) şi falsurile istoriografice care supravieţuiesc comod trecerii de la "comunism" la "capitalism".
În plus, o astfel de carte este valoroasă întrucît aminteşte, iar o astfel de amintire îmbărbătează, că a existat oarecînd o lume românească cu totul de deosebită de cea de astăzi. O lume în care nu "imaginea" goală, ci substanţa consistentă a binelui era căutată, o lume în care existau oameni dispuşi să se jertfească literalmente pentru binele superior, o lume în care oamenii onorabili nu erau o raritate.
Şi, instigaţi anamnetic, poate vom mai avea inimă să nădăjduim că, fie şi în perspectiva acestei tabula rasa care se conturează tot mai pregnant în orizontul de azi, Dumnezeu va rîndui o minune.
Însă, desigur, a nădăjdui nu e deajuns...
Felicitari pentru editie, inclusiv pentru superba coperta!
La legionari "credinta nelimitata" nu se referea la credinta religioasa in Dumnezeu, ci la credinta in cauza legionara. Vladimir Dumitrescu a fost din acest punct de vedere un credincios adevarat pana la moarte.
@ Cornel
E greu de redus expresia legionară "a crede nelimitat" la un înţeles unilateral. Cred că fiecare o înţelegea şi în funcţie de datele personale şi că ea mai degrabă implica dimensiunea religioasă decît să o excludă.
În orice caz, Vladimir Dumitrescu, respectabil în multe privinţe, rămîne un legionar atipic şi e riscant a trage concluzii generalizatoare din cazul lui particular.
Spre deosebire de Vladimir Dumitrescu, eu cred si in Dumnezeu, si in Biserica lui, si am o alta parere (mai buna) despre preoti si monahi (chiar daca vad si eu ca nu sunt toti asa cum ar trebui sa fie), dar in acelasi timp mai cred si ca religie e una si politica e alta si ca crestinismul nu are menirea sa se amestece cu politica si in politica, si aici ii dau dreptate lui Vladimir Dumitrescu.
@ Anonimului de la 4:46 AM
Nu creştinismul ca religie se amestecă direct şi propriu-zis în politică, ci omul creştin, care este conformat mental şi sufleteşte într-un anumit fel. Dar nu poţi să faci eficient politică de pe poziţii creştine într-un stat programatic descreştinat şi cu un electorat majoritar descreştinat şi el în mare măsură. De aceea, prima urgenţă nu este actul politic cu pretenţii creştine, ci o reîncreştinare efectivă a electoratului, a societăţii în general, măcar pînă la o majoritate reală şi semnificativă (nu statistică şi inerţială). Iar aceasta - admiţînd că mai e cu putinţă - nu se face pe cale politică, ci pe cale educativă şi culturală, mai ales prin Biserică şi Şcoală. Dacă nu reuşim această reîncreştinare de facto, atunci orice notă creştină va suna fals în aria politică, iar omul creştin riscă să ajungă mai degrabă un fel de paria în ansamblul vieţii social-politice.
@ Unora dintre comentatori:
Cu excepţia unor conjuncturi speciale, ar fi de preferat să vă postaţi comentariile chiar aici, în mod direct, iar nu să mi le trimiteţi prin e-mail, ca să le postez eu după aceea (complicaţie inutilă şi cronofagă).
@ LDP
Poate ca oameni ca Vladimir Dumitrescu mai exista si azi, dar ei sunt prea putini si prea izolati ca sa mai dea tonul in societate. Ei sunt respinsi ca niste corpuri straine, pentru ca ticalosii nu suporta decat tot niste ticalosi si fara sa fi ticalos nu ai nicio sansa in viata publica din Romania secolului XXI.
Legionarii sunt urati de oficialitatile actuale nu numai pentru ca au fost nationalisti sau antisemiti, ci si pentru ca au fost cinstiti si fermi impotriva politicianismului.
M. B.
Citind (o parte din) gandurile acestui om realizez ce a insemnat cu adevarat Miscarea Legionara si de ce s-a sfarsit asa. Nici nu putea sa fie altfel. Imi este clar ca in Legiune nu au intrat doar oamenii cu credinta in Dumnezeu, asa cum cerea Codreanu intr-o circulara, ci si ceilalti. Ceilalti care poate nu s-ar fi alaturat niciodata unor crestini, daca n-ar fi vazut in Legiune singura sansa in salvarea tarii. Din pacate, oricat s-ar supara unii, falia dintre cele doua "factiuni" a crescut odata cu trecerea timpului. Unii s-au lasat in voia lui Dumnezeu, altii au dorit sa impuna, cu orice pret, "justita legionara". In fapt, o incapatanare in a rasplati raul cu rau. Si asa s-au pierdut cele 6 luni, in care se puteau pune temeliile unei Românii care sa nu ajunga la dezastrul de dupa 1944...Evident ca nu este numai vina legionarilor, dar de la ei asteptarile erau mai mari.
Eu nadajduiesc totusi, precum L.D.P, mai sus, ca bunul Dumnezeu va randui o minune cu noi.
O singura completare, Horia Sima a fost un bun crestin, apropiat de Dumnezeu, nu intra in nici un caz in categoria intelectualilor nedusi la biserica.
Atentie, cartea a si aparut, la sfarsitul lui 2013, si arata foarte bine.
Felicitari pentru editie si prefata! Inca um model, pe nedrept ignorat, pentru tinerele generatii de romani.
Si eu zic ca mult mai crestin decat pare sau se credea el insusi.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire