miercuri, iunie 19, 2013

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXVIII)



Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)


2001
In memoriam
HORIA BERNEA

Pictorul Horia Bernea (fiul cunoscutului sociolog şi etnolog Ernest Bernea: 1905-1990) s-a născut la Bucureşti, în 1938, de Ziua Crucii (14 septembrie). Crucea i-a conformat şi viaţa, şi arta, iar maestrul Sorin Dumitrescu avea dreptate să scrie în necrologul apărut pe 9 decembrie [2000] în pagina creştină a cotidianului Ziua: “Fundaţia Anastasia resimte săvîrşirea din viaţă a lui Horia Bernea ca pe o decapitare în parte a culturii spirituale româneşti: breslei pictorilor i s-a retezat prora, iar intelectualităţii credincioase – purtătorul de cuvînt”.
Între 1957 şi 1959, Horia Bernea a urmat Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti, între 1959 şi 1962 – Şcoala Tehnică de Arhitectură, iar între 1959 şi 1962 – Institutul Pedagogic (secţia Desen). A debutat public în 1965, în Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiştilor Plastici. A fost de timpuriu membru al grupului de la Poiana Mărului şi a lucrat în taberele de creaţie de la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi în sudul Franţei, iar mai recent la Roma (despre care avea să lase, în ultimul an de viaţă, un adevărat testament spiritual). În anii ’80 a devenit membru al grupului “Prolog” (alături de alţi mari plasticieni cu sensibilitate religioasă, printre care Paul Gherasim, Horia Paştina, Mihai Sîrbulescu, Constantin Flondor etc.). Între 1967 şi 1998 a avut numeroase expoziţii personale sau de grup la Bucureşti, Cluj, Paris, Glasgow, Liverpool, Budapesta, Roma. A primit Premiul pentru Pictură al U.A.P. (1970), Premiul “Stahly” la Bienala Tineretului de la Paris (1971), Premiul “Ion Andreescu” al Academiei Române (1978), Marele Premiu al U.A.P. (1983) şi alte distincţii. În 1997, Muzeul Naţional de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană – a editat un splendid album Horia Bernea (în care a apărut şi textul programatic şi mărturisitor intitulat “Avantajele spirituale ale unui artist din Est, reprodus şi în Puncte cardinale, ca Remember la 40 de zile de la moartea sa).
O mare împlinire a activităţii sale de maturitate este Muzeul Ţăranului Român, unde în 1990 bunul său prieten Andrei Pleşu (pe atunci ministru al Culturii) a avut inspiraţia să-l numească director general (ipostază în care este evocat cu precădere aici [1] de colaboratorul său apropiat Costion Nicolescu; în urma plecării sale, interimatul a fost încredinţat istoricului Dinu C. Giurescu [2]). Şi-a format acolo o echipă admirabilă (Irina Nicolau, Costion Nicolescu, Marius Caraman etc.), cu care a ctitorit cel mai important aşezămînt de cultură tradiţională din România, organizat după toate exigenţele muzeisticii contemporane, dar şi cu un plus de har inimitabil, pe care nimeni şi nimic nu-l va putea probabil substitui. În 1994 i s-a decernat, de către Fundaţia Culturală Română, Premiul pentru contribuţia adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Marele Premiu “George Apostu”. În fine, în 1996 muzeul bucureştean a fost răsplătit cu înalta distincţie “European Museum of the Year”.
Horia Bernea s-a săvîrşit din viaţă la Paris, în seara zilei de 4 decembrie 2000, după ce suferise o dificilă intervenţie chirurgicală pe cord deschis (ani de zile amînată, cu o sumbră presimţire). A fost adus în ţară şi înmormîntat pe 9 decembrie în curtea Bisericii Mavrogheni, chiar în coasta Muzeului pe care l-a ctitorit şi la al cărui destin se cuvine să medităm cu toată gravitatea. La prohodire au participat numeroşi ierarhi ai B.O.R., în frunte cu Părintele Patriarh Teoctist şi cu Arhiepiscopul [3] Bartolomeu Valeriu Anania (care a ţinut o memorabilă cuvîntare). Plecarea lui Horia Bernea a adunat la un loc mai toată elita autentică a României (teologi, artişti, cărturari, jurnalişti iluştri, oameni politici de dreapta etc.), care nu se suprapune decît în mică măsură cu VIP-urile zilei, iar printre purtătorii sicriului s-au aflat un Andrei Pleşu şi un Horia-Roman Patapievici.
Se cade menţionat că de curînd, marcînd împlinirea unui an de la trecerea sa la cele veşnice, a văzut lumina tiparului la Editura Humanitas [4], în condiţii grafice de excepţie, monumentala carte-album Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi desene), realizat împreună cu teologul-diplomat Teodor Baconsky [5] în 1998-99. “Dialogul nostru a început în atelierul lui Horia Bernea de la Accademia di Romania, continuînd pe străzile şi în muzeele Urbei […] Rezultatul este această carte-album, abundent ilustrată, dotată cu un aparat minimal, presărată cu inserturi eseistice şi cu mici racorduri antropologice […]. Roma în sine, tăcută, asemenea oricărui lucru nepovestit, şi-a găsit o nouă punere în scenă. […] Viaţa nu poate fi privită doar ca obiect. Iată opţiunea omului răsăritean, recognoscibilă, cred, şi în dialogul nostru” (Teodor Baconsky). Fatal aristocratică, această carte-album, de o monumentalitate care sfidează resemnările umil-paupere ale editorialisticii noastre curente, ne ispiteşte, cu profunzimea şi splendoarea ei, la aventura unei noi asumări paideice a miracolului roman, prin cuminecarea dialogic-peripatetică a două sensibilităţi răsăritene deschise, în care pîinea şi vinul romanităţii creştine, dogorite de duhul auroral al tradiţiei bizantine, se transsubstanţiază în carnea şi sîngele Europei Eterne.
Închinăm înfioraţi paginile de faţă memoriei lui Horia Bernea şi ne rugăm ca pilda lui să lucreze pe mai departe în prea lesne uitătoarea noastră lume românească. Cu cît mai de neînlocuit este, cu atît mai de neuitat. Dumnezeu să-l odihnească. (R. C.) 

* R. C., Horia Bernea, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 11 (unde a însoţit textul lui Horia Bernea Avantajele spirituale ale unui artist din Est), reluat, în formă prescurtată, dar cu unele actualizări, în nr. 12/132, decembrie 2001, p. 8 (unde a însoţit textul lui Costion Nicolescu Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea). Aici am contopit cele două variante.

[1] A se vedea, mai jos, textul intitulat “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea”. [Nota Blog]
[2] Actualmente, director al M.Ţ.R. este controversatul şi cvasianonimul Virgil Ştefan Niţulescu (cu totul străin, din păcate, de duhul şi linia lui Horia Bernea). [Nota Blog]
[3] Ulterior Mitropolit. [Nota Blog]
[4] Unde, cu vreun an înainte, apăruse şi splendida cărticică policromă intitulată Crezul. Tatăl nostru în zece limbi, ilustrată cu acuarele de Horia Bernea. [Nota Blog]
[5] Pe atunci, ambasador al României pe lîngă Sfîntul Scaun (Vatican). [Nota Blog]


2001 
MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN 
DUPĂ HORIA BERNEA

I. La sfîrşitul lui decembrie 1989 regimul comunist avea să cadă, nu fără grele sacrificii umane, ce-ar fi putut fi în cea mai mare parte evitate. “Evenimentele” l-au prins pe Horia Bernea pe un aeroport parizian, pe picior de întoarcere în ţară.
În 5 februarie 1990, noul guvern va decreta reînfiinţarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desfiinţat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist purtînd diferite denumiri. Cîţiva intelectuali inspiraţi (în principal Dan Hăulică şi Andrei Pleşu) au avut curajul să numească în fruntea acestui muzeu (etnografic!) un pictor, este drept unul dintre cei mai importanţi ai veacului pe care tocmai l-am încheiat.
În prealabil Horia Bernea fusese consultat asupra denumirii muzeului, iar el s-a oprit în chip inspirat asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român, chiar dacă ea apărea cam rugoasă la un prim contact sonor şi putea să deranjeze pe cei care vedeau în “român” o conotaţie naţionalistă exclusivistă (ceea ce, după cum avea să se vadă, nu era în nici un fel în gîndul lui Horia Bernea). Dar denumirea aceasta arăta clar că accentul de abordare muzeală urma să fie apăsat antropologic, pus prioritar pe omul în sine, nu pe procedurile sale, chiar dacă, normal, acestea urmau să constituie vocabulele limbajului muzeografic.
Horia Bernea spunea că îşi trăise ultimii zece ani înainte de ’89 ca şi cum ar fi urmat să devină director şi creator al acestui muzeu, fără ca măcar să viseze că acest lucru se va petrece într-o bună zi. Lecturile sale, preocupările sale principale se orientaseră toate în această direcţie, bineînţeles în paralel cu meseria sa de bază, aceea de pictor.
Horia Bernea întrunea cîteva calităţi care au făcut posibil ca muzeul să devină ceea ce a devenit: o instituţie de cultură de nivel european, în care tradiţia este respectată şi slujită, dar în chip modern, creator-continuator, la adumbrirea unei dumnezeieşti inspiraţii. Era, în primul rînd, un om al Bisericii, un om în Biserică, trăitor şi mărturisitor deopotrivă. Apoi mai era şi un mare pictor, vizionar om al vizualului. În plus, era şi o personalitate marcantă a societăţii civile. Şi încă: Horia Bernea rămînea un om al echilibrului, chiar şi atunci cînd o realitate sau alta îl obligau să se exprime radical.
Nu fără importanţă a fost probabil şi faptul că, atunci cînd a purces la construcţia muzeului, simţea o anumită datorie de împlinit faţă de tatăl său, Ernest Bernea. Acesta îi înlesnise prime şi solide contacte cu satul românesc prin copilăria petrecută la Poiana Mărului, sat în care eminentul sociolog se retrăsese cu gîndul să scape de prigoana comunistă. Pe parcursul întregii vieţi, Horia Bernea avea să adîncească temeinic aceste prime cunoştinţe fie prin numeroasele sale călătorii, fie pe cale livrescă. Avea un geniu al descoperirii pe orice traseu pe care-l făcea. Simţea cînd trebuie să părăsească drumul mare şi să scoată la iveală alcătuiri măiestre sau chiar geniale, genuine, pe lîngă care cei mai mulţi treceau nepăsători. Mii de diapozitive revelatoare stau mărturie în acest sens.

II. O dată numit în fruntea muzeului, Horia Bernea a purces la alcătuirea unei echipe capabile să-l secondeze, iar apoi la curăţirea şi exorcizarea clădirii şi a instituţiei de toate reziduurile infestante ale defunctului muzeu al partidului. Lucrare deloc uşoară. După o serie de expoziţii temporare, menite să marcheze existenţa instituţiei şi să antreneze colectivul abia format, în primăvara anului 1993, de Paşti, muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în 1994, iar în 1996 inaugurarea etajului, sub titlul semnificativ Triumf. A fost cu adevărat un triumf, încununat în acelaşi an cu trofeul de Muzeu European al Anului (European Museum Year’s Award – EMYA), primit de directorul său general, la Barcelona, din mîna reginei Fabiola a Belgiei.
Muzeul s-a dezvoltat în condiţii materiale precare, desigur nu mai precare decît condiţiile întregii culturi şi, în fond, ale întregii ţări. Din sărăcie s-a întrupat Muzeul Ţăranului Român. Aşa cum s-a întrupat, în mare măsură, şi arta ţărănească. Cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecţiile muzeului au continuat să se îmbogăţească prin achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obţinerea de donaţii. Între acestea, tot la iniţiativa lui Horia Bernea, şi 6 biserici de lemn, dintre care 2 au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în interior, în chip de moaşte, şi cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din judeţul Hunedoara), iar alte 4 sînt păstrate şi îngrijite in situ (la Lunca Moţilor – jud. Hunedoara; la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş – jud. Arad).
Retrospectiv, după 11 ani, se poate afirma că Muzeul Ţăranului Român reprezintă una dintre cele mai importante reuşite culturale postdecembriste.

III. Horia Bernea a adus un suflu proaspăt în muzeografia contemporană prin faptul că a construit muzeul ca pe o pictură. Dar nu ca pe o pictură oarecare, ci, aşa cum a mărturisit-o în repetate rînduri, ca pe o icoană a Ţăranului Român. Or, faţă de fotografie, sau chiar faţă de pictura cea mai bună, icoana presupune sfinţenia celui reprezentat, precum şi un tip anume de abordare, canonică. În acelaşi timp, introducînd şi dînd viaţă conceptului de muzeografie apofatică, Horia Bernea a făcut saltul de la etnografia curentă la etnografia teologică. Făcînd o muzeografie apofatică este limpede că te referi, în ultimă instanţă, la Dumnezeu. Muzeul zugrăvit de Horia Bernea avea să vorbească prin ţăran despre Dumnezeu, despre dialogul şi convieţuirea acestuia cu El. Dar vorbeşte nu tezist, nu ideologic, ci decent, smerit, teologic. De abia în acest fel exprimîndu-se, etnografia a devenit poetică (pîlpîitoare, cum tot lui Horia Bernea îi plăcea să spună), capabilă să vorbească nu numai informaţional şi sec, ci şi penetrant constructiv şi mîngîietor fiinţei lăuntrice despre ea însăşi, întru cunoaştere de sine. Poate nu sînt mulţi cei ce conştientizează aceasta, în schimb sînt mulţi cei ce o simt. Aflat o dată într-un depozit al muzeului, la vizionarea unor scoarţe pregătite pentru o expoziţie la Roma, Horia Bernea a spus cu o notă de mare gravitate, într-o izbucnire aproape patetică: “Pentru astea simţi că merită să trăieşti!” (se referea cu precădere la ceramică şi la ţesături). Merită să trăieşti pentru că te afli într-o bună continuitate, pentru că zestrea este importantă, pentru că drumul a fost pornit cum se cade, pentru că ai ce duce mai departe, pentru că eşti cineva şi însemni ceva la scara veşniciei în măsura în care nu risipeşti condamnabil ceea ce s-a adunat şi s-a rodit de ai tăi cu multă jertfă.

IV. S-a spus despre muzeu că ar constitui în acest moment “o extensie a atelierului lui Horia Bernea” (Sorin Dumitrescu), ceea ce poate părea uşor exagerat, dacă nu înţelegem afirmaţia în substanţa ei. Horia Bernea a lucrat în muzeu după felul în care lucra şi în atelier, cu aceeaşi implicare formală şi cu aceeaşi seriozitate metafizică. Dar mai degrabă muzeul s-a constituit într-o frumoasă şi benefică extensie decentă şi binefăcător pasabilă a Bisericii. Horia Bernea îl conducea (şi cuvîntul în cazul său are o acoperire totală, deoarece el chiar îl purta pe o direcţie atent gîndită şi valabilă eshatologic) nu atît ca un manager (cumplit şi nesuferit cuvînt, un barbarism total!), ci prin maiestoasa sa personalitate, prin care reuşea să impună şi celor mai recalcitranţi sau mai nesimţitori.
Horia Bernea a murit tînăr, extrem de tînăr, dacă ne gîndim nu atît la vîrsta sa, cît la proiectele pe care le avea în vedere şi la capacitatea sa de a le fi transformat în realitate peren viabilă. Cîteva săli importante urmează să completeze în viitorul apropiat expunerea de bază a muzeului. Ele se construiseră pînă la un punct în el, mental; le-a vorbit cîtorva dintre cei care i-au stat în preajmă despre ele, atît cît se putea vorbi. Dar detaliile, acelea care dau genialitate oricărei creaţii, urmau să se precizeze la întoarcerea lui, şi anume de o manieră artistică, pe măsura întrupării proiectului, adică văzînd şi făcînd, punînd accentele şi tuşele la faţa locului, exact ca pe pînza unui tablou.
Plecînd la Dumnezeu, Horia Bernea a lăsat muzeului o dublă moştenire, deloc uşor de administrat: cea materializată, constînd în tot ceea ce el a produs în muzeu, nu numai cu gîndirea, dar atît de adesea chiar “cu mîna lui”, şi cea spirituală, şi anume concepţia sa muzeografică, duhul raportării la ţăran privit în raportul lui existenţial cu Dumnezeu. Cea dintîi se cere păstrată cu sfinţenie, cea de-a doua se cere a nu fi trădată.

V. Ce va urma după Horia Bernea? Problema continuităţii (şi nu este acum vorba de funcţia administrativă, ci de continuitatea unui drum pe care s-a pornit) nu este deloc uşoară şi îngrijorează pe destui dintre cei ataşaţi muzeului. Prin Horia Bernea, acesta a depăşit situarea de instituţie obişnuită, oricît de onorabilă, devenind o instituţie cu un marcant caracter mistic. Asta pentru cei care, după cuvîntul Mîntuitorului (Marcu 8, 18), au ochi să vadă şi urechi să audă (căci muzeul acesta şi cîntă în  zugrăvirea lui).
Plecarea lui Horia Bernea a luat prin surprindere, a prins nepregătiţi pe mai toţi cei care au o legătură cu muzeul, fie ea instituţională sau de suflet. O anumită derută este vizibilă şi de înţeles. Adevărul este că un al doilea Horia Bernea, un om care să întrunească cît de cît în el calităţile enumerate, nu se întrevede în preajma noastră. Şi nici nu trebuie căzut în capcana de a-l căuta. Exemple din orice domeniu arată că după o perioadă fastă e greu să continui cu una la fel. După domnia lui Ştefan cel Mare, e greu să afli un altul asemenea. Bine-i dacă dai şi peste un Petru Rareş… Ceea ce trebuie să prevaleze e continuitatea de duh, lucru deloc uşor, cerînd buna împărtăşire de la acelaşi Izvor.
Mai trebuie avut în vedere un lucru extrem de important: dacă problema succesiunii se pune în termeni de putere sau în termeni de slujire. În termeni de putere nici nu merită o prea lungă analiză, deoarece nu poate reprezenta decît o cale înfundată în suficienţa unui personaj sau a altuia. În termeni de slujire, se pune problema: cui se cere slujit şi în ce fel? Răspunsul corect ar fi acela că trebuie slujit lui Dumnezeu, prin ţăranul român. Se poate şi altfel? Desigur. Dar atunci muzeul va fi doar unul ca toate celelalte, un muzeu bun sau foarte bun, dar unul obişnuit. Pînă la urmă nu o grădină a Învierii, ci un cimitir septic şi, eventual, agreabil.

VI. Căci patru sînt etajele la care trebuie considerat Muzeul.
Primul, cel central şi superior, cel dintîi şi cel de pe urmă, este Ţăranul Român, aşa cum am spus, în dialogul şi convieţuirea lui cu Dumnezeu. Fără Ţăran Muzeul nu ar fi posibil. 
Al doilea ar fi acela al celor care vorbesc despre ţăran, al muzeografilor şi cercetătorilor care interpretează ceea ce el a produs, care pun în simeză sau în pagină discursul despre el. Cei de pe acest palier ar trebui să slujească iubitor şi smerit celui care le este rădăcină şi motivaţie. 
Al treilea este cel al instituţiei ca instituţie, în care toate organismele componente trebuie să funcţioneze corect şi convingător, de la paznici şi pompieri pînă la directori şi şefi de secţie. 
Al patrulea este cel al vizitatorilor, pe treapta cea mai de sus iubitori ai Muzeului şi ai subiectului său. Ei trebuie priviţi ca fiind, de la un punct încolo, co-autori.
O tendinţă nefericită ar fi aceea de a centra totul în jurul interpreţilor, astfel că în loc ca ei să slujească Ţăranului şi culturii sale, să nu găsească în el decît un pretext de a-şi experimenta imaginaţia şi orgoliul nativ. O alta ar putea fi aceea de a considera Muzeul numai ca pe o sumă de obiecte patrimoniale fără viaţă, corect gestionate, înşirate ordonat, dar cu lăsarea într-un plan îndepărtat a coordonatelor spirituale structurante.
Dintre toate cele patru elemente ale acestei funcţii cu patru variabile, cel mai uşor de continuat este cel instituţional, de altfel foarte necesar unei bune funcţionări (cu ordinea şi disciplina aferentă, cu hîrtiile şi arhivele ei). Dar esenţial, la nivelul spiritului, este cel dintîi. Fără o ataşare reală la Ţăran şi la cultura sa, fără o îmbinare fericită între profesionalism şi iubire, interpretarea specialiştilor va rătăci calea, se va bloca la porţi, rece, seacă, uneori „interesantă”, dar fără putere de penetrare la sensurile ultime.

VII. Parafrazîndu-l pe evanghelistul Matei (7, 21), se poate spune că nu tot cel ce va zice “Bernea, Bernea” va fi îndrituit să se considere urmaş şi continuator al lui în construirea pe mai departe a muzeului, ci acela care va face pe mai departe voia lui, care va fi în acelaşi duh cu el. Din păcate nu se poate spune că Horia Bernea a lăsat ucenici în sensul deplin al cuvîntului. Sînt oameni care au înţeles mai mult sau mai puţin din ceea ce a făcut şi din ceea ce a vrut să spună, sînt alţii care eventual intuiesc, şi sînt destui care cred că au înţeles, dar de fapt nu au înţeles mare lucru sau au înţeles greşit. În plus, nu toţi cei care înţeleg au şi darul de a face.
Să fim optimişti sau pesimişti în legătură cu viitorul muzeului? Răspunsul depinde mult de înălţimea la care punem ştacheta. Dacă o punem la înălţimea la care a aşezat-o Horia Bernea, ne îndoim să o putem trece în viitorul apropiat sau mediu. Dacă o coborîm înţelept, fără compromisuri majore, putem fi încrezători, deoarece muzeul are resurse umane pentru a se păstra la un nivel foarte bun. Totul este ca aceste resurse să se valorifice într-un făgaş spiritual corect, păstrînd orientarea dată de ctitorul său contemporan. Cu alte cuvinte: tradiţia muzeului este corectă şi ocrotitoare, formată întru adevăr, partitura este excelentă şi trebuie respectată, orchestra este bună şi dispune de cîţiva şefi de partidă remarcabili; rămîne numai ca dirijorul să găsească măsura justă pentru a întrupa aceste virtualităţi.
Nădejdea noastră constă în faptul că ceea ce e cu neputinţă oamenilor e cu putinţă la Dumnezeu (cf. Matei 19, 26). Sub aceste auspicii cred că trebuie privită şi numirea academicianului Dinu C. Giurescu la conducerea muzeului [1]. Providenţa veghează şi lucrează. Rămîne ca şi noi să ne dovedim vrednici de a con-lucra cu ea.
Muzeul Ţăranului Român depăşeşte o cauză locală. El se referă la moştenirea noastră cea mai de preţ, cea capabilă să ne legitimeze valabil între alte neamuri, arătînd că am avut răspunsuri personale majore la marile întrebări existenţiale. El trebuie să rămînă o oglindă duhovnicească a identităţii noastre de neam călătorind creştineşte nădăjduitor spre braţele părinteşti [2].

Costion NICOLESCU

* Costion Nicolescu, Muzeul Ţăranului Român după  Horia Bernea, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 12/132, decembrie 2001, pp. 8-9 (rubrica Ctitorii).

[1] După moartea adevăratului său ctitor şi după scurtul interimat al regretatei Irina Nicolau, la conducerea M.Ţ.R, s-au succedat (unul mai nefericit decît altul): Dinu C. Giurescu (2001-2005), Vintilă Mihăilescu (2005-2010) şi Virgil Şt. Niţulescu (din 2010 pînă în prezent). [Nota Blog]
[2] Despre frămîntările mai recente de la M.Ţ.R., a se vedea pe acest blog, între altele: "Ministeriadă" împotriva Muzeului Ţăranului Român şi Ce mai înseamnă MŢR? [Nota Blog]

Horia Bernea, Hrană cu lumînări (1979)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”
 (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America (2001)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire