INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (1)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Andrew Gonzalez, Unio Mystica

I 

Cînd printre flori te-ndupleci în grădină,

fragilă ca un lujer şi mlădie,

mireasma ta atît de dulce-adie

că toate-n mine imnic ţi se-nchină.

Eşti printre ierbi cea mai de soi tulpină

şi în văzduh suflarea cea mai vie,

şi n-am habar aidoma să-ţi fie

decît, în ceruri sus, lumina lină.

Atît mă tem: că te-ar trăda cuvîntul,

de-ar izbucni tăcerea ta în grai,

căci miezul crud al tainei tale, sfîntul,

e farmec mut şi linişte de rai.

Dar tu îţi ştii măsura-aşa de bine

că taci suav şi te întreci pe tine. 

II

Sfiala ta atît de-alină-mi este

că-n pasul tău de zînă levantină

îmi pari mai mult nălucă de lumină

decît făptură-n trup a lumii-aceste.

Noi doi, căzuţi din visele celeste,

nici cruzi de ani şi nici uitaţi de vină,

n-avem acasă aievea şi deplină

decît suava dragostei poveste.

N-om fi nicînd ce-am fi putut să fim

de ne-ntîlneam mai puri şi mai devreme,

dar nici nu cred să fie ţintirim

de care ne-am putea vreodată teme,

cît timp în noi tu eşti atît de eu,

iar eu atît de tu şi de mereu! 

III

Aşa de pur te-mbraci în frumuseţe

că trupul tău rămîne cîntec mut,

iar ochii-mi pot, cuminţi ca la-nceput,

din tine taina raiului s-o-nveţe.

Lumina-ţi joacă-n pletele răzleţe

şi paşii tăi uşori ca un sărut

desculţi prin ierburi numai ce-au trecut,

şi se-nfioară crînguri şi fîneţe.

Eşti dar din dar, din mine pentru mine,

dar mulţi îmi zic că tu mi-ai fi blestem

şi s-ar cădea cu duhul să mă tem

de nurii tăi, de vreau să-mi fie bine...

Cînd stînga-i Şarpe, iară dreapta-i Miel,

mă-nşeală ei? Sau eu, de fapt, mă-nşel?

IV

Prelungi şi albe degetele-ţi cîntă

pe gîtul mlădios al cupei pline:

un vrej de taină la un loc le ţine

şi trase par de-aceeaşi mînă sfîntă.

Tot văzul pe muteşte te descîntă

şi-atît de pură-i frumuseţea-n tine

că se smeresc şi cetele divine

în veghea lor, precum o oaste-nfrîntă.

Iar cînd suav licoarea aurie
îţi umezeşte buza ca o rouă,
te înfioară parcă-o vrajă nouă
şi blînd în ochii tăi stelari învie
lumina-acelei dimineţi în care

te-ai ridicat din coasta mea-n picioare.


V

Degeaba-ţi cauţi visul prin unghere,

căci dragostea l-a tras demult în sus,

cît tu în somnul trupului te-ai dus,

molatic istovită de plăcere.

Stîngaci şi-n pripă lumii care piere

tu crezi că-i eşti mlădiţă la apus,

dar porţi în tine-o taină de nespus,

ce-nghite zări şi traversează ere.

Tu prea puţin te ştii din mers pe tine

şi eu abia de te-aş ghici mai mult,

dar ca pe-un înger limba mi-o ascult

şi-n sonul ei secund atît de bine

te desluşesc, cu vecii tăi cu tot,

c-aş vrea să rabd şi simt că nu mai pot.

VI 

În ziua a şaptea n-a tăcut Cuvîntul,

ci te-a creat pe tine din nimic,

ca pe-o minune a cosmosului mic,

să legi în taină cerul cu pămîntul.

Nu-s vrednic eu să-ţi ţin în palme sfîntul,

măiastrul trup şi-n sus să ţi-l ridic,

ci-abia-ndrăznesc, sfios ca un mujic,

să iscodesc cum te dezmiardă vîntul.

Nu viaţa-aceasta ce ca fumul piere,

ci însăşi veşnicia arvunită

prin răstignita cerului durere

aş da-o doar să trec într-o clipită,

ca un fior, din creştet în călcîie,

prin carnea ta cu izuri de tămîie.

VII 

E fericit alcovul tău cu tine

şi-aşa-s de albe toate împrejur

c-abia de pot splendoarea s-o îndur,

ca un ocnaş lumina zilei pline.

Străbat cu mîna dulcile-ţi coline

şi mă strecor prin crînguri ca un fur,

cu visul meu nici îndeajuns de pur,

dar nici lipsit de sfiiciuni blajine...

Tu te răsfeţi în somn, înfiorată,

şi n-ai cum şti că şarpele, la pîndă,

tînjeşte după carnea ta plăpîndă,

dar nu grăind şiret, ca altădată,

ci năpîrlind, în lunga lui tăcere,

de cîte piei sărutul morţii cere.

Răzvan CODRESCU