marți, aprilie 23, 2013

INTERMEZZO LIRIC: TRIPTIC SONETIC


Christian Vrolijk, Ranonkel


I

Cînd grea de vis te faci iubirii nadă,
din cer te-alintă limbile de foc
şi nurii tăi din plete-n tălpi se coc,
ca poama gata de pe ram să cadă.

O lume-aş da să-ţi pot gusta din roadă
şi-n umbra ta de-a noaptea să mă joc,
şi să-ţi ghicesc în poală, ca-n ghioc,
ce ochii-aievea n-au hatîr să vadă!

Dar tu nu pari să ştii, nu zic de mine,
dar nici măcar de bunul Dumnezeu,
ci numai limba şarpelui te ţine
cu ochii treji şi tînjitori mereu,
cînd dulce-şi sună vechea lui ispită
de-a fi pe veci iubire răzvrătită.


II

Răscumpărăm din zi în zi păcate,
dar de prihană n-om scăpa nicicînd,
căci pradă morţii fără greş căzînd,
ne ia cu ea pe nerăscumpărate.

Doar îngerii sînt firi neîntinate,
ce ard în cer ca lamura de gînd,
în timp ce-n noi e sufletul plăpînd
şi trupul stors de cît blestem îl bate.

Cînd pe Golgota rob cu rob îşi suie,
mai grea sau mai uşoară, crucea lui,
ca să i-o poarte-n loc vreun Simon nu e.
Mereu mai singuri dăm în brînci pe cale
şi nu-i mai pasă-n urmă nimănui
de celălalt, ci doar de ale sale...


III

Noi am fost cîndva poeţii blestematelor iubiri,
feţi din lacrima durerii care sîngeră pe cruce,
şi în visurile noastre au plesnit pe crengi subţiri
muguri ce să dea în floare niciodată n-or s-apuce.

Ni s-a scurs pe nesimţite din sfioasele clepsidre
toată pulberea de aur a minunii de a fi
şi în gura rece-a morţii, ca pe limba unei hidre,
adormim în somnul veşted al tăcerilor tîrzii.

Iar în urma noastră lumea se chirceşte de uitare
şi o iau la vale anii spre stelarele genuni,
şi nimic nu mai rămîne să ne fie lumînare
şi să-nduplece cu ruga mila îngerilor buni,
doar, în firea lui divină reîntors din toţi şi toate,
ne va ţine minte-acela ce-ar uita, dar nu se poate.

Răzvan CODRESCU

4 comentarii:

La 24/4/13 9:29 a.m. , Anonymous valentin a spus...

excelent ultimul sonet!

 
La 24/4/13 11:50 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Fără soră-muză de-am rămas pe blog,
nu e mîngîiere alta mai de soi
decît s-am, în locul altui dialog,
unul cu un frate: fratele-muzoi...
Torna, torna, fratre, cînd mai scriu sonete
(chiar de nici sonetul nu mai e ce-a fost),
că muzoi sau muză pot pe îndelete
să mai îndulcească zilele de post!

 
La 24/4/13 12:53 p.m. , Anonymous valentin a spus...

tie, fara nume - tara fara harti -
care vezi cit dulce stie el sa ceara,
hai si te arata, ca si alte dati,
fratelui de codru, muza-verisoara :)

 
La 24/4/13 3:55 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Cînd muzoiul-frate face într-o doară,
dintr-o muză-soră, muză-verişoară,
lipsa muzei este sincer mai uşoară...

Dar să-mi cheme altul muza-n locul meu
(fie soră, vară sau... mai ştiu şi eu?)
cam îngroaşă gluma-n ţara lui Orfeu!

Pot s-accept, pe lîngă muză, şi-un muzoi,
dar s-avem de-a face numai cîte doi,
ca să nu se-a-muze curcile de noi...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire