Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
2000
MAXIME EGGER:
CUM
AM DEVENIT ORTODOX
“Ce putem face oare
pentru ca Dumnezeu
să nu
dispară între rîndurile unui text?”
(Georges Khodr)
Cum am devenit ortodox [1]? Iată întrebarea care, fără îndoială, mi-a fost pusă cel mai
des în ultimii ani. În general, am evitat răspunsurile tranşante. Astăzi, cînd,
după lungi ezitări, consimt să răspund, luînd condeiul nu pot să nu-mi spun că
sînt totuşi cît se poate de imprudent, ba chiar inconştient, să accept un
demers atît de dificil şi delicat. Dificil, pentru că, la urma urmei, este
imposibil să dezvălui în cîteva pagini rezultatul unei înaintări spirituale
care a durat ani întregi. Delicat, pentru că în acest parcurs există (ca în
orice înaintare spirituală) o taină propriu-zis inexprimabilă, o dimensiune atît
de profundă şi intimă încît ezit la nesfîrşit să vorbesc despre ea. Dar, dacă
mîna îmi tremură, este mai cu seamă din teama ca nu cumva, slăvindu-L pe Dumnezeu,
să mă slăvesc în ascuns şi pe mine însumi.
Am folosit mai sus cuvîntul “înaintare”. Aş fi putut
să vorbesc la fel de bine despre o serie de “treceri”, în sens pascal, succedîndu-se
de la moarte la înviere, căci aceasta este povestea mea. Văd cu adevărat
întreaga-mi viaţă ca pe o scară continuă, ca pe un pelerinaj interior şi ca pe
un suiş mereu reluat către Împărăţia Cerurilor, cea dintre noi şi din noi
înşine. Pe această cărare nu-ţi lipseşte nimic din ceea ce alcătuieşte
existenţa însăşi, dar mai ales întîlneşti oameni prin care (fără să fii întotdeauna
conştient) Dumnezeu Însuşi îţi vine în întîmpinare, îndrumîndu-te.
Itinerariul meu spiritual şi diferitele sale
etape... Ce-ar fi de spus? Mai întîi... copilăria... într-o familie catolică,
mai degrabă pioasă decît rigoristă, cu catehismul şi slujba religioasă mai
mult sau mai puţin “obligatorii”. Apoi, îndată după confirmare [ritualul de
îmbisericire în sens plenar, adică accederea la Tainele Bisericii Romano-Catolice],
a venit timpul revoltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu
sau fără dreptate) drept fariseică, ipocrită, moralizatoare, culpabilizantă;
revoltă care m-a făcut să arunc pruncul (adică pe Hristos) cu scăldătoare cu
tot (adică instituţiile şi dogmele Sale). Pot spune că de pe la 15 ani
devenisem agnostic, însă adînc muncit de marile întrebări metafizice: Cine sînt?
Care-mi este scopul vieţii? De ce suferinţa şi moartea? etc. Sosise timpul
căutărilor. Lectura marilor autori existenţialişti, studiile de sociologie,
angajamentul cultural şi jurnalistic... toate acestea mă entuziasmau, însă
nimic nu mă mulţumea pe de-a-ntregul. Parcă dăinuia în mine un gol secret.
Intuiam că omul nu poate să-şi fie propriul sens, să-şi fie izvorul propriei
sale vieţi. În cele din urmă, obsedat de neîmplinire, obosit de “micile
eternităţi ale plăcerii” în care mă regăseam zilnic, m-am hotărît, în 1983
(data consacrării mele ca ziarist), să-mi iau un an de odihnă, un an al bilanţului
şi al contemplării, un an sabatic, care să-mi îngăduie realizarea unui vis mai
vechi. Aşa se face că am petrecut cu totul vreo nouă luni prin ţinuturile
subcontinentului indian. Orientul – în această călătorie atît de bogată şi de
tulburătoare încît nu am încetat nici pînă astăzi să mă bucur de roadele ei –
mi-a fost ca o vreme a deşteptării, iar una dintre experienţele capitale mi-a
fost dat să o trăiesc în deşertul Thar din Rajasthan.
Învins – şi sufleteşte, şi trupeşte – de rigorile
drumului, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un
templu. Acolo, în liniştea şi în singurătatea răsăritului, în transparenţa
cristalină a apei şi a aerului, am fost deodată ca acoperit de o forţă a păcii,
a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fără motiv. Între
lume şi mine, brusc, era comuniune, era armonie, era iubire. După aceea, nimic
nu a mai fost ca înainte. Atins în adîncul sufletului, o altă dimensiune a
conştiinţei se deschisese în mine. Într-adevăr, există, în adîncul fiinţei şi
al lumii, o Forţă, o Fiinţă, o Prezenţă infinită, dincolo de spaţiu şi timp,
dincolo de realitatea pe care o susţine. Într-adevăr, omul este un amestec de
finitudine şi infinitate, de temporalitate şi eternitate. În acel moment,
această Fiinţă, această Alteritate absolută, era încă ceva impersonal. Nu avea
nici nume, nici chip. Şi nu îndrăzneam încă să o numesc Dumnezeu. Însă era!
La înapoierea mea acasă, în Elveţia, timpul
întrebărilor retrospective şi introspective a sosit în mod firesc. Existenţa
acestui Cu-Totul-Altceva, a cărui intuiţie o avusesem, mă repunea în criză.
Întrebările mă asaltau haotic: cum urma să-mi fie afectată viaţa de cele petrecute?
Puteam oare să continui ca mai înainte, căutînd iarăşi aceeaşi fericire facilă
şi superficială, cînd în mine ardea dorul de infinit şi de eternitate? Autori
precum Karlfried Graf Dürckheim şi René Guénon m-au ajutat să înţeleg, să pun în
cuvinte ceea ce mi se întîmplase. Totul se limpezea: ca să rămîn în contact
cu această Fiinţă supremă, Principiu al oricărei fiinţări, trebuia să mă
purific, să mă eliberez de ego-ul, ca
şi de iluziile mele. În acest scop, cărţile nu mă mai puteau ajuta. Trebuia să
pornesc neîntîrziat la fapte. Se
impunea un exerciţiu de transformare spirituală. Alte cîteva întîlniri şi
anumite înclinaţii estetice îmi dădură impulsul final: epoca Zen-ului putea începe!
Laic, fără dogme ori credinţe, “neutru” şi deci
universal, axat pe experienţa nemijlocită a spiritului omenesc, iar nu pe
studiul vreunor texte, Zen-ul îmi
convenea de minune. Prin rigoarea şi exigenţele sale, dublate însă de o
uimitoare şi perpetuă noutate, practica Zen
a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea
aceasta, de golire şi de curăţare, de sedimentare şi de aprofundare, de
deschidere interioară, va redeştepta în mod paradoxal şi tainic harul
botezului meu. Într-o zi, în plină şedinţă Zen,
chipul lui Hristos se înălţă iarăşi din mine, reizbucnind din tainicele
străfunduri ale fiinţei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, Care scrie drept cu
linii curbe: acea fiinţă “impersonală şi abstractă”, de care devenisem
conştient în India, căpăta, prin practicarea unei forme impersonale de
meditaţie, un chip şi un nume de persoană: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului
Augustin, îmi venea şi mie să strig: “Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adînc decît tot ce este în
mine adînc, şi mai înalt decît tot ce este în mine înalt!”. Am pornit atunci
să-mi regăsesc rădăcinile creştine, cu următoarea întrebare zvîcnindu-mi în
minte: Există oare în creştinism o cale care să ofere elementele descoperite
mie de spiritualitatea orientală ca fiind esenţiale oricărei încercări de
împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioară, exista o adevărată
Tradiţie, o relaţie vie între maestru şi ucenic? O asemenea cale exista cu
adevărat, şi anume în creştinismul răsăritean.
Cu doi ani în urmă avusesem parte de o conversaţie
neobişnuită prin intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi
vorbise atunci despre o mînăstire “extraordinară”, ale cărei baze fuseseră
puse în Anglia de către Arhimandritul Sofronie (1897-1993), monah ortodox,
discipol al Stareţului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de către
Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului şi care trăise mai bine de 20 de
ani în Sfîntul Munte Athos, mai ales ca sihastru. Această amintire m-a
preocupat într-atît, încît am sfîrşit prin a lua drumul Angliei.
Săptămîna petrecută la Mănăstirea “Sfîntul Ioan
Botezătorul” a fost o experienţă cu totul tulburătoare. Dincolo de primirea
rezervată fiecărui vizitator (cu adevărat primit precum Hristos) şi de
apropierea dintre călugări, fraţi şi pelerini, trei lucruri m-au frapat încă
de la început. Întîi, atenţia cu totul deosebită acordată persoanei, respectul
absolut pentru unicitatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare
libertăţi, al cărei sens şi consistenţă veneau din dăruirea şi uitarea de sine
întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna “a fiinţa întru Biserică”,
adică un mod de viaţă care transformă Biserica (sau care ar trebui să o
transforme) în ceva superior unei simple societăţi sau instituţii. Apoi,
oficierea Rugăciunii lui Iisus...
Îmi voi aminti mereu zorii răcoroşi ai zilei în
care am pătruns în Biserica “Sfîntul Siluan”. Totul era scăldat într-o
luminoasă penumbră radiind din candele şi din icoane, iar tăcerea era
însufleţită doar de cîntecul păsărilor răzbătînd prin ferestre. Şi, timp de
două ore, în nenumărate graiuri (slavonă, greacă, franceză, engleză), această
rugăciune psalmodiată: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-ne pre noi”. Dacă la început am recitat-o aproape ca pe o mantră
[formulă sacră hindusă ori budistă, “condensînd” divinitatea pe care o invocă],
“rugăciunea inimii” avea să-mi devină cu timpul o întîlnire personală cu
Hristos, vie, aducătoare de pace şi purificatoare, un mijloc de comunicare cu
Dumnezeu în străfundurile inimii şi totodată o armă în lupta anevoioasă,
adesea istovitoare, împotriva patimilor şi a gîndurilor străine. Mă fascina
faptul că această rugăciune se născuse în deşertul Egiptului într-al IV-lea
secol creştin – prima întîlnire cu Ortodoxia mă întorcea la rădăcinile
creştinismului, la Biserica una şi nedespărţită a primelor secole. Am fost
desigur impresionat şi de frumuseţea serviciului liturgic, oficiat cu o
profunzime care (aveam s-o înţeleg mai tîrziu) era expresia simultană a bucuriei
pascale şi a durerii crucii. Fie în rugăciunea inimii, fie în cadrul
liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat să participe
plenar: cu vederea – de către icoane şi lumînări, cu auzul – de către cîntări,
cu mirosul – de către tămîie, precum şi printr-o serie de gesturi: semnul
crucii, metaniile... India îmi descoperise, prin şocul realităţii sale neascunse,
nu numai că aveam un trup, dar şi că eram unul.
Ortodoxia urma să mă înveţe, prin slujbele sale liturgice, prin tradiţia sa
mistică şi ascetică, prin tinereţea deloc rară a credincioşilor, că întîlnirea
şi unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului
Sfînt.
În timpul acestei prime săptămîni
n-am reuşit să-l în-tîlnesc pe părintele Sofronie, pe atunci bolnav. Înainte să plec, unul
dintre călugări mi-a dăruit un şirag de metanii din lînă neagră, lucrat în
Muntele Athos; l-am primit ca pe o încurajare în rugăciune, dar mai ales ca pe
un angajament spiritual. Voi trece sub tăcere ce mi-a fost dat să trăiesc la
întoarcere. Voi spune numai că inima mea rănită de iubire se întredeschisese
asemenea unei porţi înaintea lui Dumnezeu, ca să-mi văd eu neantul şi
tenebrele sufleteşti. “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17) – vesteşte Hristos la
începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am căit îndată, dar am învăţat că
această metanoia [în gr. – “primenire
lăuntrică”, “întoarcere a sufletului către Dumnezeu”] este cheia vieţii duhovniceşti.
Dimpreună cu smerenia şi cu frîngerea inimii, metanoia antrenează transformarea vechiului om într-unul nou,
deschiderea către Duhul Sfînt. Cu adevărat, numai mărturisindu-ţi
slăbiciunile, nedesăvîrşirile, recunoscîndu-ţi starea de mizerie a sufletului,
mai poţi să te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertătoare şi
răbdătoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat să o descopăr
dintr-o dată în Biserica Ortodoxă, poate schimba însăşi substanţa lucrurilor.
Cum părăsisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugăciunea lui Iisus, m-am
avîntat cu pasiune în lectura cărţilor recomandate la mînăstire: pe lîngă Evanghelie
şi Psalmi, în primul rînd cartea părintelui Sofronie despre stareţul Siluan,
apoi o lucrare despre rugăciunea inimii de Briancianinov şi Eseul asupra teologiei mistice în Biserica
de Răsărit al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic mă depăşea,
însă două chestiuni rezonară în mine numaidecît, cu putere. Întîi, unitatea
profundă, de nezdruncinat, între teologie şi mistică, exprimată prin celebra
formulă a lui Evagrie Ponticul: “Dacă eşti teolog, atunci te vei ruga cu
adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”. Cu alte cuvinte, nu
există teologie adevărată fără cunoaşterea dumnezeieştilor taine. Dar a
cunoaşte aceste taine înseamnă a le trăi prin experierea Duhului Sfînt, care se
ridică deasupra raţiunii, o crucifică şi o transfigurează! Al doilea lucru
care mi-a spus foarte multe este concepţia ortodoxă despre mîntuire, considerată
“transfigurare” şi “îndumnezeire”, iar nu simplă “răscumpărare” sau “izbăvire”.
Astfel, “Dumnezeu s-a făcut om pentru ca şi omul să se poată face Dumnezeu!”,
declară Sfîntul Atanasie din Alexandria (sec. IV). Părinţii Ortodoxiei privesc
fiinţa umană raportînd-o la imaginea divinităţii din om, iar nu la păcatul
din el. Iar păcatul nu este definit ca transgresare juridică a unor norme
etice, ci ca refuz al iubirii Tatălui, ca îndepărtare de Dumnezeu pricinuită de
mîndrie şi de celelalte boli spirituale, sufleteşti şi trupeşti, de unde
decurge o abordare terapeutică, iar nu una culpabilizantă a păcatului, ca
şi o viziune ontologică asupra sfinţeniei. “Sfînt nu eeste acela care s-a
ridicat pînă la o treaptă înaltă a moralei omeneşti, sau care a ajuns să aibă o
viaţă de asceză, chiar de rugăciune (şi fariseii posteau şi ziceau rugăciuni
lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfînt”, ne spune părintele Sofronie.
Înţelegem astfel creştinismul nu în primul rînd ca etică, ci ca mod spiritual
de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne
transformă într-o fiinţă nouă. Cererile lui Hristos, adresate nouă, nu sînt
lungi, în genul “ai voie asta, n-ai voie asta”, ci energii dumnezeieşti cu
ajutorul cărora putem deveni (în viaţa şi conştiinţa noastră) asemenea lui
Hristos. În ce priveşte Biserica, ea nu e doar o instanţă morală, nici numai o
organizaţie de caritate sau umanitară, ci marele spital al sufletelor, locul
unde sîntem siguri că-L primim pe Dumnezeul viu şi că participăm la Împărăţia
Sa. Descopeream treptat faţa ascunsă a creştinismului, care mă cucerea şi mă
fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, creştinismul se
vădea a fi viu!
La reîntoarcerea în Mănăstirea “Sfîntul Ioan Botezătorul”,
cîteva luni după prima mea vizită, am avut nespusa bucurie să-l întîlnesc pe
arhimandritul Sofronie; întîlnirea a însemnat, evident, o cotitură în viaţa
mea. Ar fi nenumărate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu,
recunoscut de întreaga comunitate drept un stareţ adevărat. Însă, respectîndu-i
dorinţa, voi tăcea despre acestea. Nu voi dezvălui decît un singur fapt,
capital pentru împlinirea mea ulterioară: aveam în faţa ochilor dovada vie a
vieţii întru Hristos şi a cunoaşterii Sfintei Treimi; vedeam în acest bătrîn ce
înseamnă cu adevărat să fii “persoană”, adică în comuniune cu Dumnezeu şi cu
semenii. Atîta iubire, atîta libertate, atîta lumină şi forţă creatoare m-au
făcut să mă încredinţez Căii şi Tradiţiei al cărei moştenitor era şi părintele.
Treceam cu încetul de la credinţa moştenită în copilărie la dreapta credinţă, adică la o relaţie vie, personală,
cu Hristos.
Mi-am făcut destul de repede cunoscută dorinţa de
a deveni ortodox. Însă părintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind că
trebuia “pur şi simplu” (!) să mă străduiesc să “îmi petrec zilele fără de
păcat” şi că aceasta puteam s-o fac oriunde
(din perspectiva acestor întîmplări, nu cred să existe Biserică mai puţin
preocupată de prozelitism decît cea ortodoxă). Mi-au trebuit, prin urmare,
mai bine de doi ani pînă ce-am făcut pasul. Privind înapoi, cred că atitudinea
rezervată a părintelui, de chemare la răbdare şi perseverenţă, a fost plină de
înţelepciune. Acest timp al aşteptării, adevărată kenoză [“golire”, “tăiere a voii”] s-a dovedit într-adevăr foarte
folositor şi fecund, permiţîndu-mi să-mi adîncesc credinţa, să-mi răspund la
anumite îndoieli, să-mi împlinesc cateheza, să-mi abandonez de la sine anumite
prejudecăţi asupra Bisericii Ortodoxe, să-mi pun la încercare profunzimea
dorinţei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele
confesionale.
Am încercat totuşi, la un moment dat, părintele
Sofronie refuzîndu-mă, să mă întorc la Biserica Catolică. În ciuda eforturilor
mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorbă, maioneza, cum
se spune, nu s-a mai prins… Mă aflam deja cu sufletul în altă parte, irezistibil
atras de spiritualitatea creştină a Răsăritului, acolo unde respiram din
toţi plămînii. Şi apoi, într-atît de organic apropiat mă simţeam faţă de
teologia şi eclesiologia ortodoxă, şi într-atît mă poticneam de unele aspecte
ale catolicismului roman, cum ar fi mai ales instituţia papală, sau concepţia
despre Duhul Sfînt, sau un anume formalism juridic, încît...
Am petrecut Săptămîna Luminată a anului 1990 în Mănăstirea
“Sfîntul Ioan Botezătorul”. Şi a fost o adevărată moarte întru înviere împreună
cu Hristos, ceea ce a făcut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie să
fie pe cît de evidentă, pe atît de inevitabilă. Această “trecere” (de care eram
sigur) era o necesitate interioară, nu o simplă chestiune de convenienţă, nici
o alegere pur şi simplu subiectivă, superficială. Părintele Sofronie a
înţeles şi cîteva săptămîni mai tîrziu eram primit în comunitatea sacramentală
a Bisericii Ortodoxe. Pentru a marca acest “Paşte” personal şi a-mi încuviinţa
într-un mod aparte dorinţa de a începe o viaţă nouă, părintele Sofronie îmi
dădu prenumele de Maxime, aşezîndu-mă
sub patronajul Sfîntului Maxim Mărturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfîntului
Sofronie al Ierusalimului.
Să fie limpede: “trecerea” mea la Ortodoxie nu
este rezultatul unei reflecţii intelectuale, nici al unei fascinaţii mai mult
sau mai puţin exotice, ci rodul unei îndelungi formări spirituale. În
“trecerea” mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni. Dată
fiind îndelunga mea îndepărtare de Biserica Catolică, nu era vorba de o
schimbare, şi cu atît mai puţin de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în trupul lui Hristos, care este
unica Biserică. Nu am ales o confesiune opunînd-o celeilalte, după savante
comparaţii între măsurile de adevăr ale fiecăreia. Nu, ci pur şi simplu
mi-am urmat calea ce se deschidea paşilor mei, supunîndu-mă irezistibil unei
lumi de o strălucire şi de o puritate nepămînteşti. În acest sens, convertirea
mea este, în mod esenţial, o împlinire.
De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevărul şi
Calea.
Trebuie să se distingă limpede între a fi ortodox şi a trăi în ortodoxie. Cu alte cuvinte, eşti ortodox prin “încadrarea”
ta sacramentală şi prin credinţa pe care o mărturiseşti, dar devii creştin prin
viaţa pe care o duci, prin căpătarea Duhului Sfînt o dată cu împărtăşirea cu
Sfintele Taine. Este cert că această viziune contrazice o mărturisire de
credinţă mulţumită de sine, exclusivistă, naţionalistă, etnică sau triumfalistă.
Personal, mă simt întîi creştin şi
abia apoi ortodox. Sau, mai degrabă,
nu concep Ortodoxia decît ca sinonimă vieţii creştine, plinătăţii
evanghelice. În acest sens, a deveni ortodox nu înseamnă doar să te acoperi
cu haină nouă, ţesută-n rituri şi formule teologice, ci înseamnă să te înveşmîntezi
cu Însuşi Hristos. Dar a te înveşmînta cu “Noul Adam” ce altceva este dacă nu a
accepta să mori vechiului Adam, să-ţi schimbi şi firea, şi viaţa?
Am spus că intrarea mea în comunitatea sacramentală
a Bisericii Ortodoxe a fost o împlinire. Concluzionînd, aş vrea să adaug că a
fost de fapt un început. Căci
adevărata convertire, şi singura ce contează dincolo de orice aparenţă
spirituală, este abia metanoia, adică
întoarcerea întregii noastre fiinţe, a simţămintelor noastre celor mai
ascunse, către mila lui Dumnezeu. Or, în măsura în care rămîn un păcătos,
această revoluţie este una fără de sfîrşit, care nu se opreşte şi nu-şi atinge
capătul niciodată. Este o mişcare infinită, o devenire care nu încetează din
devenire. Înseamnă cale în urma Celui ce este Calea, a Celui ce călătoreşte cu
mine şi în mine: Hristos, Cel ce pe toate le înnoieşte! A fi ortodox, pentru
mine, înseamnă a-mi repeta în fiece dimineaţă, precum Sfîntul Antonie: “Astăzi
încep!”.
(Traducere de Codrin Doru Smirnoff,
după revista creştin-ortodoxă Itinéraire, 4/1998 [2])
[1] Elveţianul Michel Maxime
Egger s-a convertit la Ortodoxie în 1990, după cîţiva ani de tatonări. În
revistă, traducerea mărturiei a fost însoţită de această scurtă schiţă
biografică: “Este
licenţiat în ştiinţe economice, politice şi sociale al Universităţii din
Neuchâtel (Elveţia). Ca urmare a angajamentului său creştin, Maxime Egger
lucrează în cadrul asociaţiei «Pîine pentru aproapele» (organizaţie de
întrajutorare, dezvoltare şi informare), slujindu-şi Biserica în parohia
francofonă Sf. Ecaterina din Chambésy, în apropiere de Geneva, ca diacon. Este
director al colecţiei «Le sel de la terre», care editează cărţi de spiritualitate
ortodoxă în colaborare cu Éditions du Cerf, Paris. Este în vîrstă de 42 de ani”. Nu ştiu dacă toate detaliile de
atunci mai sînt valabile după 13 ani. În orice caz, astăzi este responsabil pentru probleme de dezvoltare durabilă la
Alliance Sud (acţiuni de întrajutorare elveţiene), iar cartea sa Prier 15
jours avec Silouane (Nouvelle Cité, 2002) a fost tradusă şi în româneşte: Să ne rugăm
15 zile cu Sfîntul Siluan, Editura Sophia,
Bucureşti, 2004. [Nota Blog]
[2] Textul poate fi citit în
limba franceză aici (unde sursa indicată este: Itinéraires. Recherches chrétiennes d'ouverture, No. 23, Été 1998). [Nota Blog]
* Maxime Egger, “Cum am devenit ortodox”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 3/111, martie 2000, pp. 9-10
(traducere de Codrin Doru Smirnoff). Text inclus ulterior, cu titlul “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox. Un ziarist elveţian
convertit la dreapta credinţă şi devenit slujitor al lui Hristos”, în vol. Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare,
Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 29-40 (reed.: Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, Editura “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2012, pp. 31-44), de unde
l-am reprodus şi aici.
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire