Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
(Igor Mitoraj, Eros bandajat)
2000
DEMITIZAREA
1. Ce este demitizarea?
Pentru a o
înţelege, trebuie mai înainte să ne limpezim ce este mitul. Dacă ni se îngăduie să jertfim cele vreo 500 de definţii
date, putem sistematiza două moduri principale de a-l gîndi. Primul, iluminist, care asimilează abrupt mitul
unei pseudo-realităţi, unei fantezii, mod întreţinut în limbajul cotidian de
superficialitatea curentă şi de practicile jurnalistice (generic adverse
oricărei silinţe spre adîncirea lucrurilor şi respectul complexităţii). Al
doilea, postiluminist, marchează
sensuri mai complexe: mitul e aici o realitate istorică prelucrată simbolic de
conştiinţa colectivă vie, care îi asociază sensuri mai înalte şi chiar şi-o
însuşeşte. Antopologia modernă (redescoperitoarea miturilor, născută practic în
dezbinare cu ethosul iluminist şi clasicist) refuză definirea rudimentară a
mitului prin „fantezie, basm, legendă” (cum mai cred unele dicţionare
inerţiale) şi lucrează cu formula postiluministă.
Potrivit cu cele
două sensuri posibile [ale mitului], demitizarea
admite şi ea două lecturi: 1) sau înseamnă o pură cauterizare a minciunii, 2)
sau defineşte un proces invers, de reprelucrare a unor reprezentări colective
despre fapte şi figuri istorice exemplare, de degradare şi reprimare a
sensurilor atribuite lor de comunitate, de sterilizare a virtualităţilor
simbolice pe care conştiinţa colectivă le-a investit în ele, şi, finalmente, de
separare a comunităţii de energiile lor semnificative. Procesul seamănă cu o muzealizare, cu o încremenire a viului
din considerente didactice, cu o înhumare în istorie pentru a desăvîrşi
spălarea creierelor şi a păzi conştiinţa colectivă de orice duh pe care mitul
ucis l-ar mai putea radia.
2. Cine şi ce face obiectul demitizării?
Dacă demitizarea
este o devoalare, o „desfermecare” a unei aureole, a unei străluciri sau a unui
nimb cu care conştiinţa istorică a drapat fapte sau figuri-model, este limpede
nu doar că obiectul operaţiei se află îndărătul unor intense raze de
semnificaţii, ci este de asemenea clar că doar fapte şi figuri marcante, de
excepţie, sînt selectate în chip tainic şi nereflectat de către un popor şi
proiectate în demnitatea de fapte
pilduitoare sau de figuri exemplare.
Este de insistat că procesul mitificării
nu este de factură reflexivă, conştientă, contractuală sau democratică,
întrucît comunitatea nu se adună în tîrg să inventarieze fapte şi persoane,
nici nu stă să se gîndească la posibili candidaţi, nici nu negociază cu ei şi
cu nici un chip nu îi votează. Dimpotrivă, faptele neobişnuite şi fiinţele de
excepţie i se impun ei cu o forţă teribilă, nemăsurată şi nediscursivă, care
penetrează, pur şi simplu, conştiinţele individuale şi imprimă structura exemplarităţii lor conştiinţei
colective. Aceasta nici măcar nu pune problema vreunei adeziuni formale la
acest referent care răspîndeşte chipul ei insolit în abisalităţile colective
unde este împropriată, dospită şi mai
apoi oglindită în chip absolut minunat. Acum apare marele „povestariu” al
fiecărui popor, unde legendele transfigurează realităţi neobişnuite (dar nu mai
puţin reale). Aşa se nasc cînturile „fără de vîrstă”, producţii (genetic)
anonime, dar atît de cunoscute încît capătă funcţiune de cod cultural al întregii comunităţi. Aşa erupe forţa simbolică în
formă condensată în persoana Eroului, Geniului sau Sfîntului (tipare
antropologice supreme, culminative), care, pe lîngă nefireasca lor magnitudine
istorică, intelectuală şi spirituală, atrag plus-fiinţă
(adică suport ontologic) din abisurile noologice
ale neamului care i-a odrăslit şi pentru care ei au vieţuit. Încît
reprezentările lor mitificate capătă încet autonomie faţă de multiplicitatea
conştiinţelor individuale, care nu deţin nici o putere asupra lor, ci, mai
curînd, devin ele însele expuse duhului pe care îl revarsă miturile. Astfel,
exemplaritatea faptelor şi figurilor fundamentale ale unui popor le consacră
acestora şi reprezentabilitatea etnospiritualităţii
lui, constituindu-le în revelatoare, indicatoare de bază ale „specificului
naţional”. Pentru acest fapt, este absolut eronată direcţia de azi din cultura
română, care pretinde să extragă din fapte şi figuri cotidiene un aşa-zis
profil etnopsihologic românesc. Acestea, căzute în cotidian cum sînt, pierd
împărtăşirea din esenţele tari ale ethosului românesc. Un anume X aruncă
mizerie pe jos nu pentru că este român, ci pentru că este un necioplit. Domnul
Y nu se ceartă în Parlament din cauza unei substanţe etnice greu marcate de
acest sindrom, ci din cauza firii sale certăreţe. Lumea este plină de
necivilizaţi fără ca lumea să fie românească, iar în Parlament se ceartă mai toată
lumea, doar că noi n-o vedem! Aceste exemple nu sînt expresia sufletului nostru
adînc, deci ele nu sînt indicative ale „matricei noastre stilistice”. În
schimb, cînd Blaga a scris Trilogia
culturii, el s-a alimentat în chip expres şi voit de la uitatele energii
etnice, de substrat. Această demarcaţie metodologică vine să împartă în două
discursurile etnoidentitare contemporane, lămurind că este inutil să scrii Despre psihologia poporului român (D.
Drăghicescu) şi că este mai lucid să faci Reflecţii
despre spiritualitatea poporului român (Dumitru Stăniloae). Pentru că
subiecţii cercetaţi astăzi de etnopsihologi sînt rupţi, deconectaţi de la vreo
împărtăşitre spirituală reală din spiritualitatea românească, ce nu mai
pătrunde prin straturile groase ale „rezervaţiilor de beton” (oraşele). Materia
inducţiei este nereprezentativă: opaci – prin opţiune sau destin – faţă de
condiţia asumată de român, faţă de cultura lui (literată sau non-literată,
populară), modul .lor de a fi este irelevant pentru (re)cunoaşterea firii
româneşti. În plus, ideea de etnopsihologie încalcă grav principiul individualismului metodologic (care zice că în spatele
fiecărui efect să izolăm cauze bine determinte). La noi, mai ales pe malurile
Dîmboviţei, etnopsihologi ad-hoc
explică nu ştiu ce cădere a bursei prin mult deplînsul fatalism al românilor,
nu prin mecanica legii cererii şi ofertei! Dacă nu curge apă la etajul trei, de
vină este psihologia românului şi religia lui ortodoxă, nu pur şi simplu o
încîlceală tehnică foarte obişnuită! Şi toată această metafizică holistă şi
represivă este practicată – ca să-i demascăm ipocrizia pînă la capăt – de cei
mai gălăgioşi liberali individualişti cu care s-au pricopsit românii vreodată!
3. Cine prestează o demitizare?
Am putut străvedea
cît de tainice şi intime sînt căile mitificării şi cît de puţin „democratic”
este modul miturilor de a se naşte. Esenţialmente elitist, mitul (viu în inimile celor smeriţi cu propria lor micime)
conţine straniul dar de a indispune profund marile orgolii. Orice existenţă
superlativă (cu cît e mai firească în sine) împrăştie în jur tortură pentru
mediocrul vanitos şi preţuire pentru buna-cuviinţă a marelui „om mic”, bine
aşezat în matca propriilor sale margini. „În cultură nu se aplică votul universal”,
zice G. Călinescu. E faptul cel mai dureros pentru conştiinţa individuală
dezbinată, prin luciferism, de marea ei familie. Individul şi asocierile
[artificiale] de indivizi nu pot dispune de mituri, şi tot ce pot să facă este
să intre în stare de răzmeriţă şi să se deconecteze voluntar de la marea înţelepciune
practică existenţială şi spirituală acumulată în mituri.
Aşadar, doar
indivizii şi agregările lor contractualiste „demitizează”. Comunitatea îşi conservă miturile ca o condiţie de existenţă, căci ele
îi sînt fondatoare. De ce apare demitizarea? A. D. Xenopol îşi aminteşte:
„Din motive de gaşcă literară [subl.
A. A.], potrivnicii Junimei îşi băteau joc de poeziile lui Eminescu. A trebuit
să înnebunească, să moară, să se creeze în jurul lui legenda – din nenorocire,
prea adevărată – a unei vieţi petrecute în torturi, pentru ca minţile
contemporane să fie trezite din orbirea lor, pentru ca să recunoască faptul că
în el ţara pierduse pe unul dintre cei mai nobili fii ai săi”.
Aceste „găşti”
separate grav de propria lor comunitate etnospirituală, de consensul comunitar
tacit cu privire la modelele lui susţinătoare, devin ceva distinct („ţara
academică” în contrast cu „ţara reală”). Ei îşi consumă existenţa
resentimentară într-o abstracţiune fără rădăcini etnoexistenţiale, o aşa-zisă
„republică a intelectualilor”, de tip alexandrin, cosmopolit şi, deci,
culturalmente steril.
În raport cu
comunitatea (care îi susţine, de fapt, prin raporturi de consum necompensate),
ei devin, potrivit unei definiţii sociologice clasice, adevărate secte
intelectuale, sofisticate, agresive şi fundamentaliste: 1) opuse majorităţii,
2) bazate pe acte de opţiune voluntară şi reciprocă, 3) bine omogenizate în
autoidentificarea cu grupul, 4) supraveghetoare, vigilente la dizidenţe
interne, 5) elitiste (nu neapărat şi de elită!) şi 6) legitimate de la
autorităţi sacralizate (Occidentul soteriologic) (cf. Jean Vermette, Sectele,
Bucureşti, Ed. Meridiane, 1996, pp. 12-19). Este ilustrativ recentul caz în
care „gaşca literară” de la Dilema (sau
cît a mai rămas din ea, adică un rest tot mai străveziu!), principial adversă
simbolului întruchipat de Eminescu, şi-a descărcat resentimentele într-o
deflagraţie antieminesciană cu incredibile accente de primaritate şi cu un
foarte redus conţinut reflexiv (nu se include aici interviul cu Alexandru
Paleologu) [1].
4. Ce beneficii extragem din demitizare?
Pentru a înţelege
ce cred agenţii demitizării că realizează este necesar să definim întîi filosofia
progresului, şi este prevenitor să o şi „dezvrăjim” ulterior. Redusă la tipul
ei pur, filosofia progresivistă este
acea concepţie despre timp şi fiinţă care pretinde că simpla scurgere a
timpului este aducătoare de plus-fiinţă. Blaga definea metaforic acest tip de
orizont temporal „timpul-havuz”: „timpul are [în această viziune – n. A. A.]
chiar numai prin realizarea sa darul să înalţe necontenit nivelul existenţei.
Timpul ar fi, graţie structurii sale ascendente, creator de valori tot mai
înalte” (în Orizont şi stil, p. 86 [2]). Valoarea ar fi, deci, o funcţie
directă şi constantă a timpului. Există o confundare totală între axiologic şi cronologic, în sensul că timpul poartă în sine sporul de valoare.
Pentru progresişti, istoria, în faptul derulării ei neostoite, converteşte tot
trecutul într-un vast cimitir, pe care îl numim noi azi muzeu. Cam aşa arată
progresul definit de Diderot în Enciclopedie.
Numai că istoria nu s-a prea învoit cu această definire şi, nu tîrziu, şi-a
ieşit din fire (a devenit prin definiţie ea însăşi reacţionară). Pentru că ultimele secole au adus cu ele grave catacronii (împingeri înapoi), regresii
la condiţia barbară, de pildă. Practica agresivă a colonialismului a anulat
concepţia eurocentristă despre o prezumată elevaţie occidentală în raport cu
restul lumii, înfrîngîndu-i şi pretenţia de a fi o locomotivă a progresului.
Apoi, secolul XX a desăvîrşit construcţia acestei filosofii simple şi frumoase,
dar absolut nerealiste.
Ce agonisim,
aşadar, în urma demitizării? Cea dintîi urmare ar fi sărăcirea drastică a unui conţinut bogat în reprezentări simbolice.
Este, de pildă, contra-performanţa de
a fi capabili să ni-l reprezentăm pe Mihai Viteazul ca pe un oarecare, ridicat prin forţa conjuncturii, ca pe o jucărire a
istoriei, a cărui ispravă n-ar fi fost decît o fericită urzeală a
circumstanţelor, şi nu ca pe o fiinţă exemplară, care a reuşit să modeleze prin
forţa sa de caracter istoria cîtorva naţiuni. Cu alte cuvinte, să nu ni-l
reprezentăm ca pe un erou, cum a şi fost, ci să ne reprimăm cu străşnicie orice
sentiment de admiraţie faţă de o existenţă exemplară, cu o conduită
intranzacţionabilă. Sau altfel exemplificat, să-l reducem pe Titu Maiorescu la
propria noastră capacitate de a-l distila (aşa cum face un critic îmbătrînit în
rele şi blocat demult în deconstructivismul nestrălucitoarei sale erudiţii, anume Zigu
Ornea). Acest tehnicism agresiv pretinde să străpungă totul cu silogismele sale
reci, să îngheţe şi să desfacă totul în mod „obiectiv”. Să taie în carne vie cu
necruţătoarele sale carnasiere panlogiste. Adică să mortifice tot ceea ce este
viu şi ireflexibil.
Tot astfel stau
lucrurile şi cu ansamblul miturilor unui popor, care depozitează în ele modéle
exemplare, valori spirituale, înţelepciune practică şi implicit principii
călăuzitoare, maxime şi obiceiuri. Toate acestea provin dintr-o acumulare de experienţe colective (care
compun cu timpul o mare vistierie de răspunsuri optime la solicitările
recurente ale istoriei). Cine înţelege aceste lucruri nu se va putea învoi cu
ideologiile progresului şi ale demitizării. Căci ceea ce pretind ele seamănă
mai mult cu o gravă spălare de creiere, cu o reducere a vistieriei noastre la
un cont curent cu cifra zero, cu resetarea
completă a memoriei culturale, ce ne lasă din nou doar cu virtualităţile
speţei umane în faţa naturii şi a istoriei. Demitizarea seamănă mai curînd cu o
teribilă decapitalizare (adică cu deşertarea multor agoniseli aflate în
orizontul de gîndire şi de simţire al unei comunităţi) pe temeiul unei
prezumate inactualităţi. Dar decapitalizarea generează faliment.
Puse în practică,
ideologiile progresului fac dintr-un popor bogat
un popor sărac (separîndu-l de datele
eredităţii lui spirituale). Fac dintr-un popor văzător un popor orb
(despărţindu-l de învăţămintele extrase din experienţele sale majore). Fac
dintr-un popor matur un popor infantil (readucîndu-l în sfera
iniţialului „de-dinaintea-oricărei-experienţe-marcante”, ce s-ar putea
contabiliza drept „mit” fondator, la condiţia pură şi neamestecată cu
informaţie externă).
Problema nu este că îl „idolatrizăm” pe Eminescu.
Problema este dacă el merită sau nu preţuirea pe care i-o acordăm. În 15 ianuarie anul trecut, un jurnalist deştept din provincie a
scris un articolaş: „Eminescu trebuie reciclat”, iar o fetiţă ingenuă a pus o
floare la statuia lui Eminescu. Cine este primitiv, barbar şi mediocru?
Demitizatorii pleznesc de atîta deşteptăciune, dar au uitat să simtă.
Se cuvine deci să
înţelegem că demitizarea este profund
deculturativă. Dacă adoraţia necreatoare, care-l îngroapă pe Eminescu sub
meta-texte mediocre, este sterilă, cred că nimeni nu va susţine că
decanonizarea necreatoare, disolutivă, care lansează o altă perdea de
meta-texte, ar fi cumva benefică!
5. Cine este competent să demitizeze?
Am văzut cine sînt
agenţii demitizării. Acum să vedem cine ar putea fi competent să presteze
această chirurgie etnosimbolică sau, mai precis, dacă este cineva în măsură să
demitizeze. Am insistat mai devreme asupra faptului că mitificarea nu este un
proces reflexiv, contractualist-democratic. Conştiinţa colectivă este „starea
reprezentativă, cognitivă şi emoţională ce cuprinde, în afară de persoana
însăşi, toţi indivizii unui grup, precum şi interesele şi valorile culturale”
(Durkheim). Ea este un factor de coeziune socială şi de solidaritate între
generaţii. Prin urmare, demitizarea,
care diminuează şi conştiinţa colectivă, este şi desocializantă.
Am arătat că
agenţii individuali nu au control util asupra conştiinţei colective şi nici
asupra reprezentărilor şi miturilor ei. Purtătoarea acestei conştiinţe este naţiunea. Baza reziduală (adică
rădăcinile existenţiale, afective, sentimentale şi instinctuale cuprinse într-o
natură umană determinată) este comună marii medii a indivizilor ei şi este suportul ontologic al miturilor. Ca
urmare, naţiunea decide soarta unei
reprezentări, a unui mit. Acesta dispare cînd baza lui dispare. Anularea
unui mit nu se obţine prin efectul unui decret voluntar, prin operaţii
logic-argumentative. Ea nu este posibilă prin acte de voinţă individuale sau de
grup. Căci temeiul ordinii este conştiinţa comună. Al cui este, de pildă,
Eminescu? Au elitele intelectuale contemporane vreun drept asupra lui Eminescu?
Un simplu drept de uzufruct. Ele au drept de proprietate doar asupra propriilor
lor producţii (dar acestea nu sînt foarte interesante…). În raport cu întreaga
cultură română, ele sînt elite
uzufructare ale reprezentărilor colective ale acestui neam; deţin, adică,
doar atribute de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa
şi de a le restitui proprietarului (conştienţei poporului). Dacă anumiţi intelectuali,
ce stăpînesc revistele prezentului, îşi închipuie că ei pot dispune de
reprezentarea noastră asupra lui Eminescu, atunci ei îşi arogă competenţe cu
care nimeni nu i-a învestit. Intelectualii căzutului prezent nu pot dispune de
reprezentarea pe care românii o au şi vor să o aibă despre Eminescu. Nu pot,
după bunul lor plac sau după „standardele occidentale”, să decreteze cum trebuie să se raporteze un popor la
Eminescu. Este o viziune necesitînd reparaţii capitale aceea pe care o au unii
intelectuali, cum că pot să democratizeze totul, chiar şi cultura. Această
democratizare îi face pe toţi egali prin coborîrea geniilor pînă sub pana unui
imberb mediocru (fără operă şi doar cu cîteva articole străvezii), cum este
Cristian Preda. Pretenţia acestuia că opera politică a lui Eminescu este nulă
(pretenţie neargumentată, ci „azvîrlită”) insultă inteligenţa şi este
sfidătoare pentru orice intelectual scrupulos, care are latitudinea să
citească, de pildă, lucrarea Sociologia
eminesciană (prof. Ilie Bădescu) [3]
şi să-şi formeze o idee informată despre scrierile lui Eminescu localizate pe
harta mentală a gîndirii europene, prin minuţioase comparaţii cu Weber, Marx
ori Pareto, despre teoriile sociologiei politice eminesciene sistematizate de
cel mai bun expert al chestiunii. Va reieşi, la final, cine este barbar şi cine
este intelectual adevărat.
Că Eminescu a fost
xenofob? Ar trebui ca, înainte de a fixa asemenea definiţii, să realizăm o
profundă empatie cu realităţile timpului: pe vremea cînd el scria, românii
trăiau de cîteva secole sub stăpînirea a trei imperii foarte pragmatice. Cine
era xenofob: Eminescu disperat de condiţia românilor transilvăneni (aflaţi sub
legea maghiarizării, cînd şcolile româneşti erau desfiinţate) sau
„occidentalii” habsburgi împreună cu „civilizaţii” deznaţionalizatori maghiari
ai vremii? Situaţia românilor din Ardeal era aşa de gravă încît lui Carol I i
s-a spus: „Veniţi acum sau n-o să ne mai aflaţi aici!”. Trebuie să delimităm
bine contextul pentru a înţelege accentele de mînie şi pasiune ce transpar în
unele articole. Strofa „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mînca-i-ar inima cîinii”
(marea piatră de poticnire a intelectualului oficial contemporan) vizează nu
atît pe străini (care atunci, nu va nega nimeni, erau stăpînii noştri nedrepţi)
cît pe colaboraţionişti. Aceştia
„colaborau”, în timp ce fraţii lor zăceau – la propriu – sub biruri (mult mai
mari decît cele ce azi ne fac să ne înverzim de mînie), nu aveau drepturi
politice (pe care noi azi nici nu le folosim, mîndrindu-ne că nu votăm), iar
marii creatori de cultură români nu aveau posturi universitare (cum au astăzi
toţi demitizatorii!), pentru că românii nu prea aveau universităţi! E cam greu
să rămîi olimpian şi rece în faţa acestor injustiţii strigătoare la cer. Şi
totuşi demitizatorii asta ar fi vrut: ca Eminescu să scrie cam cum se scrie azi
în gazetele de la Bruxelles sau Strasbourg! Dar toţi marii creatori ai micilor naţiuni au fost „xenofobi”, dacă
setea de dreptate socială şi naţională înseamnă xenofobie! Eu aş putea să
dovedesc oricui că Petöfi Sandor este un „xenofob” la fel de mare, dacă l-aş
scoate din context, dar îl respect prea mult ca să-l tratez aşa! Simte poporul
maghiar nevoia să-l demitizeze pe Petöfi Sandor ca să poată „intra în Europa”?
De ce nici un intelectual maghiar nu are a se răfui cu el? (Poate pentru că nu
s-a înscris în G.D.S.!) Exemplul vecinilor noştri arată că se poate intra cu
fruntea sus în N.A.T.O., respectîndu-ţi temeiurile.
Franţa şi-a împuşcat cîndva colaboraţioniştii, iar noi nu-l putem ierta pe Eminescu,
care nu le-a clintit nici un fir de păr din cap! Orice profesoraş care a făcut
„stagii de documentare” în ţările calde, deşi n-a produs nimic măreţ (sau poate
tocmai de aceea), vine şi se dezice azi de Eminescu, de parcă retrăim vremea
Anei Pauker şi a lui Roller (primul „demitizator” al istoriei noastre!).Toţi se
înregimentează în acest cor omogen şi negator, ca să poată publica în cele mai
bine finanţate reviste (Dilema şi 22). Nu contează că acolo scrie un Zigu
Ornea. Important este că el azi se dă „democrat”, chiar dacă atunci cînd el
măsura cultura română cu echerul marxist închisorile plezneau de adevăraţi
intelectuali europeni: Noica, Vulcănescu, Manoilescu şi alţii, care-şi aşteaptă
rîndul să fie demitizaţi de către foştii lor călăi intelectuali şi de către
ignoranţii „pui” ai acestora.
Dacă noi, tinerii,
ne vom lăsa amăgiţi de o elită îmbătrînită, care şi-a epuizat potenţialul de a
mai oferi ceva culturii româneşti, vom pierde negîndit de mult din munca
marilor oameni care au zidit această cultură. Şi cu ce vom răscumpăra vistieria pe care sîntem gata să o deşertăm?!
Alexandru ANTIM
P. S. Acest text aplică reinterpretările pe care prof. Ilie Bădescu le face
lui Durkheim.
[1] Referinţa din ultimul pasaj
este la numărul VI/265/1998 al revistei Dilema
şi la momentul de criză a publicaţiei, de pe urma căruia s-a născut
„contrareformista” Dilemă veche.
Pentru o critică a numărului respectiv (dedicat „demitizator” lui Eminescu), a
se vedea, pe acest blog, şi articolul meu „Oboseala de Eminescu”. [Nota Blog]
[2] Autorul a omis să specifice
ediţia după care citează. Orizont şi stil
(partea întîi din trilogia culturii, căreia i-au urmat Spaţiul mioritic, în 1936, şi Geneza
metaforei şi sensul culturii, în 1937) a apărut, separat, în 1935. În
ediţia Trilogiei culturii din 1944
(apărută la Bucureşti, în „Biblioteca de filosofie românească” a Fundaţiei
Regale pentru Literatură şi Artă), de pildă, pasajul citat se află la p.73. De
precizat că acest „sentiment” al timpului Blaga îl pune mai ales pe seama
sensibilităţii iudaice (cf. ed. cit.,
p. 74). [Nota Blog]
[3] Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Ed.
Porto-Franco, Galaţi, 1994. [Nota Blog]
* Alexandru Antim, „Demitizarea”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110,
ianuarie-februarie 2000, pp. 4-5.
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
4 comentarii:
Ce parere aveti domnule Codrescu despre fosila invatamantului ceausist Ion Jinga ajuns acum ambasador in Marea Britanie fara sa stie englezeste?
@ Coca
Faceţi o mare confuzie: e o simplă coincidenţă de nume. Nici Ion Jinga de la Londra, nici un alt Ion Jinga, membru PP-DD, nu sînt acel Ion Jinga la care vă referiţi, fostul inspector şcolar ceauşist (care, în paranteză fie spus, n-a fost chiar dintre cei mai răi), demult decedat. Ion Jinga era inspector general la Bucureşti pe vremea stagiaturii mele în învăţămînt (anii '80), în timp ce ambasadorul Ion Jinga e născut în 1961.
În ce priveşte engleza ambasadorului, n-am eu competenţa să mă pronunţ. Sigur, în principiu e jenant să vorbeşti prost, ca reprezentant oficial al ţării, limba locului unde îţi desfăşori misiunea, iar la noi, din păcate, se întîmplă şi la case mai mari (cazul N. Manolescu, bunăoară). Nu înseamnă că omul nu are, poate, alte calităţi. Sînt probleme care ar trebui reglate la nivelul Ministerului de Externe. Dar ar trebui să fie şi o problemă de bun-simţ. Una e cunoaşterea livrescă a unei limbi şi alta e vorbirea ei curentă. Eu, de pildă, care sînt un prost vorbitor de limbi străine (deşi "cunosc" cîteva), am căutat, pe cît posibil, să nu mă "expun" (oricît de scump m-a costat în unele situaţii); cu atît mai mult s-ar cere de la un diplomat de carieră.
Excelent articol! Cine este Alexandru Antim?
Pr. Nicolae
Sincer, nu-mi mai amintesc. Cred, totuşi, că s-ar putea să fie pseudonimul unui tînăr ardelean aflat pe atunci la studii în Occident. (Poate mă ajută chiar autorul să-mi amintesc, dacă se întîmplă să afle de această postare.)
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire