ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XLVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

(Igor Mitoraj, Eros bandajat)

2000

DEMITIZAREA

1. Ce este demitizarea?

Pentru a o înţelege, trebuie mai înainte să ne limpezim ce este mitul. Dacă ni se îngăduie să jertfim cele vreo 500 de definţii date, putem sistematiza două moduri principale de a-l gîndi. Primul, iluminist, care asimilează abrupt mitul unei pseudo-realităţi, unei fantezii, mod întreţinut în limbajul cotidian de superficialitatea curentă şi de practicile jurnalistice (generic adverse oricărei silinţe spre adîncirea lucrurilor şi respectul complexităţii). Al doilea, postiluminist, marchează sensuri mai complexe: mitul e aici o realitate istorică prelucrată simbolic de conştiinţa colectivă vie, care îi asociază sensuri mai înalte şi chiar şi-o însuşeşte. Antopologia modernă (redescoperitoarea miturilor, născută practic în dezbinare cu ethosul iluminist şi clasicist) refuză definirea rudimentară a mitului prin „fantezie, basm, legendă” (cum mai cred unele dicţionare inerţiale) şi lucrează cu formula postiluministă.

Potrivit cu cele două sensuri posibile [ale mitului], demitizarea admite şi ea două lecturi: 1) sau înseamnă o pură cauterizare a minciunii, 2) sau defineşte un proces invers, de reprelucrare a unor reprezentări colective despre fapte şi figuri istorice exemplare, de degradare şi reprimare a sensurilor atribuite lor de comunitate, de sterilizare a virtualităţilor simbolice pe care conştiinţa colectivă le-a investit în ele, şi, finalmente, de separare a comunităţii de energiile lor semnificative. Procesul seamănă cu o muzealizare, cu o încremenire a viului din considerente didactice, cu o înhumare în istorie pentru a desăvîrşi spălarea creierelor şi a păzi conştiinţa colectivă de orice duh pe care mitul ucis l-ar mai putea radia.

2. Cine şi ce face obiectul demitizării?

Dacă demitizarea este o devoalare, o „desfermecare” a unei aureole, a unei străluciri sau a unui nimb cu care conştiinţa istorică a drapat fapte sau figuri-model, este limpede nu doar că obiectul operaţiei se află îndărătul unor intense raze de semnificaţii, ci este de asemenea clar că doar fapte şi figuri marcante, de excepţie, sînt selectate în chip tainic şi nereflectat de către un popor şi proiectate în demnitatea de fapte pilduitoare sau de figuri exemplare. Este de insistat că procesul mitificării nu este de factură reflexivă, conştientă, contractuală sau democratică, întrucît comunitatea nu se adună în tîrg să inventarieze fapte şi persoane, nici nu stă să se gîndească la posibili candidaţi, nici nu negociază cu ei şi cu nici un chip nu îi votează. Dimpotrivă, faptele neobişnuite şi fiinţele de excepţie i se impun ei cu o forţă teribilă, nemăsurată şi nediscursivă, care penetrează, pur şi simplu, conştiinţele individuale şi imprimă structura exemplarităţii lor conştiinţei colective. Aceasta nici măcar nu pune problema vreunei adeziuni formale la acest referent care răspîndeşte chipul ei insolit în abisalităţile colective unde este împropriată, dospită şi mai apoi oglindită în chip absolut minunat. Acum apare marele „povestariu” al fiecărui popor, unde legendele transfigurează realităţi neobişnuite (dar nu mai puţin reale). Aşa se nasc cînturile „fără de vîrstă”, producţii (genetic) anonime, dar atît de cunoscute încît capătă funcţiune de cod cultural al întregii comunităţi. Aşa erupe forţa simbolică în formă condensată în persoana Eroului, Geniului sau Sfîntului (tipare antropologice supreme, culminative), care, pe lîngă nefireasca lor magnitudine istorică, intelectuală şi spirituală, atrag plus-fiinţă (adică suport ontologic) din abisurile noologice ale neamului care i-a odrăslit şi pentru care ei au vieţuit. Încît reprezentările lor mitificate capătă încet autonomie faţă de multiplicitatea conştiinţelor individuale, care nu deţin nici o putere asupra lor, ci, mai curînd, devin ele însele expuse duhului pe care îl revarsă miturile. Astfel, exemplaritatea faptelor şi figurilor fundamentale ale unui popor le consacră acestora şi reprezentabilitatea etnospiritualităţii lui, constituindu-le în revelatoare, indicatoare de bază ale „specificului naţional”. Pentru acest fapt, este absolut eronată direcţia de azi din cultura română, care pretinde să extragă din fapte şi figuri cotidiene un aşa-zis profil etnopsihologic românesc. Acestea, căzute în cotidian cum sînt, pierd împărtăşirea din esenţele tari ale ethosului românesc. Un anume X aruncă mizerie pe jos nu pentru că este român, ci pentru că este un necioplit. Domnul Y nu se ceartă în Parlament din cauza unei substanţe etnice greu marcate de acest sindrom, ci din cauza firii sale certăreţe. Lumea este plină de necivilizaţi fără ca lumea să fie românească, iar în Parlament se ceartă mai toată lumea, doar că noi n-o vedem! Aceste exemple nu sînt expresia sufletului nostru adînc, deci ele nu sînt indicative ale „matricei noastre stilistice”. În schimb, cînd Blaga a scris Trilogia culturii, el s-a alimentat în chip expres şi voit de la uitatele energii etnice, de substrat. Această demarcaţie metodologică vine să împartă în două discursurile etnoidentitare contemporane, lămurind că este inutil să scrii Despre psihologia poporului român (D. Drăghicescu) şi că este mai lucid să faci Reflecţii despre spiritualitatea poporului român (Dumitru Stăniloae). Pentru că subiecţii cercetaţi astăzi de etnopsihologi sînt rupţi, deconectaţi de la vreo împărtăşitre spirituală reală din spiritualitatea românească, ce nu mai pătrunde prin straturile groase ale „rezervaţiilor de beton” (oraşele). Materia inducţiei este nereprezentativă: opaci – prin opţiune sau destin – faţă de condiţia asumată de român, faţă de cultura lui (literată sau non-literată, populară), modul .lor de a fi este irelevant pentru (re)cunoaşterea firii româneşti. În plus, ideea de etnopsihologie încalcă grav principiul individualismului metodologic (care zice că în spatele fiecărui efect să izolăm cauze bine determinte). La noi, mai ales pe malurile Dîmboviţei, etnopsihologi ad-hoc explică nu ştiu ce cădere a bursei prin mult deplînsul fatalism al românilor, nu prin mecanica legii cererii şi ofertei! Dacă nu curge apă la etajul trei, de vină este psihologia românului şi religia lui ortodoxă, nu pur şi simplu o încîlceală tehnică foarte obişnuită! Şi toată această metafizică holistă şi represivă este practicată – ca să-i demascăm ipocrizia pînă la capăt – de cei mai gălăgioşi liberali individualişti cu care s-au pricopsit românii vreodată!

3. Cine prestează o demitizare?

Am putut străvedea cît de tainice şi intime sînt căile mitificării şi cît de puţin „democratic” este modul miturilor de a se naşte. Esenţialmente elitist, mitul (viu în inimile celor smeriţi cu propria lor micime) conţine straniul dar de a indispune profund marile orgolii. Orice existenţă superlativă (cu cît e mai firească în sine) împrăştie în jur tortură pentru mediocrul vanitos şi preţuire pentru buna-cuviinţă a marelui „om mic”, bine aşezat în matca propriilor sale margini. „În cultură nu se aplică votul universal”, zice G. Călinescu. E faptul cel mai dureros pentru conştiinţa individuală dezbinată, prin luciferism, de marea ei familie. Individul şi asocierile [artificiale] de indivizi nu pot dispune de mituri, şi tot ce pot să facă este să intre în stare de răzmeriţă şi să se deconecteze voluntar de la marea înţelepciune practică existenţială şi spirituală acumulată în mituri.

Aşadar, doar indivizii şi agregările lor contractualiste „demitizează”. Comunitatea îşi conservă miturile ca o condiţie de existenţă, căci ele îi sînt fondatoare. De ce apare demitizarea? A. D. Xenopol îşi aminteşte: „Din motive de gaşcă literară [subl. A. A.], potrivnicii Junimei îşi băteau joc de poeziile lui Eminescu. A trebuit să înnebunească, să moară, să se creeze în jurul lui legenda – din nenorocire, prea adevărată – a unei vieţi petrecute în torturi, pentru ca minţile contemporane să fie trezite din orbirea lor, pentru ca să recunoască faptul că în el ţara pierduse pe unul dintre cei mai nobili fii ai săi”.

Aceste „găşti” separate grav de propria lor comunitate etnospirituală, de consensul comunitar tacit cu privire la modelele lui susţinătoare, devin ceva distinct („ţara academică” în contrast cu „ţara reală”). Ei îşi consumă existenţa resentimentară într-o abstracţiune fără rădăcini etnoexistenţiale, o aşa-zisă „republică a intelectualilor”, de tip alexandrin, cosmopolit şi, deci, culturalmente steril.

În raport cu comunitatea (care îi susţine, de fapt, prin raporturi de consum necompensate), ei devin, potrivit unei definiţii sociologice clasice, adevărate secte intelectuale, sofisticate, agresive şi fundamentaliste: 1) opuse majorităţii, 2) bazate pe acte de opţiune voluntară şi reciprocă, 3) bine omogenizate în autoidentificarea cu grupul, 4) supraveghetoare, vigilente la dizidenţe interne, 5) elitiste (nu neapărat şi de elită!) şi 6) legitimate de la autorităţi sacralizate (Occidentul soteriologic) (cf. Jean Vermette, Sectele, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1996, pp. 12-19). Este ilustrativ recentul caz în care „gaşca literară” de la Dilema (sau cît a mai rămas din ea, adică un rest tot mai străveziu!), principial adversă simbolului întruchipat de Eminescu, şi-a descărcat resentimentele într-o deflagraţie antieminesciană cu incredibile accente de primaritate şi cu un foarte redus conţinut reflexiv (nu se include aici interviul cu Alexandru Paleologu) [1].

4. Ce beneficii extragem din demitizare?

Pentru a înţelege ce cred agenţii demitizării că realizează este necesar să definim întîi filosofia progresului, şi este prevenitor să o şi „dezvrăjim” ulterior. Redusă la tipul ei pur, filosofia progresivistă este acea concepţie despre timp şi fiinţă care pretinde că simpla scurgere a timpului este aducătoare de plus-fiinţă. Blaga definea metaforic acest tip de orizont temporal „timpul-havuz”: „timpul are [în această viziune – n. A. A.] chiar numai prin realizarea sa darul să înalţe necontenit nivelul existenţei. Timpul ar fi, graţie structurii sale ascendente, creator de valori tot mai înalte” (în Orizont şi stil, p. 86 [2]). Valoarea ar fi, deci, o funcţie directă şi constantă a timpului. Există o confundare totală între axiologic şi cronologic, în sensul că timpul poartă în sine sporul de valoare. Pentru progresişti, istoria, în faptul derulării ei neostoite, converteşte tot trecutul într-un vast cimitir, pe care îl numim noi azi muzeu. Cam aşa arată progresul definit de Diderot în Enciclopedie. Numai că istoria nu s-a prea învoit cu această definire şi, nu tîrziu, şi-a ieşit din fire (a devenit prin definiţie ea însăşi reacţionară). Pentru că ultimele secole au adus cu ele grave catacronii (împingeri înapoi), regresii la condiţia barbară, de pildă. Practica agresivă a colonialismului a anulat concepţia eurocentristă despre o prezumată elevaţie occidentală în raport cu restul lumii, înfrîngîndu-i şi pretenţia de a fi o locomotivă a progresului. Apoi, secolul XX a desăvîrşit construcţia acestei filosofii simple şi frumoase, dar absolut nerealiste.

Ce agonisim, aşadar, în urma demitizării? Cea dintîi urmare ar fi sărăcirea drastică a unui conţinut bogat în reprezentări simbolice. Este, de pildă, contra-performanţa de a fi capabili să ni-l reprezentăm pe Mihai Viteazul ca pe un oarecare, ridicat prin forţa conjuncturii, ca pe o jucărire a istoriei, a cărui ispravă n-ar fi fost decît o fericită urzeală a circumstanţelor, şi nu ca pe o fiinţă exemplară, care a reuşit să modeleze prin forţa sa de caracter istoria cîtorva naţiuni. Cu alte cuvinte, să nu ni-l reprezentăm ca pe un erou, cum a şi fost, ci să ne reprimăm cu străşnicie orice sentiment de admiraţie faţă de o existenţă exemplară, cu o conduită intranzacţionabilă. Sau altfel exemplificat, să-l reducem pe Titu Maiorescu la propria noastră capacitate de a-l distila (aşa cum face un critic îmbătrînit în rele şi blocat demult în deconstructivismul nestrălucitoarei sale erudiţii, anume Zigu Ornea). Acest tehnicism agresiv pretinde să străpungă totul cu silogismele sale reci, să îngheţe şi să desfacă totul în mod „obiectiv”. Să taie în carne vie cu necruţătoarele sale carnasiere panlogiste. Adică să mortifice tot ceea ce este viu şi ireflexibil.

Tot astfel stau lucrurile şi cu ansamblul miturilor unui popor, care depozitează în ele modéle exemplare, valori spirituale, înţelepciune practică şi implicit principii călăuzitoare, maxime şi obiceiuri. Toate acestea provin dintr-o acumulare de experienţe colective (care compun cu timpul o mare vistierie de răspunsuri optime la solicitările recurente ale istoriei). Cine înţelege aceste lucruri nu se va putea învoi cu ideologiile progresului şi ale demitizării. Căci ceea ce pretind ele seamănă mai mult cu o gravă spălare de creiere, cu o reducere a vistieriei noastre la un cont curent cu cifra zero, cu resetarea completă a memoriei culturale, ce ne lasă din nou doar cu virtualităţile speţei umane în faţa naturii şi a istoriei. Demitizarea seamănă mai curînd cu o teribilă decapitalizare (adică cu deşertarea multor agoniseli aflate în orizontul de gîndire şi de simţire al unei comunităţi) pe temeiul unei prezumate inactualităţi. Dar decapitalizarea generează faliment.

Puse în practică, ideologiile progresului fac dintr-un popor bogat un popor sărac (separîndu-l de datele eredităţii lui spirituale). Fac dintr-un popor văzător un popor orb (despărţindu-l de învăţămintele extrase din experienţele sale majore). Fac dintr-un popor matur un popor infantil (readucîndu-l în sfera iniţialului „de-dinaintea-oricărei-experienţe-marcante”, ce s-ar putea contabiliza drept „mit” fondator, la condiţia pură şi neamestecată cu informaţie externă).

Problema nu este că îl „idolatrizăm” pe Eminescu. Problema este dacă el merită sau nu preţuirea pe care i-o acordăm. În 15 ianuarie anul trecut, un jurnalist deştept din provincie a scris un articolaş: „Eminescu trebuie reciclat”, iar o fetiţă ingenuă a pus o floare la statuia lui Eminescu. Cine este primitiv, barbar şi mediocru? Demitizatorii pleznesc de atîta deşteptăciune, dar au uitat să simtă.

Se cuvine deci să înţelegem că demitizarea este profund deculturativă. Dacă adoraţia necreatoare, care-l îngroapă pe Eminescu sub meta-texte mediocre, este sterilă, cred că nimeni nu va susţine că decanonizarea necreatoare, disolutivă, care lansează o altă perdea de meta-texte, ar fi cumva benefică!

5. Cine este competent să demitizeze?

Am văzut cine sînt agenţii demitizării. Acum să vedem cine ar putea fi competent să presteze această chirurgie etnosimbolică sau, mai precis, dacă este cineva în măsură să demitizeze. Am insistat mai devreme asupra faptului că mitificarea nu este un proces reflexiv, contractualist-democratic. Conştiinţa colectivă este „starea reprezentativă, cognitivă şi emoţională ce cuprinde, în afară de persoana însăşi, toţi indivizii unui grup, precum şi interesele şi valorile culturale” (Durkheim). Ea este un factor de coeziune socială şi de solidaritate între generaţii. Prin urmare, demitizarea, care diminuează şi conştiinţa colectivă, este şi desocializantă.

Am arătat că agenţii individuali nu au control util asupra conştiinţei colective şi nici asupra reprezentărilor şi miturilor ei. Purtătoarea acestei conştiinţe este naţiunea. Baza reziduală (adică rădăcinile existenţiale, afective, sentimentale şi instinctuale cuprinse într-o natură umană determinată) este comună marii medii a indivizilor ei şi este suportul ontologic al miturilor. Ca urmare, naţiunea decide soarta unei reprezentări, a unui mit. Acesta dispare cînd baza lui dispare. Anularea unui mit nu se obţine prin efectul unui decret voluntar, prin operaţii logic-argumentative. Ea nu este posibilă prin acte de voinţă individuale sau de grup. Căci temeiul ordinii este conştiinţa comună. Al cui este, de pildă, Eminescu? Au elitele intelectuale contemporane vreun drept asupra lui Eminescu? Un simplu drept de uzufruct. Ele au drept de proprietate doar asupra propriilor lor producţii (dar acestea nu sînt foarte interesante…). În raport cu întreaga cultură română, ele sînt elite uzufructare ale reprezentărilor colective ale acestui neam; deţin, adică, doar atribute de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului (conştienţei poporului). Dacă anumiţi intelectuali, ce stăpînesc revistele prezentului, îşi închipuie că ei pot dispune de reprezentarea noastră asupra lui Eminescu, atunci ei îşi arogă competenţe cu care nimeni nu i-a învestit. Intelectualii căzutului prezent nu pot dispune de reprezentarea pe care românii o au şi vor să o aibă despre Eminescu. Nu pot, după bunul lor plac sau după „standardele occidentale”, să decreteze cum trebuie să se raporteze un popor la Eminescu. Este o viziune necesitînd reparaţii capitale aceea pe care o au unii intelectuali, cum că pot să democratizeze totul, chiar şi cultura. Această democratizare îi face pe toţi egali prin coborîrea geniilor pînă sub pana unui imberb mediocru (fără operă şi doar cu cîteva articole străvezii), cum este Cristian Preda. Pretenţia acestuia că opera politică a lui Eminescu este nulă (pretenţie neargumentată, ci „azvîrlită”) insultă inteligenţa şi este sfidătoare pentru orice intelectual scrupulos, care are latitudinea să citească, de pildă, lucrarea Sociologia eminesciană (prof. Ilie Bădescu) [3] şi să-şi formeze o idee informată despre scrierile lui Eminescu localizate pe harta mentală a gîndirii europene, prin minuţioase comparaţii cu Weber, Marx ori Pareto, despre teoriile sociologiei politice eminesciene sistematizate de cel mai bun expert al chestiunii. Va reieşi, la final, cine este barbar şi cine este intelectual adevărat.

Că Eminescu a fost xenofob? Ar trebui ca, înainte de a fixa asemenea definiţii, să realizăm o profundă empatie cu realităţile timpului: pe vremea cînd el scria, românii trăiau de cîteva secole sub stăpînirea a trei imperii foarte pragmatice. Cine era xenofob: Eminescu disperat de condiţia românilor transilvăneni (aflaţi sub legea maghiarizării, cînd şcolile româneşti erau desfiinţate) sau „occidentalii” habsburgi împreună cu „civilizaţii” deznaţionalizatori maghiari ai vremii? Situaţia românilor din Ardeal era aşa de gravă încît lui Carol I i s-a spus: „Veniţi acum sau n-o să ne mai aflaţi aici!”. Trebuie să delimităm bine contextul pentru a înţelege accentele de mînie şi pasiune ce transpar în unele articole. Strofa „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mînca-i-ar inima cîinii” (marea piatră de poticnire a intelectualului oficial contemporan) vizează nu atît pe străini (care atunci, nu va nega nimeni, erau stăpînii noştri nedrepţi) cît pe colaboraţionişti. Aceştia „colaborau”, în timp ce fraţii lor zăceau – la propriu – sub biruri (mult mai mari decît cele ce azi ne fac să ne înverzim de mînie), nu aveau drepturi politice (pe care noi azi nici nu le folosim, mîndrindu-ne că nu votăm), iar marii creatori de cultură români nu aveau posturi universitare (cum au astăzi toţi demitizatorii!), pentru că românii nu prea aveau universităţi! E cam greu să rămîi olimpian şi rece în faţa acestor injustiţii strigătoare la cer. Şi totuşi demitizatorii asta ar fi vrut: ca Eminescu să scrie cam cum se scrie azi în gazetele de la Bruxelles sau Strasbourg! Dar toţi marii creatori ai micilor naţiuni au fost „xenofobi”, dacă setea de dreptate socială şi naţională înseamnă xenofobie! Eu aş putea să dovedesc oricui că Petöfi Sandor este un „xenofob” la fel de mare, dacă l-aş scoate din context, dar îl respect prea mult ca să-l tratez aşa! Simte poporul maghiar nevoia să-l demitizeze pe Petöfi Sandor ca să poată „intra în Europa”? De ce nici un intelectual maghiar nu are a se răfui cu el? (Poate pentru că nu s-a înscris în G.D.S.!) Exemplul vecinilor noştri arată că se poate intra cu fruntea sus în N.A.T.O., respectîndu-ţi temeiurile. Franţa şi-a împuşcat cîndva colaboraţioniştii, iar noi nu-l putem ierta pe Eminescu, care nu le-a clintit nici un fir de păr din cap! Orice profesoraş care a făcut „stagii de documentare” în ţările calde, deşi n-a produs nimic măreţ (sau poate tocmai de aceea), vine şi se dezice azi de Eminescu, de parcă retrăim vremea Anei Pauker şi a lui Roller (primul „demitizator” al istoriei noastre!).Toţi se înregimentează în acest cor omogen şi negator, ca să poată publica în cele mai bine finanţate reviste (Dilema şi 22). Nu contează că acolo scrie un Zigu Ornea. Important este că el azi se dă „democrat”, chiar dacă atunci cînd el măsura cultura română cu echerul marxist închisorile plezneau de adevăraţi intelectuali europeni: Noica, Vulcănescu, Manoilescu şi alţii, care-şi aşteaptă rîndul să fie demitizaţi de către foştii lor călăi intelectuali şi de către ignoranţii „pui” ai acestora.

Dacă noi, tinerii, ne vom lăsa amăgiţi de o elită îmbătrînită, care şi-a epuizat potenţialul de a mai oferi ceva culturii româneşti, vom pierde negîndit de mult din munca marilor oameni care au zidit această cultură. Şi cu ce vom răscumpăra vistieria pe care sîntem gata să o deşertăm?!

Alexandru ANTIM

P. S. Acest text aplică reinterpretările pe care prof. Ilie Bădescu le face lui Durkheim.

[1] Referinţa din ultimul pasaj este la numărul VI/265/1998 al revistei Dilema şi la momentul de criză a publicaţiei, de pe urma căruia s-a născut „contrareformista” Dilemă veche. Pentru o critică a numărului respectiv (dedicat „demitizator” lui Eminescu), a se vedea, pe acest blog, şi articolul meu „Oboseala de Eminescu”. [Nota Blog]

[2] Autorul a omis să specifice ediţia după care citează. Orizont şi stil (partea întîi din trilogia culturii, căreia i-au urmat Spaţiul mioritic, în 1936, şi Geneza metaforei şi sensul culturii, în 1937) a apărut, separat, în 1935. În ediţia Trilogiei culturii din 1944 (apărută la Bucureşti, în „Biblioteca de filosofie românească” a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă), de pildă, pasajul citat se află la p.73. De precizat că acest „sentiment” al timpului Blaga îl pune mai ales pe seama sensibilităţii iudaice (cf. ed. cit., p. 74). [Nota Blog]

[3] Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994. [Nota Blog]

* Alexandru Antim, „Demitizarea”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, pp. 4-5.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)