CĂSĂTORIA HOMOSEXUALILOR SAU DICTATURA CONFUZIEI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe...

Cu greu şi-ar fi putut închipui cineva, în urmă şi cu numai 20 de ani, că o astfel de problemă, deşi începuse să se pună deja în Occident, ar putea deveni una la ordinea zilei, din "Lumea Nouă" pînă pe "Bătrînul Continent" şi de la Paris pînă la Bucureşti, ţinînd topul agitaţiei publice şi mediatice, în real şi în virtual. Perversiunea fizică şi mentală s-a dovedit însă poate procesul cel mai general, mai constant şi mai rapid al lumii în care trăim. Şi iată-ne ajunşi, de la agitaţiile marginale fără calendar precis, la zile "instituţionalizate" ale paradelor gay şi, în cele din urmă, la "Luna LGBT" (în care tocmai ne aflăm, cu voie sau fără de voie, că ne place sau că nu ne place). Deja nu se mai pune problema incriminării sau dezincriminării relaţiilor homosexuale în sine şi a manifestărilor publice aferente, cu pretenţia de a fi asimilate "normalităţii", ci în centrul preocupărilor şi discuţiilor stau acum căsătoriile legalizate între homosexuali şi dreptul cuplurilor homosexuale de a înfia şi a creşte copii, cu maimuţărirea perversă şi uzurparea funcţiei sociale a familiei heterosexuale tradiţionale!

E de observat, de asemenea, că aspectul moral pare să fi ieşit, practic, din discuţie: problema este pusă, de mai toată lumea, nu în termeni de morală (şi cu atît mai puţin de morală creştină), cît în termeni de legalitate juridică sau de "corectitudine" ideologică. Nu mai contează dacă un fapt este moral sau nu, după "normele" imemoriale ale binelui şi răului, firescului şi nefirescului, ci doar dacă el se încadrează într-o artificială convenţie curentă, legislativă sau ideologică. Trăim, tot mai vădit, într-o lume în care sensibilitatea morală tinde să devină nulă, iar scrupulele morale tind să fie echivalate cu o formă desuetă de handicap psiho-social.

Lăsînd la o parte, pentru moment, "curiozităţile" (ce eufemism!) din tabăra perversiunii minoritare lezate de normalitatea (încă) majoritară, ar fi de folos să aruncăm o privire şi să medităm cu minimă responsabilitate măcar asupra "curiozităţilor" tot mai derutante din tabăra normalităţii lezate de perversiune.

Ceea ce surprinde cu precădere - la noi, cel puţin - este tăcerea Bisericii într-un context atît de grav şi de delicat. Instituţia tradiţională chemată să vegheze cu responsabilitate duhovnicească asupra stării morale a "turmei" nu găseşte nimic de spus cu titlu de autoritate. De ce tace Biserica, instituţional vorbind? Din prudenţă? Din teamă? Din laşitate? Din neputinţă? Din nesimţire? Are ea altă poziţionare (secretă?) faţă de homosexualitate decît cea a majorităţii credincioşilor ei îngrijoraţi? Sau, cum s-a ajuns să se speculeze pe la colţuri, reprezentanţi de seamă ai ei se simt... "cu musca pe căciulă"? Cert este că, tăcînd, ea nu face un deserviciu grav doar comunităţii de credinţă, ci îşi face un deserviciu grav ei înseşi ca instituţie, lăsînd chiar impresia unei complicităţi impure cu ideologiile dizolvante ale veacului.

Dar, dincolo de problema unei ierarhii bisericeşti timorate sau iresponsabile, "curioasă" rămîne, la noi, şi (in)capacitatea reactivă a "majorităţii ortodoxe", sau a ceea ce ne-am obişnuit să numim "laicatul ortodox". Cum se explică oare că într-o ţară receptată ca tradiţionalistă (prin numărul zdrobitor de credincioşi declaraţi, prin numărul impresionant şi mereu crescător de biserici şi mănăstiri, prin afluenţa de carte religioasă, prin conservatorismul mentalităţii populare etc.) recordul de mobilizare într-un marş pentru apărarea familiei heterosexuale a fost, maian, de... 200 de persoane, pe cînd în "gauchista" Franţă, receptată ca principal bastion al descreştinării occidentale şi ca exemplu clasic al crizei religioase a romano-catolicismului, protestele au putut mobiliza în jur de 800.000 de oameni numai pe străzile Parisului?! (Nu mi-am propus aici să dau răspunsuri - ele există, desigur -, ci doar să semnalez problema, poate-poate se va găsi cine "să cadă pe gînduri"...)

O "curiozitate" proaspătă de pe acasă este şi ceea ce s-a petrecut (şi se petrece încă, nu fără incrediblile complicităţi oficiale, inclusiv ministeriale şi diplomatice) la Liceul "George Coşbuc" din Bucureşti (ajuns în "parteneriat" cu Accept-ul d-lui Buhuceanu), unde de mai mulţi ani se face făţiş propagandă homosexuală în rîndul elevilor, de către profesori români sau străini/anglofoni, iar un început de reacţie din partea părinţilor (timid telemediatizat) a putut trece drept un reziduu de mentalitate retrogradă ("Ce aveţi, părinţi medievali ce sînteţi, cu bieţii homosexuali şi cu copiii voştri pregătiţi, de la cea mai fragedă vîrstă, să-i apere şi să-i urmeze?!"). Ministerul de resort şi Inspectoratul teritorial n-au găsit încă timp să se pronunţe, dar semnele, cîte sînt, nu exclud ca liceul respectiv să treacă drept un fel de avangardă martirizată a "emancipării" fără frontiere... Cui nu-i convine, să-şi ia copiii şi să şi-i ducă, dracului, la alte licee retrograde, eventual la Tg. Frumos (unde, în paranteză fie spus, dacă în closetul şcolii ar fi fost prinşi regulîndu-se nu o fată şi un băiat, ci doi băieţi între ei, sau două fete între ele, scandalul sigur ar fi fost mult mai mic, căci devine limpede că minorităţile, oricare şi oricum ar fi ele, trebuie musai tratate cu alte măsuri decît majorităţile "vulgare").

O altă "curiozitate" locală ameninţa să fie şi găzduirea manifestărilor "Lunii LGBT" în spaţiul... Muzeului Ţăranului Român, dar se pare că, pînă la urmă, nu va fi...

În atare context şi cu atîtea "curiozităţi" de pe acasă, cred că nu-i lipsit de interes să vedem cum pune problema şi un om de dreapta din Franţa, unde există destule semne că lucrurile sînt luate mult mai în serios decît pe la noi. (R. C.)   

Problema căsătoriei homosexualilor impune zece precizări.

I. Trebuie mai întîi să distingem problema homosexualităţii de cea a căsătoriei homosexualilor. Homosexualitatea ţine de sfera privată şi trimite la o poveste mai specială. Asta înseamnă că sînt în societate unele persoane al căror mod de a iubi constă în a iubi o persoană de acelaşi sex. De ce asta? Habar n-avem şi probabil că nu vom şti niciodată, atît de multe posibilităţi există. În orice caz, este vorba de o realitate pe care societatea trebuie să o respecte, oferind cuplurilor homosexuale o protecţie a vieţii lor private, la fel cu cea de care se poate bucura orice cetăţean.

II. Căsătoria între homosexuali trimite în schimb la o problemă care priveşte pe toată lumea, ea fiind chemată să bulverseze într-o manieră ireversibilă norma în vigoare şi stabilind o nouă normă în materie de familie, de filiaţie şi de transmitere, dacă va ajunge să fie adoptată.

III. La originile sale, căsătoria este un dat firesc. Deci, pentru a da naştere vieţii, un bărbat şi o femeie se unesc şi procreează un copil. Stabilind căsătoria ca instituţie, societatea a oferit un cadru juridic acestui dat firesc, pentru a-l proteja.

IV. Este limpede că astăzi căsătoria, filiaţia şi transmiterea şi-au schimbat înţelesul. Procrearea nu mai este singurul scop al căsătoriei, căsătoria-sentiment avînd tendinţa de a întrece în importanţă căsătoria-procreare. De asemenea, copilul nu înseamnă numai fructul unirii unui cuplu, dorinţa de a avea copii apărînd şi la persoane singure, aşa cum cereri de adopţie sau de procreare asistată vin şi din partea unor cupluri sterile.

V. Problema care se pune din acel moment – şi care priveşte toate cuplurile, fie ele heterosexuale sau homosexuale – este aceea de a şti dacă sentimentul trebuie să devină singura semnificaţie a căsătoriei şi dacă dorinţa de a avea copii, de oriunde ar veni ea, trebuie să devină raţiunea de a fi a acesteia. Este, în acelaşi timp, şi aceea de a şti dacă ceea ce se face trebuie să devină norma a ceea ce este.

Dacă acesta e cazul, trebuie să se ştie că nimic nu se va mai putea opune în mod formal faptului că va fi anulată interzicerea incestului, în numele dreptului tuturor de a se iubi. Sentimentul, în afara oricărui dat firesc, devenind norma, în numele dragostei un tată va putea să-şi ceară în căsătorie fiica, ba chiar şi fiul, o mamă fiul, ba chiar şi fiica, o soră fratele sau sora, un frate sora sau fratele.

În acestre condiţii, înecaţi în dragostea devenită drept peste orice realitate, nici o persoană neştiind cine e cine, va urma, în mod inevitabil, o criză de identitate şi, o dată cu ea, o problemă psihică majoră. Tendinţele psihotice generate de individualismul hedonist, pentru care realitatea nu există şi nu trebuie să existe, vor prinde puteri.

Un tată fiind şi amant şi o mamă amantă, va fi imposibil să mai vorbim de tată şi mamă, şi deci despre cine are autoritatea de a creşte copiii. În acest sens, familia va exploda, pur şi simplu.

În fine, interdicţia incestului fiind anulată, însuşi sensul devenirii fiinţei umane va fi afectat, sensul acestei interdicţii fiind cel de a aminti fiinţelor umane că sînt create pentru a deveni, căsătorindu-se nu numai cu cineva din altă familie, dar şi de alt sex, iar nu pentru a rămîne în aceeaşi familie şi în cadrul aceluiaşi sex.

În acest sens, legislatorul care va trebui să se pronunţe asupra căsătoriei homosexuale are mari răspunderi. Dacă va hotărî să facă din căsătorie o afacere de drept şi de sentiment, în afara oricărui dat firesc, el va introduce în cetate ruina posibilă a identităţii psihice, cea a familiei, precum şi cea a devenirii simbolice a fiinţei umane.

VI. Dincolo de această problemă care priveşte pe toată lumea, pe heterosexuali ca şi pe homosexuali, problema căsătoriei homosexualilor pune un oarecare număr de întrebări, pe care este important să le cercetăm cu atenţie, principala fiind cea a lui aceluiaşi. În numele egalităţii şi al refuzului discriminării, este oare posibil să stabilim o echivalenţă între toate cuplurile? Trei lucruri i se opun.

VII. În primul rînd, pentru o simplă problemă de realitate şi de date obiective, nu se pot pune pe acelaşi plan heterosexualitatea şi homosexualitatea, un bărbat şi o femeie nefiind acelaşi lucru cu doi oameni sau două femei. Cuplurile heterosexuale nu sînt cupluri homosexuale şi nici cuplurile homosexuale nu sînt cupluri heterosexuale. A stabili o echivalenţă între cele două înseamnă a nega realitatea, operînd o grava confuzie între gen şi practică.

Înainte de a fi o practică, heterosexualitatea este un gen, în timp ce homosexualitatea este o practică. Dovada: pentru a fi homosexual, trebuie ca mai întîi să fii bărbat sau femeie. Dacă mîine, în numele egalităţii, totul e pus în acelaşi plan, practica particulară dictîndu-şi legile faţă de gen, un proces periculos se va angaja, adică cel al dispariţiei, mai curînd sau mai tîrziu, a diferenţei sexelor. Vom asista atunci la un efect dictatorial. Pentru ca homosexualii să-şi poate exercita drepturile la egalitate, omenirii i se va interzice să facă diferenţa între bărbat şi femeie, să vadă în intersexualitate o bază şi nu o practică, aceasta fiind considerată ca o practică discriminatoare. O nouă omenire va apărea atunci. Pînă acum, trăiam într-o lume marcată de diferenţă. Vom cunoaşte o nouă lume, bazată pe nediferenţiere. Cînd ştim că diferenţa este proprie pentru tot ce-i viu şi nediferenţierea este proprie morţii, un principiu al morţii va ajunge să servească drept principiu pentru a ghida omenirea.

VIII. Dificultatea creată de echivalenţa decretată între toate cuplurile se regăseşte la nivelul copiilor. Cum se pare că asta s-a uitat, este important să amintim că un cuplu homosexual nu poate avea copii. Putem să o regretăm, dar asta este: doi bărbaţi sau două femei nu pot procrea. Asta înseamnă că, pentru a exista procreare, bărbatul are nevoie de femeie şi femeia de bărbat.

Homosexualii cer să poată avea copii. Pentru asta, se bazează pe dreptul cuplurilor heterosexuale de a adopta sau de a proceda la o procreare medical asistată. Ei uită sau se fac că uită că nu Dreptul e cel care îi împiedică să aibă copii, ci Natura.

Desigur, un cuplu heterosexual poate adopta sau trece printr-o procreare asistată, pentru a avea un copil. Trebuie totuşi să subliniem faptul că un copil adoptat de un cuplu heterosexual nu are şi nu va avea niciodată acelaşi sens ca un copil adoptat de un cuplu homosexual. Cînd un cuplu heterosexual vrea să adopte un copil, o face pentru a face faţă unei probleme de sterilitate. Cînd un cuplu de homosexuali vrea să adopte un copil, o face pentru a conturna o imposibilitate. Registrul simbolic nu este acelaşi, adică a vrea să conturne o imposibiliate cu ajutorul unei legi care ne situează în domeniul ficţiunii prometeice şi nu în cel al realităţii umane.

Pînă în prezent, raţiunea societăţii se bazează pe noţiunea de limită şi, în acelaşi timp, pe ideea că nu totul este posibil. Nu se poate decreta orice. Nu orice se poate fabrica. Faptul că nu totul poate fi decretat apărîndu-ne de dictatura Dreptului, iar ideea că nu totul se poate fabrica apărîndu-ne de dictatura Ştiinţei, ele reprezintă o limită pe cît de pozitivă, pe atît de protectoare. Cu căsătoria homosexualilor şi posibilitatea pentru cuplurile gay de a recurge la adopţie, precum şi la procrearea medical asistată, lucrurile se vor schimba. Ideea că nimic nu e imposibil va lua fiinţă, îngropînd noţiunea de limită. Luînd fiinţă, nimic nu ne va mai apăra de dictatura Dreptului şi de ideea că orice se poate decreta. Nimic nu ne va mai apăra de dictatura Ştiinţei şi de ideea că totul se poate fabrica. Eram supuşi naturii, care, cum zice Montaigne, este o «dulce călăuză». De acum încolo, vom fi supuşi Ştiinţei şi Dreptului. Natura evita faptul ca omul să fie supus doar Omului. De acum încolo, omul se va supune Omului, fără ca Omul să se supună la absolut nimic. Dostoievski, în secolul al 19-lea, precum şi Leo Strauss, în al 20-lea, vedeau în «Totul este posibil» esenţa nihilismului. Se temeau, ca şi Nietzsche, că acest lucru va cuceri Europa şi nu-şi făceau nici o iluzie în această privinţă. O dată cu căsătoria homosexualilor, cu adopţia şi cu procrearea asistată pentru cuplurile gays, acest «Totul este posibil» va deveni o realitate, şi laolaltă cu el şi nihilismul, sub forma triumfului deplin al Ştiinţei, al Dreptului şi al Omului.

IX. În aceeaşi ordine de idei, este important să deosebim un copil făcut de un copil fabricat. Cînd un cuplu face un copil, acesta este o persoană, din pricina faptului de a-l face între persoane care se iubesc şi pentru care copilul nu este o marfă, nici obiectul unui trafic. Cînd copilul e făcut de o terţă persoană, copilul nu mai este o persoană, ci un obiect, ba chiar o marfă dintr-un trafic. Dovadă faptul de a închiria pîntecele unei mame purtătoare sau serviciile unui genitor.

Lionel Jospin subliniase faptul că nu există un drept la copil, ci dreptul copilului. Dacă căsătoria homosexualilor cu procreare asistată este adoptată, dreptul copilului va fi sacrificat dreptului la copil. Sub pretextul de a da un drept la copil homosexualilor, copilul, considerat ca obiect, nu va mai avea dreptul simbolic la statutul de persoană. În timp ce lumea drepturilor omului se străduieşte să lupte împotriva reificării acestuia, în numele dreptului la copil va fi reificat acesta din urmă.

În afară de aceasta, probleme de ordin practic vor trebui discutate. În primul rînd, costul. Pentru ca un cuplu de bărbaţi să poată avea un copil, va trebui închiriat pîntecele unei mame purtătoare. Ceea ce nu e ieftin, preţul mediu situîndu-se între 80.000 şi 100.000 euro. Avînd în vedere că cuplurile homosexuale vor cere ca factura să fie plătită de Securitatea Socială, în numele dreptului la un copil pentru toţi şi al egalităţii, cum va reuşi aceasta să facă faţă acestui val de cheltuieli, în momentul cînd deficitul ei creşte? Cine va plăti şi cum?

Pe de altă parte, Statul plătind mamele purtătoare, acestea vor trebui căutate sau va fi creat un serviciu special. Statul refuză să devină un Stat proxenet, care autorizează şi organizează traficul sexului femeii. Pentru ca procrearea medical asistată să poată exista, va trebui să devină oarecum traficant şi să organizeze traficul de pîntece. Ceea ce nu-i puţin lucru. Ce se va întîmpla cînd un cuplu nu va fi mulţumit de pruncul unei mame purtătoare şi se va hotărî să i-l înapoieze? Va fi obligat cuplul să păstreze copilul? Acesta va fi lăsat orfan? Va fi plătită mama pentru a-l păstra? Şi cine va plăti psihiatrul care va trebui să se îngrijească de copilul trambalat de ici-colo şi neîndoielnic tulburat?

X. Problema aceasta de a solicita un copil se va împleti cu cea a educaţiei lui. Una este a avea un tată şi o mamă şi alta a avea doi taţi şi două mame. A obliga un copil să se nască şi să crească într-un cuplu homosexual se va confunda cu faptul de a interzice unui copil să ştie ce înseamnă să ai un tată şi o mamă. Avem dreptul să-l privăm pe copil de acest drept? În acest caz, înseamnă că, pentru ca homosexualii să aibă acest drept al egalităţii, copiii cuplurilor homosexuale vor fi condamnaţi să nu fie nişte copii ca toţi ceilalţi.

E drept că orfanii nu au tată şi mamă. Dar acolo este vorba de un accident, nu de o hotărîre. O dată cu dreptul cuplurilor homosexuale de a avea un copil, orfanii nu vor fi produsul unui accident al vieţii, ci va fi vorba de o instituţionalizare deliberată. Vor fi obligaţi de societate să nu aibă mamă sau să nu aibă tată.

Acestei situaţii – care va produce, la un moment dat, stări de revoltă – i se va mai adăuga o dificultate. Copilul cuplului homosexual nu va avea dreptul la o origine reală, ci la una absentă. În pătrăţelul «tată» sau «mamă» spaţiul se va lăsa alb. Ceea ce nu-i uşor de acceptat. Că vrem sau nu vrem, copilul nu va putea să nu se simtă vinovat, tendinţa oricărui copil fiind cea de culpabilitate, atunci cînd echilibrul familial nu este respectat.

În concluzie, partizanii căsătoriei homosexuale, ai adopţiei şi ai procreării medical asistate pentru cuplurile gays visează atunci cînd văd în acest proiect un progres democratic fără precedent. Ei cred că totul va fi bine. Dar nu va fi bine. Nu va fi bine, pentru simplul motiv că totul are un preţ.

Să nu ne închipuim că diferenţa sexuală va dispărea doar privind-o ca pe o practică printre altele, fără consecinţe. Să nu ne închipuim că copiii fabricaţi, cărora li s-a furat originea, nu vor avea nici o reacţie. Să nu ne închipuim că dispariţia noţiunii de tată sau de mamă în avantajul termenului de părinte 1 sau părinte 2 va permite existenţa unei umanităţi mai echilibrate şi simţindu-se mai bine.

Se pretinde că o serie de probleme vor fi rezolvate prin acest proiect de lege. Nu vor fi rezolvate. Vor fi create. Secolul 20 a cunoscut tragedia totalitarismului, şi în special proiectul nebun de a crea un «om nou» printr-o rasă sau printr-o clasă. Nu trebuie să cedăm ispitei de a fabrica un om nou în virtutea Ştiinţei şi Dreptului. Nu totul poate fi decretat. Nu totul poate fi inventat. Există datele naturale ale familiei. Să nu ne atingem de ele! Să nu ne jucăm cu focul! Să nu ne jucăm de-a ucenicul vrăjitor! Taoismul, bunăoară, vede în complementaritatea dintre feminin şi masculin o lege a echilibrului dinamic, fundamentală, a universului. Să nu ne atingem de această lege!

Toţi avem prieteni homosexuali pe care se întîmplă să-i respectăm şi să-i iubim. Nu ne îndoim că sînt, altminteri, de o perfectă moralitate. Nu ne îndoim nici de faptul că sînt în stare să crească un copil. Nu ne îndoim nici de faptul că un copil ar putea fi mai fericit într-un cuplu de homosexuali decît în unele cupluri de  heterosexuali. Dar că aceasta ar putea fi raţiunea pentru a legaliza căsătoria homosexualilor şi a permite adoptarea de copii, sau procrearea medical asistată pentru un cuplu de gays, este o eroare.

Un lucru este o lege şi altul este un caz particular. Nu se face o lege din cazuri particulare, ci plecînd de la o regulă, ţinînd seama de tot ce este în spatele ei. Fiind vorba de o căsătorie homosexuală cu adopţie şi procreare medicală asistată, se află în spatele unei asemenea reguli prea multe lucruri primejdioase şi grave pentru ca aceasta să poată deveni o lege mergînd în sensul intereselor fundamentale ale fiinţei umane.

Stînga are puterea în parlament şi poate decide să reuşească prin forţă, datorită numărului de voci, şi asta pentru ca să pară cît mai stîngă. Poate alege să prefere Stînga fiinţei umane. Ar putea să se onoreze alegînd fiinţa umană mai curînd decît Stînga, ştiind că servind fiinţa umană, este sigură că-şi va servi propriile interese, în timp ce situaţia inversă nu e prea sigură. Pentru că e drept că nu există nici un interes în a scandaliza oamenii de treabă obligîndu-i să se supună, prin constrîngere, la ceea ce raţiunii îi este greu să accepte, din respect pentru raţiune.

Căsătoria homosexualilor, care ne propune un imens înec colectiv în dragoste, nu este rezonabilă. Punerea la îndoială a distincţiei între bărbat şi femeie, adusă la rangul de practică sexuală, nu este raţională. A vrea un copil cu orice preţ, recurgînd fie la adopţie, fie la un tată donator, fie la o mamă purtătoare, nu este raţional. A nu mai vorbi de tată şi de mamă, ci de doi taţi şi de două mame, nu e raţional. Într-un cuvînt, a meşteri o celulă pretins familială graţie unui montaj juridico-medical şi a numi aşa ceva familie nu este raţional. Cuvintele au un sens cînd trimit la o realitate. Cînd nu mai sînt decît ceea ce se hotărăşte că trebuie să fie, atunci nu ne mai aflăm în domeniul raţiunii, ci în cel al confuziei. Domnia confuziei, dictatura ei, şi cu ea confuzia minţii şi a comportamentelor, nu este exact lucrul de care suferim deja şi care riscă să ne înghită? Mai e nevoie să adăugăm ceva?

Bertrand VERGELY

(în româneşte de

Dana şi Marcel Petrişor)