Blogul lui Răzvan Codrescu: POVESTEA CRĂCIUNULUI

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Crăciunul sau Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos este în tradiţia creştin-ortodoxă, dintre cele 12 praznice împărăteşti de peste an, sărbătoarea cea mai mare după cea de Paşti şi cea de Rusalii. La ziua de 25 decembrie („Prăznuirea Naşterii celei după trup a Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos”), sinaxarul spune: „… Ieşit-a poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie la Betleem... Şi cînd a venit vremea ca să nască, Fecioara n-a găsit casă, că era multă lume, de aceea a intrat într-o peşteră săracă şi acolo a născut, fără stricăciune, pe Domnul nostru Iisus Hristos. L-a înfăşat ca pe un prunc şi l-a culcat în ieslea vitelor. Acolo, între vite, au pus pe Ziditorul tuturor, pentru că avea să ne mîntuiască pe noi de întinăciune”.

HIC DE VERGINE MARIA JESUS CHRISTUS NATUS EST

Etimologie şi calendar

Oricîtă bunăvoinţă am avea să considerăm că denumirea sărbătorii derivă din latinescul creatio, creationem – creaţie –, nemaivorbind că noţiunea nu ar fi deloc corectă teologic, căci Fiul este născut, nu făcut, cea mai probabilă etimologie poate fi legată de numele sărbătorii păgîne a vechilor slavi pentru solstiţiul de iarnă: Korociun. Există şi părerea că termenul de Crăciun este de origine daco-tracă, legat de sărbătorile solstiţiului de iarnă – făcîndu-se analogie cu substratul comun traco-ilir (spre exemplu, în albaneză kercu înseamnă „bucată de lemn”). Comparaţia merge, savant, mai departe, la prietenii noştri italieni, ce numesc sărbătoarea nu doar prin termenul de Natale, ci şi prin cel de Ceppo, care înseamnă atît Crăciun, cît şi creangă, cracă. Tot aşa şi în română, am avea Crăciun, care ar proveni dintr-o veche denumire ce ar însemna crenguţă, crăcuţă – cu referire la obiceiul roman de a agăţa crengi pe la casele oamenilor cu ocazia solstiţiului de iarnă.

Într-adevăr, în Imperiul Roman, la 25 decembrie era ziua solstiţiului de iarnă, zi în care începe să crească forţa soarelui şi să se prelungească luminozitatea zilei – Dies natalis Solis Invicti. Încă din primele secole, creştinii L-au denumit pe Hristos Soarele Dreptăţii, după cum spune şi Troparul Naşterii Domnului: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dînsa, cei ce slujeau stelelor, la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus. Doamne, Slavă Ţie!”.

Iniţial, Apusul şi Răsăritul au sărbătorit Naşterea Domnului la date diferite: la 25 decembrie în partea apuseană a creştinătăţii şi la 6 ianuarie în cea răsăriteană, ulterior data de 25 decembrie aproape generalizîndu-se, cu excepţia creştinilor armeni, care sărbătoresc dintotdeauna Naşterea Domnului pe 6 ianuarie, unită cu Botezul Domnului. Din păcate, la începutul secolului 20, o dată cu adoptarea calendarului „îndreptat” de către o parte din Bisericile ortodoxe (română, greacă, bulgară, finlandeză, cehă, Patriarhiile de Constantinopol, Antiohia şi Alexandria), celelalte Biserici ortodoxe (rusă, sîrbă, Patriarhia greacă de Ierusalim, dar şi Muntele Athos) au optat să ţină în continuare Crăciunul în conformitate cu calendarul iulian neîndreptat, adică pe 25 decembrie stil vechi, ceea ce în calendarul nostru îndreptat (totodată şi calendar civil) corespunde cu data de 7 ianuarie. (În paranteză fie spus, în fiecare an, pe 7 ianuarie, mai toate televiziunile de ştiri se reped să titreze că la acea dată se sărbătoreşte de către unii credincioşi Crăciunul „pe rit vechi”, cînd în realitate nu se sărbătoreşte decît cel pe stil vechi, ritul fiind forma exterioară a cultului.) Ca să încheiem această digresiune, vom spune că, în fine, ca deosebirile să fie depline, există şi creştini armeni de stil vechi, care sărbătoresc Crăciunul pe 19 ianuarie, o dată cu Boboteaza pe stil vechi. Pînă la urmă nu greşim dacă vorbim de prăznuirea Naşterii Domnului în întreaga creştinătate la patru date diferite!

Închinarea şi darurile Magilor

Magi şi păstori

Sărbătoarea Naşterii Domnului a rămas în amintirile noastre legată în mod inseparabil de un decor idilic în care principalele personaje sînt boul, măgarul, ieslea şi cei trei magi. Este o imagine înduioşătoare, plină de lumină, care le înmoaie inima chiar şi celor ce nu cad prea uşor pradă sentimentalismelor, aducîndu-ne tuturor aminte de raiul copilăriei.

În sinaxarul zilei de 25 decembrie găsim că „tot în această zi se face pomenirea închinării magilor, oameni învăţaţi, înţelepţi, cititori în stele. „Cînd au văzut pe cer o stea care nu mergea de la răsărit la apus, ci de la miazănoapte la miazăzi, au cunoscut că această stea arată naşterea unui mare împărat. Şi au mers după stea pînă la Ierusalim şi au întrebat: Unde este împăratul iudeilor, Cel ce s-a născut, că am văzut steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui?... Iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor şi a stat deasupra locului unde s-a născut Pruncul şi intrînd au găsit pe Hristos Domnul. Au căzut în genunchi, I s-au închinat şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămîie”.

Cît priveşte „steaua de la Bethleem”, toate eforturile astronomilor şi astrologilor de a o identifica, fie ca atare, fie ca o conjuncţie astronomică, se dovedesc a fi, pînă la urmă, inutile, cîtă vreme simplitatea relatării ne îndeamnă să căutăm în altă parte: cu toată umilinţa pentru îndrăzneala interpretării, s-ar putea spune că lumina stelei care mergea altfel decît celelalte nu venea de sus, din ceruri, ci dinspre Pruncul Iisus şi Maica Sa („am văzut steaua Lui...”). Aşa s-ar putea explica de ce doar magii de la Răsărit ar fi putut-o vedea, ei doar şi nu altcineva – o omenire întreagă la fel de oarbă ca şi Irod!

În tablourile religioase occidentale magii sînt reprezentaţi cu coroane regale. Ei sînt sărbătoriţi ca atare în ţările romano-catolice la începutul lunii ianuarie. Spre exemplu, în Spania, abia atunci, de Sărbătoarea Regilor, se împart daruri copiilor, în amintirea darurilor aduse pruncului Iisus. Sînt însă îndoielnice numele lor – Gaspar, Melchior şi Balthazar –, nume care nu apar în Evanghelii, unde magii sînt anonimi. Mai ales astăzi, cînd se dezvoltă, la nivel general, moda prea puţin creştină de a ne raporta la constelaţii şi zodii, cu efecte dintre cele mai păgubitoare pentru credinţa fiecăruia, personalitatea magilor de la Răsărit demonstrează, chiar şi din această perspectivă, veridicitatea relatărilor din Evanghelii.

Tot în ziua de 25 decembrie se pomenesc păstorii care L-au văzut pe Domnul: „Şi în ţinutul acela erau păstori, stînd pe cîmp şi făcînd de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stat lîngă ei şi le-a zis: Nu vă temeţi... Că vi s-a născut astăzi Mîntuitor, Care este Hristos Domnul din cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle... Şi grăbindu-se, au găsit pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle” (Luca 2, 2-17).

Matteo di Giovanni, Tăierea pruncilor (detaliu)

Bucurie şi jertfă

Sărbătoarea Crăciunului ţine în mod tradiţional trei zile: Naşterea Domnului pe 25 decembrie, Soborul Maicii Domnului pe 26 decembrie şi Sfîntul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, întîiul martir, pe 27 decembrie.

În mod obişnuit, termenul de „sobor” înseamnă „adunare de oameni”. Sinaxarul zilei de 26 decembrie ne spune că în împrejurarea de acum, de după Naşterea Domnului, cuvîntul semnifică două lucruri: întîi este o chemare pentru credincioşi – să ne adunăm în cinstea Maicii Domnului aici pe pămînt; pe de altă parte, cuvîntul ne aduce aminte că Maica Domnului se află preaslăvită, fără de asemănare, în mijlocul sfinţilor fericiţi din ceruri – adunare cerească care se uneşte în această zi cu adunarea pămîntească în cinstea Maicii Domnului, cum spune şi Apostolul: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, pînă cînd Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19).

În 27 decembrie se face pomenirea Sfîntului Apostol, Întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, unul dintre cei şapte diaconi. Din Faptele Apostolilor rezultă că era un bun vorbitor, expunînd idei îndrăzneţe, care i-au scandalizat pe conducătorii Templului: „Voi, cei tari de cerbice şi netăiaţi împrejur în inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfînt” (Fapte 7, 21). „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfînt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stînd la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 55).

Discursul lui Ştefan a produs o tulburare nemaiîntîlnită („Ei, auzind aceasta, fremătau de furie în inimile lor şi scrîşneau din dinţi... Iar ei, strigînd cu glas mare şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui” – Fapte 7, 54-57). Mulţimea dezlănţuită era instigată de un fariseu pe nume Saul: „Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui...”; şi mai departe: „Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tînăr, numit Saul...” (Fapte 8, 1; 7, 58). Acest din urmă amănunt ar putea însemna, mai ales din perspectiva celor cu oarece cunoştinţe în istoria dreptului, că, pînă la urmă, nu avem de-a face cu un linşaj, ci cu executarea legală a unei sentinţe: în procedura instanţelor judecătoreşti evreieşti (Sanhendrin) exista obiceiul, consfinţit prin tradiţie şi cutumă, conform căruia executorii sentinţei cu moartea prin lapidare îşi depuneau hainele la picioarele acuzatorului înainte de a-l ucide pe condamnat. Ne întîlnim astfel cu Saul, viitorul apostol Pavel, a cărui viziune de pe drumul Damascului l-a convertit la creştinism, determinîndu-l să propovăduiască plin de ardoare şi să sfîrşească, la rîndu-i, prin moarte martirică, la Roma.

Moş Crăciun de supermarket

Înainte-prăznuirea

şi prăznuirea prelungită

Sărbătoarea Crăciunului se prelungeşte însă pînă pe 31 decembrie, cînd are loc odovania praznicului (după-prăznuirea sau prăznuirea prelungită), adică încheierea sărbătorii. Vechea denumire slavonă este păstrată, poate, şi din raţiunea de a evidenţia că încheierea sărbătorii nu are loc brusc, dintr-odată, ci se petrece treptat, precum apune soarele în zonele temperate. La fel, trebuie spus că începerea sărbătorii (înainte-prăznuirea, preserbarea) este marcată pe 20 decembrie, tot aşa cum răsare soarele dimineaţa. Înainte-prăznuirea este de 5 zile, iar după-prăznuirea de 7 zile, în total cele 12 zile ale Crăciunului, cum se spune atît în tradiţia răsăriteană, cît şi în cea apuseană.

Merită consemnat că în cele 7 zile de prăznuire prelungită pomenim şi Fuga în Egipt, în duminica de după Naşterea Domnului. Fuga în Egipt, menţionată sumar doar de Evanghelia după Matei, ne arată, mai înainte de toate, că Hristos a fost un veşnic pelerin pe acest pămînt: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20). Viaţa noastră, chemată să reediteze, la scară redusă, viaţa Dumnezeului întrupat, este şi ea o permanentă fugă, un veşnic pelerinaj!

În ziua de 29 decembrie în calendar sînt pomeniţi pruncii ucişi din porunca lui Irod, suflete nevinovate care au prefigurat sacrificiul martirilor Bisericii.

Sărbătoarea Naşterii Domnului se încununează pe 1 ianuarie cu prăznuirea Tăierii împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos – în a 8-a zi de la Naştere, conform Legii vechi –, cînd sărbătorim şi Anul Nou civil („Crăciunul cel mic”, cum i se mai spune în tradiţia populară), alături de pomenirea Sfîntului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii.

Bucuria Crăciunului

Anul Nou şi înnoirea

întru Iisus Hristos

Anul Nou – inclusiv ca sărbătoare laică, civilă – se raportează tot la sărbătoarea Naşterii Domnului, căci dacă numărăm anii de la naşterea lui Hristos, evident că fiecare nu poate începe decît o dată cu Naşterea Domnului (spre deosebire de anul astronomic, care începe în martie la punctul vernal – echinocţiul de primăvară), proclamarea începerii anului la 1 ianuarie fiind o chestiune de dată oarecum recentă, pentru uşurarea calculului calendaristic. Chiar şi astăzi, numeroase ţări plasează Crăciunul ca dată ce desemnează trecerea de la un an la altul, inclusiv prin înglobarea unor tradiţii mai vechi, precreştine, în care are loc şi evidenţierea celor „12 zile al Crăciunului”. Astfel, pînă astăzi, monarhul Marii Britanii rosteşte, an de an, un mesaj de Crăciun şi nu unul de Anul Nou, pentru că sărbătoarea Anului Nou este subsumată celei a Crăciunului, este inclusă în ea, noul an începînd, de fapt, la Crăciun; sau, altfel spus, la Anul Nou este tot Crăciun.

Aceasta este Povestea Crăciunului. Ea este diferită total de cea propusă obsesiv de mai toate televiziunile. Ea nu face referire la spiriduşi, la elfi şi – chiar dacă mulţi se vor arăta dezamăgiţi – nu-l conţine nici măcar pe Moş Crăciun, despre care aceleaşi televiziuni titrează mereu că există şi îl prefac în adevăratul „erou” al sărbătorii. Poate doar luminiţele din brad să ne aducă aminte de steaua de la Bethleem, mai ales dacă lumina ei va străluci dinspre inimile noastre. Povestea Crăciunului nostru creştin este importantă însă pentru că noi ştim un lucru care a străbătut veacurile şi despre care au mărturisit magii de la Răsărit: că ea este cea adevărată.

Alexandru ŢURLEA

(text apărut iniţial

în revista Lumea credinţei)