SUMARUL BLOGULUI
*
Adolf Vasilescu, “Politruci de modă nouă”, în
Puncte cardinale, anul VII, nr. 7/79,
iulie 1997, p. 14 (rubrica “Pulsul vremii”, cu supratitlul general “Doar
o vorbă să-ţi mai spun…”).
George Pruteanu (1947-2008)
Răspuns d-lui George
Pruteanu
la articolul “Martiriul
lui Sebastian”
La
Editura Humanitas a apărut anul trecut Jurnal:
1934-1945 de Mihail Sebastian. L-am reîntîlnit astfel pe scriitorul evreu
talentat, cu un stil cuceritor, faţă de care aveam o veche simpatie, de pe
vremea cînd scria la Cuvîntul lui Nae
Ionescu nişte foiletoane excelente.
Îmi
amintesc de un text intitulat “Vin recruţii”, care mi-a plăcut atît de mult încît
l-am cumpărat în 7-8 numere, pe care le-am trimis apoi unor prieteni de-ai mei,
temîndu-mă ca nu cumva să-l scape.
Am
aflat mai tîrziu, cu mare regret, de moartea lui prematură, la 37 de ani, în
urma unui accident...
Auzind,
după o jumătate de secol, de apariţia Jurnalului,
ardeam de curiozitatea de a-l citi, cu atît mai mult cu cît, în luna februarie
1997, apăruse în Dilema şi articolul
d-lui senator George Pruteanu, “Martiriul lui Sebastian”. Mă întrebam, în sinea
mea, ce şi cît va fi suferit bietul om, despre a cărui biografie eu nu ştiam
mai nimic...
Mi-am
procurat Jurnalul şi l-am citit pe
nerăsuflate. Am regăsit savoarea stilului pe care-l admirasem odinioară, am
aflat multe despre viaţa scriitorului între 1934–1945, dar de “martiriu”, nici
urmă... Ba dimpotrivă! În toată această perioadă el fusese mai degrabă unul
dintre răsfăţaţii societăţii mondene româneşti, cu unele restricţii, ce-i
drept, în lunile guvernării antonesciano-legionare şi în anii războiului. Dar o
efectivă “asuprire” a lui nu se vede de nicăieri.
În
ce a constat atunci “martiriul”?
A
fost arestat Sebastian măcar o săptămînă? NU.
A
fost bătut sau jefuit de cineva? NU.
I
s-a interzis să scrie şi să publice? NU.
A
trăit teroarea războiului pe front? NU.
Atunci,
care e “martiriul”?! Vezi Doamne, el îl iubea pe Nae Ionescu, în casa căruia
era primit, de altfel, ca un prieten preţios, alături de Mircea Eliade, Emil
Cioran, Constantin Noica, Ionel Teodoreanu şi atîţia alţii; or, toţi aceştia
erau orientaţi spre “dreapta”, de unde vedeau atunci salvarea patriei lor de
ameninţarea bolşevică, în vreme ce el era orientat spre “stînga”, de unde vedea
salvarea evreilor tocmai prin triumful comunismului. Ei bine, această deosebire
de vederi îi producea lui Sebastian o suferinţă “atroce”, ne spune d-l
Pruteanu. El, Sebastian, nu putea să nu-i iubească, iar ei, nerecunoscătorii, să
fie de orientare naţionalistă?!
Ce
voia, mă rog, Sebastian? Ca toţi prietenii lui români şi naţionalişti să renunţe
la poziţiile lor, dar el să rămînă neclintit pe poziţiile sale evreieşti! Curioasă
pretenţie! Şi fiindcă prietenii lui nu i-au satisfăcut-o, el vedea în asta “o
zonă de abrutizare a lor”!
Pentru
d-l Pruteanu, poziţia lui Sebastian era justificată şi deci aprobată; d-l
Pruteanu se miră numai de “cît de mare era zona de abrutizare” a prietenilor români!
Şi se întreabă retoric: “Cine mai era lucid atunci?”...
“Abrutizare”
şi “lipsă de luciditate”? Îmi permit, ca unul ce am trăit epoca, să fiu de altă
părere, d-le Pruteanu. Acei tineri români de dreapta, cărora nu le lipsea nici
inteligenţa, nici cultura, nici rafinamentul şi nici luciditatea (cum o atestă
scrierile lor şi numeroase mărturii ale altor contemporani, nu neapărat de
origine evreiască!), s-au numărat printre puţinii care au luat o poziţie justă
faţă de evenimentele politice de la noi şi din lume, aşa cum se desfăşurau ele atunci. Ei au fost conştienţi tot timpul
de primejdia bolşevizării, ce s-a făcut ulterior tocmai cu aportul masiv al
unor “prieteni” de originea etnică a lui Mihail Sebastian...
Jurnalul cu pricina i-a dat
prilejul d-lui Pruteanu să atace “dreapta” românească de atunci, însă cu o
incredibilă lipsă de pricepere şi de obiectivitate. Nu ne miră, în aceste condiţii,
că d-l Pruteanu are numai elogii pentru Sebastian şi nici un singur cuvînt de
critică faţă de unele aprecieri pline de cinism – iar uneori chiar injurii – la
adresa românilor. Iată cîteva pasaje din Jurnal
care ilustrează cît de mult ne iubea cel care simţea ca pe un “martiriu”
pretinsa noastră neiubire:
“Vineri, 15 ianuarie
1937, Bucureşti [...]. Au murit Moţa şi Vasile Marin în Spania. Mi-e greu să
vorbesc cu Mircea despre asta. Simt că este în doliu. În ce mă priveşte, mă gîndesc
cu tristeţe la întîmplarea aceasta. Este în tabăra lor mai multă orbire decît
farsă, şi poate mai multă bunăcredinţă decît impostură. Dar atunci cum se
poate, prin ce aberaţie, să nu-şi dea seama de oribila lor eroare, de sălbatica
lor eroare?”
(p. 103). “Eroarea” aceasta “oribilă” şi “sălbatică” consta în faptul că îşi
iubeau ţara pînă la sacrificiu! Dar oare
faptul că un evreu ţine la evreitatea lui… e tot o “oribilă eroare”?
“Vineri, 1 septembrie,
1944. Nedumerire, frică, îndoială. Soldaţi care violează femei. Soldaţi ruşi
care opresc maşini în stradă, dau jos pe şofer şi pasageri, se urcă la volan şi
dispar. Magazine prădate. [...] Nu pot lua prea în tragic toate astea. Nu e
drept ca România să scape prea uşor. Bucureştiul ăsta îmbelşugat, nepăsător, e
o sfidare pentru o armată care vine dintr-o ţară
pustiită”. Auzi,
“martirul”, cît iubea România şi Bucureştiul!
Şi
încă: “Vineri, 8 septembrie 1944 [...].
Soldaţii ăştia ruşi, care trec pe străzile Bucureştiului cu zîmbetul lor de
copil şi bădărănia lor cordială, sînt nişte îngeri. De unde au puterea să nu
ucidă, să nu prade, să nu prefacă în scrum oraşul ăsta în care locuiesc mamele,
nevestele, surorile, amantele celor ce au asasinat, incendiat şi nimicit
propria lor ţară?!” (p. 561 şi urm.).
Am
să răspund eu, deşi o asemenea întrebare nu prea e demnă de un răspuns: Pentru
că eram într-un armistiţiu cu ei, iar Bucureştiul nu-l cuceriseră prin luptă,
ci intraseră în el pentru că eram de-acum aliaţi cu ei împotriva nemţilor. Dar,
cu toate acestea, chiar n-au ucis, n-au violat, n-au jefuit?! “Îngeri”, de!
Numai noi n-o ştiam...
Şi
mai departe: “Luni, 2 octombrie 1944.
Nimic nou pe fronturi, nimic nou în politica internă. Rezistenţa Germaniei
disperată, dar fermă încă. Iar aici, la noi, vechiul stat reacţionar românesc
opune o rezistenţă obtuză, tenace... Totul se va duce dracului: şi nemţii pe
fronturi, şi legionarii în interior. Între timp, puţin dezgust pentru eterna Românie,
în care nimic nu se mai schimbă” (p. 567).
Sebastian
se dezgusta pentru că România nu se comuniza mai repede!
Cînd
constat atîta ură la acest scriitor atît de înzestrat, consider că Dumnezeu l-a
iubit cînd, printr-un accident, l-a luat de pe pămînt, ca nu cumva, prin
influenţa lui nesăbuită, să mai fi săvîrşit cine ştie ce fărădelegi, mai ales că
se pătrunsese serios de febra revoluţionară![1]
Pe
cînd noi duceam un război greu, nu de cucerire, ci de recucerire a unor
teritorii pierdute nu din cauza “dreptei” româneşti, ci a “stîngii” trădătoare,
iar ostaşii noştri mureau cu miile pe front, Sebastian, “martirul”, petrecea cu
artistele şi cu femeile frumoase din Bucureştiul pe care nu-l putea suferi...
Se bucura de orice înfrîngere a nemţilor şi a românilor, pe cînd orice victorie
a ruşilor îl umplea de plăcere. Uitase, “martirizat” cum era, că trăia totuşi în
România şi că fusese scutit de front...
Dar
iată ce mai scrie “martirul”: “... mi-a
fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări
copleşitoare...”. Era vorba de doborîrea lui Antonescu şi de ocuparea României
de către ruşi; fericirea lui era dărîmarea
noastră!
Şi
după toate acestea, d-l Pruteanu a putut să scrie despre “martiriul” metaforic
al lui Sebastian, fără să spună un singur cuvînt despre martiriul efectiv al românilor,
la al căror destin este chemat astăzi să vegheze! Laude nu merită, în optica
d-lui Pruteanu, decît cel ce ne înjură şi ne scuipă în obraz!
Dar
eu tot mai cred că d-l Pruteanu se va trezi totuşi cîndva la sentimente mai
bune şi că inima lui înstrăinată va vibra măcar puţin şi la durerile poporului român,
nu doar la durerile altora...
Pr. N[icolae]. GREBENEA
Piatra
Neamţ, 25 mai 1997
*
Pr. N. Grebenea, “Răspuns d-lui George Pruteanu la articolul «Martiriul lui
Sebastian»”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 7/79, iulie 1997, p. 14 (rubrica “Pulsul
vremii”, cu supratitlul general “Doar o vorbă să-ţi mai
spun…”).
Necrologul părintelui Nicolae Grebenea (1905-2006)
Mai puteţi citi pe acest
blog:
6 comentarii:
@ Mai multor cititori care mi-au trimis mesaje în acest sens:
Am să refac pînă la urmă INDICELE DE NUME, dar e o operaţiune foarte cronofagă (s-au adunat aproape 800 de postări!), iar eu se întîmplă să fiu extrem de ocupat în această perioadă. În orice caz, rareori am păţit o chestie mai absurdă şi mai deconcertantă! Thank you, www.blogger.com, everywhere you are!
Vad ca ati evitat sa il nominalizati pe principalul lingau al momentului Sebastian 97: Gabriel Liiceanu.
Dar totul imi aduc eu aminte ca s-a intors impotriva lui, pentru ca evreii au zis: Frate? Cum adica frate? Se compara sufeinta ta cu suferinta noastra?!?
Si asa a ajuns pupincuristul la "antisemiti"...
(Pe atunci el si Pruteanu erau in mare amor, va mai amintiti?)
Dumnezeu sa-l odihneasca pe Parintele Grebenea. Ce mare constiinta a fost!
Pr. Nicolae
@ Anonimului de la 1:50 PM
Nu l-am nominalizat (pentru că în scurtul meu text nu am nominalizat pe nici unul dintre "politrucii" avuţi în vedere), dar i-am citat titlul faimosului "discurs", ştiindu-se bine despre cine şi despre ce era vorba.
Cît de amintit, cum să nu-mi amintesc, cînd am şi scris despre "marele amor" dintre cei doi, la rubrica "Un ochi rîde, altul plînge..." (pe care o semnam: V.A.M.)?
@ Aceluiaşi Anonim:
Iată că am postat şi textul despre "marele amor"!
Sunt impresionat pentru a vedea blog-ul dvs., i-am vizitat pe prima dată la acest blog și am place foarte mult și mi se pare foarte util, sper că prietenii mei vor dori, de asemenea, pe Facebook, deoarece i-am de gând să-l împărtășească pe Facebook meu .
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire