ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XVI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1996

UNDE D-L PLEŞU 

NU MAI ARE DREPTATE

Am arătat care ni s-a părut a fi partea de dreptate pe care o avea d-l Andrei Pleşu în cele cîteva articole din Di­lema în care s-a referit la anumite manifestări actuale ale drep­tei româneşti (observăm, în treacăt, că domnia-sa, deşi semnalează tendinţa “falsificatoare” curentă de a  vorbi de “stînga” şi de “dreapta”, dar de a gîndi la extrema stîngă şi la extrema dreaptă, îi cade însuşi pradă!). Am găsit înţelept să ne asumăm carenţele propriei tabere – cea a dreptei creş­tine în general – conform principiului banal că o boală nu poate fi tratată decît în măsura în care este conştientizată ca atare. Demersul nostru a lezat multe sensibilităţi, aşa cum an­ticipasem; desigur, e neplăcut – ca să păstrăm analogia an­­terioară – să ţi se arate că eşti “bolnav”, cînd tu te credeai perfect “sănătos”, ba chiar măsură de “sănătate”...

În cele ce urmează, vom încerca să dăm seama, din punc­tul nostru de vedere, şi de unele dintre acele locuri în care ni se pare că d-l Pleşu nu mai are dreptate. Vom proce­da simplu, respectînd succesiunea textelor şi “amendîndu-le” acolo unde credem că este îndeosebi cazul, fără a-i atri­bui autorului nişte rele intenţii, ci doar o oarecare superficia­litate sau ambiguitate atitudinală.

D-l Pleşu începe prin a-şi formula regretul că “în Ro­mânia de azi, «centrul» nu e încă posibil” sau, altfel spus, că este exclusă “plauzibilitatea unui amplasament «obiectiv»”. Nu ştim dacă nu cumva , politiceşte vorbind, “centrul” nu re­prezintă (ieri sau azi, la noi sau aiurea) numai o frumoasă uto­pie [1], aşa cum utopică rămîne, pînă la urmă, şi “obiecti­vi­tatea” diferiţilor subiecţi. Dacă nu ne-am teme că ni se pot imputa şi nouă anumite “idealisme”, atunci i-am reproşa d-lui Pleşu un principial idealism politic. Dar problema poate fi privită şi dintr-un alt unghi, care transcende politicul. D-l Pleşu trece drept un gînditor de formaţie creştină. Judecat prin această prismă, devenirea domniei-sale poate fi consi­de­­rată surprinzătoare. Pornit de la atracţia credinţei, iată-l a­juns la fascinaţia “dilemei”. “Centrismul” însuşi (şi ... şi sau nici ... nici) trimite la sfera dilematicului, care desfide “cre­din­ţele” şi favorizează “îndoielile”. Dacă nu ne-am teme că ni se pot imputa şi nouă anumite devieri de la linia creştină, i-am reproşa d-lui Pleşu o oarecare inconsecvenţă religioa­să. Simţindu-ne însă noi înşine atît de nedesăvîrşiţi (“prizo­ni­eri ai unui crez funest”), îndrăznim să spunem că de un sin­­­gur lucru ne temem mai mult decît de a-i face reproşuri d-lui Pleşu: anume de cuvintele Scripturii... “Iar îngerului Bi­se­ricii din Laodiceea scrie-i: Acestea le spune Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Dar aşa, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea!” (Apocalipsa 3, 14-16; subl. n.)...

Al doilea text al d-lui Pleşu începe cu mărturisirea unei aşteptări înşelate: “M-aş fi aşteptat ca seria de articole publi­cate în «Dilema» de Z. Ornea cu privire la dreapta româ­neas­că interbelică să provoace o sumedenie de ecouri critice, aşa încît să asistăm, în sfîrşit, la reconsiderarea civilizată, dar necomplezentă a unui subiect, compromis, de obicei, prin partizanat ireductibil, umori tulburi, traume şi resenti­mente. Reacţia aşteptată nu s-a produs”. Va să zică, d-l Ple­şu recunoaşte, chiar dacă pe ocolite, că multe dintre artico­lele d-lui Z. Ornea (absorbite, în urmă, în materia volumului Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Funda­ţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995) sînt “extrem” de dis­cutabile, subiectul reclamînd deci o “reconsiderare civi­li­za­tă, dar necomplezentă” (mai jos se foloseşte cuvîntul “re­ac­ţie”). Cu toate acestea, nu numai că n-a găsit de cuviinţă să le amendeze cît de cît în scrisul domniei-sale, dar le-a şi girat indirect, ca director al revistei în care au apărut, ani de-a rîndul. Critica lor ar fi fost treaba... legionarilor! Sau, mă rog, a oricui altcuiva în afara domniei-sale! Căci d-l Pleşu are multă grijă să nu pară cumva “reacţionar”...

Cazul d-lui Z. Ornea e mult mai complex decît ar părea la prima vedere. Nu numai pe legionari îi consideră extre­mişti, ci întreg frontul dreptei. Sînt atacaţi bunăoară, cu mul­tă îndîrjire, şi un Nichifor Crainic sau un Mircea Vulcă­nes­cu, care au fost mai degrabă adversari ai legionarismului [2]. De fapt, sub paravanul “extremei drepte”, d-l Z. Ornea atacă violent valorile naţionale şi valorile creştine, tradiţia în ge­nere. E o naivitate, deci, să înfunzi discuţia în problema le­gionară. Nu atît legionarismul e de apărat aici, cît însuşi su­fletul românesc. D-l Z. Ornea diabolizează “specificul naţi­onal” (şi, implicit, religia ortodoxă) prin asociaţie cu “extre­mismul politic”; rezultă un atentat perfid la chiar temeiurile lumii româneşti. Acest mod de abordare este o constantă în scrisul d-lui Z. Ornea, din anii proletcultismului şi pînă azi.

Demersul nu este singular, ci face parte dintr-o  vastă cam­­­­panie anticreştină şi antiromânească [3],  faţă de care d-l Ple­şu însuşi – ca intelectual român şi creştin, dar şi ca fost ucenic al lui Constantin Noica (nici acesta cruţat în context) – ar fi avut, credem, datoria morală “să reacţioneze”, în mo­dul “civilizat, dar necomplezent” pe care-l sugerează altora.

Printre caracteristicile “degringoladei legionare” (asu­pra căreia am căzut de acord că este în multe privinţe reală), d-l Pleşu evidenţiază şi cîteva aspecte de “incoherenţă” ale “discursului legionar”. Cînd ajunge la problema atît de de­li­cată a “antisemitismului”, domnia-sa trage însă concluzii des­tul de superficiale, lăsînd impresia că ţine neapărat ca le­gi­onarii să iasă drept vajnici “mîncători de evrei”, căci alt­minteri “discursul antilegionar” ar pierde unul dintre princi­palii săi cai de bătaie. Autorul joacă pe cartea marii nedu­meriri: “Unii se declară pe faţă antisemiţi, invocă Protocoa­lele Înţelepţilor Sionului şi iudeo-masoneria, alţii, cînd se vor­beşte de antisemitismul legionar, joacă stupoarea indig­na­tă şi dezgustul. (Există şi cazul în care una şi aceeaşi per­soană adoptă succesiv sau simultan ambele atitudini!)”. Dar poate că tocmai în paranteza din urmă se află începutul unui răspuns mai nuanţat...

Desigur, ar trebui stabilit ce se înţelege prin “antisemi­tismul” acesta. Cît de prost e cuvîntul, am arătat-o cu alt pri­lej [4]. Cum însă s-a încetăţenit mai pretutindeni, ne vedem si­liţi să-l întrebuinţăm ca atare. Cert este că atitudinile “anti­se­mite” nu pot fi reduse la o singură raţiune sau la o singură for­mă de manifestare şi, în consecinţă, nu pot fi judecate toate cu aceeaşi măsură. Există multe nuanţe între tipul infe­rior (ura viscerală şi agresivă) şi tipul superior (vigilenţa dis­cretă şi refuzul tacit de “a face jocul” unei anumite propa­gande). Dacă există uneori o stare conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau grupări evreieşti şi personalităţi sau grupări neevreieşti, aceasta trebuie corect judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice aprio­rism. Românul care “reacţionează” ferm, dar decent, ca ro­mân onest, la un afront evreiesc, nu este “antisemit” cu tot di­nadinsul, ci doar un naţionalist (horribile dictu) care ve­ghea­ză la fiinţa şi la onoarea neamului său (aşa cum şi evreii veghează permanent la ale lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va re-acţiona la fel şi la o acţiune antiromânească ve­nită din altă parte. Cum am mai spus-o, evreii nu greşesc cînd îşi apără fiinţa şi îşi afirmă specificitatea. Greşesc însă cînd vor să interzică altora să facă acelaşi lucru, decretîndu-i automat “extremişti”, “fascişti”, “antisemiţi”, “fundamenta­lişti” etc. E mereu “dubla măsură”, care nu se poate să nu irite şi să nu producă suspiciuni.

Pornind de la aceste consideraţii de principiu, ni se pare admisibil, în ciuda insinuantei perplexităţi a d-lui Pleşu, că “una şi aceeaşi persoană poate adopta, succesiv sau simul­tan, două atitudini”: una de “antisemitism” (adică de re-acţi­une la anumite excese evreieşti), alta de “filosemitism” (ca recunoaştere a unor valori evreieşti incontestabile, particu­lare sau comunitare). Dacă o astfel de persoană va fi tenden­ţios numită “antisemită”, în sensul năprasnic pe care propa­gan­da l-a dat acestui cuvînt (pogromuri, camere de gazare, ca­davre spînzurate în cîrlige de abator), desigur că se va simţi nedreptăţită şi va contesta legitimitatea etichetei. Pe de altă parte, asta n-o va împiedica “să se  declare pe faţă” avi­zată asupra anumitor demersuri amendabile ale taberei evre­ieşti (şi chiar preocupată de contracararea lor).

Să venim acum la raportul mai concret dintre legiona­rism şi “antisemitism”. Legionarii, pe fondul general al epo­cii, s-au considerat datori să divulge şi să contracareze anu­mite “manevre” evreieşti, dar nu şi-au propus niciodată, în mod programatic, o acţiune antievreiască globală şi extermi­na­toare, de felul celei naziste. O dovadă în acest sens este şi faptul că soarta evreilor a fost mult mai blîndă în România decît în ţările învecinate, iar rarele violenţe fizice împotriva acestora n-au fost în primul rînd de sorginte legionară, ci mai degrabă puse în cîrca legionarilor, din interese lesne de bănuit (cum a fost şi cunoscuta mistificare cu “cadavrele de la abator”, ticluită în birourile vechii Siguranţe, apoi prelua­tă cu voluptate de propaganda comunistă [5]). Altminteri un Co­dreanu a putut sta de vorbă decent, chiar la Casa Verde, în 1937, cu rabinul David Şafran, căruia i-a şi făcut o pu­ter­nică impresie [6]. Nae Ionescu, deşi “ideolog al Legiunii”, a a­vut în preajma lui numeroşi discipoli evrei. Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt stă şi el mărturie pentru o viziune mai nu­anţată asupra fenomenului legionar. Aşa cum pe Emines­cu “antisemitismul” ideologic nu-l împiedicase să aibă rela­ţii foarte cordiale cu un Moses Gaster sau H. Tiktin, nu-i îm­piedicase nici pe atîţia intelectuali legionari să aibă prieteni buni printre evrei (a se vedea prieteniile dintre Mircea Elia­de şi Mihail Sebastian, Constantin Noica şi Edgar Papu etc., etc.). Sînt legionari şi legionari, evrei şi evrei, situaţii şi si­tuaţii. Ceea ce vrem să se înţeleagă este că opţiunea legio­nară nu implică automat “violenţa oarbă împotriva evreilor”, chiar dacă anumite excese, ale unor persoane sau ale unor gru­­puri marginale, nu se pot tăgădui. D-l Pleşu se arată ori­pilat de imperativul exprimat de Codreanu prin cuvintele: “înlăturarea primejdiei jidăneşti”. Desigur, ele nu sună bine astăzi. Expresia trebuie însă judecată prin raportare la lim­ba­jul curent al epocii respective şi la ansamblul realităţilor con­­crete de atunci. Pentru legionari, “primejdia jidănească” se confunda cu aceea a “bolşevizării” ţării, lucru care se va şi întîmpla mai tîrziu tocmai cu contribuţia masivă a evre­i­lor (ce au făcut şi mai toată agitaţia comunistă de dinainte de 1945, dar şi mai toată opera de comunizare internă din anii următori). Dacă speculaţiile economice şi agitaţia subversivă ar fi avut alţi protagonişti, atunci primejdia ar fi fost formu­lată în alţi termeni, care poate că nici d-lui Pleşu nu i-ar mai fi sunat chiar atît de urît...

Este greu de stabilit astăzi dacă legionarii autentici (nu plea­va oportunistă a “septembriştilor” din 1940, care – cu pu­­ţine excepţii – n-aveau în comun cu legionarismul decît cămaşa verde) au ucis evrei sau nu. Cert este că nu asta a fost principala lor preocupare şi că nu prea e de crezut că o adunătură de “pogromişti” ar fi putut fi urmată de bunăvoie de atîtea personalităţi de elită, martirizate ele însele – cu su­tele sub Carol II, cu miile sub Antonescu şi cu zecile de mii sub comunişti. Motivaţiei stîngace a d-lui Coja (lipsa “argu­mentelor ştiinţifice” pentru “demonstrarea” presupuselor cri­me legionare împotriva evreilor) i se adaugă replica la fel de stîngace a d-lui Pleşu: “Că au fost omorîţi evrei în România sub comandă legionară nu «se demonstrează», ci se atestă prin documente”. Dar ce înseamnă “documente”, în cazul de faţă? Nu cumva se reduc ele la nişte mistificări propagan­dis­tice şi la simplele declaraţii tendenţioase ale unor evrei? În primul caz, ar fi ca şi cînd s-ar da credit poveştilor cu “tero­rişti” din decembrie '89 sau zvonurilor lansate în timpul mi­neriadei din iunie '90 (cu “maşina de bani” de la sediul libe­ralilor, cu armele de la sediul ţărăniştilor, cu drogurile de la Uni­versitate, pe care nimeni nu le-a văzut, dar de care mulţi au rămas pînă astăzi convinşi). În al doilea caz, se ridică o problemă de principiu: de ce pe unii i-am crede pe cuvînt, iar pe alţii nu? Împotriva afirmaţiei lui Petre Ţuţea că “le­gio­narii n-au omorît nici un evreu”, d-l Pleşu montează un întreg scenariu al discreditării, bazat pe un raţionament de­con­certant: că dacă bătrînul Ţuţea se amuza uneori să facă “afirmaţii enorme”, atunci tot ce nu-i convine d-lui Pleşu trebuie să intre în această categorie a enormităţii! În schimb, celeilalte tabere pare să i se acorde credit necondiţionat…

În felul acesta, întreaga discuţie alunecă în irelevanţă. Pornit, sub cuvînt de “obiectivitate”, să combată “legenda au­­rită” despre Legiune, d-l Pleşu eşuează, la rîndu-i, în “le­genda neagră”. În felul acesta, cititorii fideli ai Dilemei au aflat de la domnia-sa ceea ce ştiau dinainte. Numai noi am aflat, poate, ceva în plus: că o nouă dreaptă creştină românească nu se mai poate construi astăzi decît ţinînd seama în egală mă­su­ră şi de dreptatea, şi de ne-dreptatea adversarilor ei.

Răzvan CODRESCU

[1] Îndărătul căreia se poate ascunde (nu vrem să insinuăm că e şi cazul d-lui Pleşu) “vocaţia compromisului comod şi plăcerea orgiastică a indistincţiei” (Teodor Baconsky, “Năvala spre «centru»”, în cadrul e­se­ului despre “Dreapta” publicat în Dilema, nr. 197/1996, p. 11, din care cităm încă: “... a apărut, la noi, o irezistibilă atracţie a centrului, ca­­re funcţionează ca passe-partout ideologic. Nu ar fi nimic de criti­cat aici, dacă prin ea s-ar reabilita simbolismul centralităţii, dimpreună cu virtuţile sale geometrice: logică spaţială, unanimitate elementară, focalizare a Sensului”; însă la noi, îndeobşte, “mirajul «centrului» ac­ţi­o­nează ca un colac de salvare. El te scuteşte de năpasta autodefinirii, de supliciul consecvenţei şi de bănuiala destabilizării, servind totodată ca argument al moderaţiei sau ca blazon al unei prudenţe superioare. «Centrul» are meritul de a dizolva orice tensiune, nedumerire sau in­certitudine în mediocritatea strategiilor acomodante”). [Notă din vol.]

[2] A se vedea, pentru aceasta, mai ales Nichifor Crainic, Zile albe, zile ne­­gre. Memorii (I), Casa Editorială “Gîndirea”, Bucureşti, 1991 (în special p. 296 şi urm.; p. 327 şi urm.) sau Mircea Vulcănescu, Nae Io­nes­cu, aşa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 (în special cap. IV). [Notă din vol.]

[3] O carte foarte înrudită cu cea a lui Z. Ornea este cea a altui publicist de origine evreiască, pe nume Leon Volovici: Ideologia naţionalistă şi “problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului inte­lec­tual în România anilor '30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 (a­părută iniţial în limba engleză, la Oxford, în 1991). Pe aceeaşi linie se înscriu şi volumul colectiv Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei le­gionare, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, sau Radu Ioanid, Sa­bia Arhanghelului Mihail. Ideologia fascistă în România, Editura Dio­­gene, Bucureşti, 1994 (apărută iniţial la New York, în 1990) şi multe alte “contribuţii” de aceeaşi speţă (publicate în ţară sau în stră­inătate, în volume sau în periodice, sub semnături mai mult sau mai puţin româneşti: Norman Manea, Vladimir Tismăneanu, Dan Pavel, Al. George, Stelian Bălănescu, Ion Solacolu, Marta Petreu, I. Con­stan­tinescu, George Voicu ş. a.). Se observă o tendinţă de “culpabili­za­re” internaţională a trecutului politic şi cultural românesc (multe din­tre aceste scrieri au apărut şi în limba engleză, dincolo sau dincoa­ce de ocean), cu nimic mai puţin dăunătoare “imaginii” României în lu­me decît minciunile şi abuzurile (neo)comuniste! [Notă din vol.]

[4] A se vedea “Naţionalismul faţă cu «antisemitismul»”, în Spiritul drep­tei. Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, mai ales pp. 139-141, text refăcut şi republicat în Cartea în­dreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Editura Christi­ana, Bucureşti, 2004, pp. 125-134, cu titlul “Povestea unei vorbe proas­te. «Antisemitismul» din perspectiva dreptei creştine”. Cf. şi mai noul articol polemic “Cum am devenit «antisemit»!” (reprodus şi aici). [Notă din vol.]

[5] Reamintim de dezminţirea semnată de mai tot personalul de atunci (1941) al Abatorului, expediată ziarelor Universul şi Dreptatea, dar nepublicată (din pricina cenzurii antonesciene). Prof. dr. Radu Iftimo­vici a lămurit lucrurile, cu citate şi fotocopii, în Expres Magazin, nr. 87, 25 martie 1992, sub titlul “Spulberarea unei legende. Pogromul de la Abator”. O mistificare asemănătoare, ce a trecut şi-n literatură (Ma­rin Preda, Delirul), este şi cea cu soldatul peste care s-ar fi turnat ben­zină şi i s-ar fi dat foc. [Notă din vol.]

[6] “Nu a fost o discuţie de cabinet – îşi amintea rabinul 40 de ani mai tîrziu –, ci s-au amestecat aici durerile lumii... Adevărurile lui şi ale me­­l­e ardeau, chinuiau gînd şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumen­te, pentru a ne despărţi, în cele din urmă, ca prieteni”. În finalul între­ve­derii, Căpitanul îi întinsese mîna şi-i spusese: “Am avut mare plă­cere de întîlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărîme din taina infinită a credinţei. Eu nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, iar­tă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni... Nu pe omul superior în­­cer­căm noi să-l şlefuim, ci pe omul om” (a se vedea întreaga con­vor­bire aici). [Notă din vol.]

* Răzvan Codrescu, „… Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 2/62, februarie 1996, p. 2. Inclus ulterior (cu note de subsol) în volumele: Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 165-174; Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea [col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001, pp. 175-182; Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Christiana [col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2012, pp. 207-215 (de unde l-am reprodus şi aici, cu tot cu notele de subsol).

Păltiniş: mormîntul lui Constantin Noica

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)