ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

 Decepţia a trecut...

(Mihail Neamţu - alias Rafael Hraşovan - în anul 2000)

1996

PE MARGINEA UNEI DECEPŢII

Constatînd gradul de perdiţie în care se află astăzi ţara, ar trebui, vorba lui Mateiu Caragiale, să-mi înmoi pana în puroi şi în mocirlă pentru a descrie, în termeni adecvaţi, ignominia contemporanilor noştri.

E tulburător şi trist, însă, să constaţi că tocmai acolo unde credeai odinioară că sălăşluieşte temeiul unei speranţe mîntuitoare, acum nu mai este loc nici pentru o axiologie necoruptă de relativisme etice şi nici pentru ingenuităţi reflexive. Nu e mai puţin adevărat că astăzi “exerciţiile de admiraţie” sînt din plin practicate şi preferate oricărui examen de conştiinţă. Deşi în creştinismul apostolic pocăinţa este o Taină sfîntă, o “zdrobire totală a inimii”, în spaţiul dreptei româneşti contemporane, pretins creştine, s-a suspendat orice auto-exigenţă, insul locvace, orgolios şi obsedat de fapte (cele ale sale, fireşte) fiind omniprezent. S-a instalat în discursul atîtor epigoni barbaria cumplită a grandilocvenţei, arguţia filistină şi incultă, inestetica emfază, adică tot ceea ce depăşeşte statornicia unei drepte măsuri.

Eliminînd segmentul cuprinzător al naţionalismului venal şi poncif, ce deţine inconfundabila pecete a exortaţiilor televizate şi a unor manifestări publicistice paranoice, naţionalişti la modul autentic, pe linia culturală Eminescu – Pârvan – Iorga – Eliade, sînt foarte greu de găsit. Pentru a înţelege structura eclectică, profund disarmonică, a dreptei româneşti actuale, vom schiţa o sumară radiografie a celor întîmplate în ultimii ani sub cerul comun al naţionaliştilor creştini declaraţi.

Aceşti ultimi ani au reprezentat o remarcabilă explozie informaţională, care, printre altele, a scos la lumină multe dintre adevărurile istorice ale României interbelice. În consecinţă, fenomenul legionar a putut fi şi el receptat de cititorul român în afara oricărei cenzuri ideologice. Şi-n contextul unei largi libertăşi de expresie, au apărut şi cîteva publicaţii cu conţinut naţionalist explicit: Gazeta de Vest, Puncte cardinale, Mişcarea (aceasta din urmă cu frecvente întreruperi, din motive în primul rînd financiare). Numeroase edituri – cea mai prolifică dintre ele fiind “Gordian”, din Timişoara – au tipărit volume de autori legionari reprezentativi: C. Z. Codreanu, H. Sima, I. I. Moţa, F. Brădescu, G. Bălănescu etc.

În acelaşi timp, am asistat la o serie de delimitări şi tensiuni între două grupări legionare adverse, pe nişte temeiuri care scapă astăzi publicului larg (şi mai ales celui tînăr). În paralel, vedem desfăşurîndu-se o campanie susţinută de denigrare a Mişcării legionare, şi mai ales a exponenţilor ei în plan cultural. Un fapt semnificativ, dar deconcertant: nici un intelectual de marcă al acestei ţări nu îşi mai exprimă deschis astăzi simpatia faţă de ideologia Gărzii de Fier, în ciuda fascinaţiei pe care o mai produce în aceste medii “modelul paideic” al elitei culturale interbelice. Este adevărat că un Octavian Paler, un Alexandru Paleologu, un Sorin Dumitrescu, un Horia Bernea, un Teodor Baconsky sau d-na Lucia Hossu-Longin susţin în agora confruntărilor ideatice un punct de vedere conservator în raport cu toţi degeneraţii partizani ai internaţionalismului. Nu e mai puţin adevărat, însă, că limbajul lor n-a căpătat niciodată eclactanţa limbajului atîtor “rrromâni verzi”, “de-ai noştri”…

***

Unei receptări negative în exterior i se adaugă un nou şi absolut penibil conflict intern. Dacă pînă în vara anului 1995 litigiul era „doar” între cei fideli lui Horia Sima şi cei ostili acestuia (prelungiri absurde ale unor adversităţi radicalizate în exil), după „momentul Padina” a apărut un alt incident şi alte două „aripi”, fiecare, desigur cu legitimitatea şi adevărul ei. Cei doi reprezentanţi: Ovidiu Guleş şi Şerban Suru. Situaţia creată este mai mult decît un paradox, deoarece ambele figuri sus-amintite exprimaseră întotdeauna poziţii radicale, de o cvasi-perfectă similitudine!

Noi nu am uitat, bunăoară, nici faptul că d-l Guleş a încurajat comportamentul intempestiv al acelor tineri de la Aiud [este vorba de trei tineri îmbrăcaţi în cămăşi verzi, prezenţi la o festivitate în memoria victimelor comunismului – n. Red.] (vezi Gazeta de Vest, nr. 102/1994), publicînd atunci, pe o jumătate de pagină, fotografia lor, cu următorul titlu: „În faţa porţilor Aiudului: cei de ieri şi cei de mîine”, pentru ca apoi, după episodul de la Padina, să-i sancţioneze cu calificative precum „teribilism”, „maimuţăreală” ş. a. [1]. Atît d-l Guleş cît şi d-l Suru vorbesc mereu despre Legiune la timpul prezent. D-l Guleş scrie „Magistrala Horia Sima” (pe cînd prof. Neştian exclamă patetic: „Doamne, ce ne-am fi făcut fără Horia Sima?!”), iar d-l Suru este şeful cuibului „Horia Sima” din Bucureşti. Intemperanţelor şi stridenţelor publicistice ale d-lui Guleş le corespunde extravaganţa vestimentară şi iniţiativele neînţelepte ale d-lui Suru. În ciuda conflictului lor, cei doi subiecţi se află, totuşi, într-o perfectă congruenţă structurală!

D-l Guleş a avut bunăvoinţa ca, în numărul din septembrie ‘95 al publicaţiei pe care o conduce, să-şi expuină, pe larg şi fără vreun echivoc, poziţia faţă de situaţia actuală a dreptei româneşti, pe care domnia-sa, reductiv, o numeşte „abstracţiune”. Poate că pe malurile Begăi aşa este percepută, dar să nu uităm că regretatul Petre Ţuţea şi-a luat ca atribut esenţial această „abstracţiune”. Noi credem că „dreapta” subsumează o largă masă de cetăţeni cu vederi şi atitudini comune faţă de aceleaşi realităţi social-politice. Noţiunea de „dreapta” desemnează mai puţin o categorie de lucru a politologilor, cît o grupare de oameni cu opţiuni politice înrudite.

Ritos, d-l Guleş mai spune că nu e dispus la o conlucrare cu cei ce nu văd în C. Z. Codreanu şi Ionel Moţa „trimişii Cerului pe pămînt”, iar în Legiunea Arhanghelul Mihail (astăzi inexistentă ca organism politic! [2]) „principalul mijloc funcţional de combatere a expansiunii răului în lume”! Domnule Guleş, vă mărturisesc, cu maximă condescendenţă, că eu – cu toată sdmiraţia pe care le-o port – nu văd în Căpitan şi în Ionel Moţa nişte „trimişi ai Cerului”; şi îndrăznesc să spun că, după catehismul ortodox, puţine făpturi umane au fost cu adevărat alese de Dumnezeu pentru a împlini în mijlocul oamenilor o misiune divină: mă gîndesc la prooroci, la Maica Domnului, la Sf. Ioan Botezătorul, la apostoli. În plus, este deplasată, cred, orice comparaţie între o instituţie harică şi hieratică (Biserica – „Trup al lui Hristos”) şi Legiunea care, din nefericire, s-a dovedit uneori atît de pămîntească.

Deşi aţi identificat corect obiectivul prioritar al prezentului, bătălia informaţională, mă şochează obtuzitatea pe care înţelegeţi s-o manifestaţi în construcţia ei strategică. Nu vă pot împărtăşi fetişul pe care-l faceţi Căpitanului şi Legiunii; şi vă spun aceasta cu toată sinceritatea, asumîndu-mi riscul de a fi etichetat drept „eretic” (de către dvs. şi de către alţii). Din această perspectivă, aş mai adăuga că membri ai Legiunii au comis, pe lîngă impresionante fapte bune, şi o serie de inexpiabile greşeli, ale căror consecinţe e nedret să şi le asume tineri născuţi – ca şi mine – în deceniul şapte. Eu nu pot uita, de exemplu, faptul că Miti Dumitrescu (cel ce vedea – aproape de dvs. – în Codreanu „un Zeu”) a recurs la asasinat. Faptul că nu era încadrat ca legionar statutar este, credeţi-mă, o nuanţă cu totul imperceptibilă astăzi. Sînt şi alte fapte reprobabile, de a căror imagine tenebroasă unii fug: execuţia celor 64 de deţinuţi de la Jilava din 26/27 noiembrie 1940 (că erau cu toţii vinovaţi, aceasta e o altă discuţie) sau asasinarea lui Iorga şi Madgearu. E suficientă şi o rezumativă evocare a acestora, într-o maximă obiectivitate, pentru ca orice prolepsă să devină inutilă. Erorile înaintaşilor, domnule Guleş, somează înainte de toate la pocăinţă şi la echilibru atitudinal, iar nu la un paseism unilateral.

Obişnuiţi să amintiţi atît de des despre „biruinţa Legiunii Arhanghelul Mihail”. Se mai cheamă oare aceasta realism, pragmatism, luciditate? E pentru mine de neînţeles cum dvs. nu puteţi accepta faptul că accesul legitim la putere va fi posibil doar prin constituirea unui partid politic ce va trebui să se angajeze în lupta electorală şi să suporte necondiţionat toate rigorile unui sistem electiv democratic. Totodată este de neînţeles să văd atîta inflexibilitate în relaţiile cu partenerii de drum (dacă nu de credinţă), acum, cînd în România stînga radicală deţine puterea economică şi politică, avînd în perspectivă şi şansa unei noi victorii la apropiatele alegeri. [3]

Nu îndrăznesc să vă dau sfaturi, fiind mai tînăr decît dvs., dar trebuie să admiteţi, în virtutea unei logici elementare, că statutul de minoritar nu va permite nimănui, pe plan politic, să producă o autentică şi decisivă schimbare de sens în viaţa publică românească. Astfel, poate, vi se va părea peremptoriu decalajul dintre tipul de discurs al anilor ‘30  şi cel al anilor ‘90. În plus, veţi înţelege că e necesar ca unei accepţiuni mistice a „biruinţei” să i se conjuge o accepţiune proiectată în toată concreteţea vieţii politice româneşti. [4]

***

Observ că există mai multe feluri de a înţelege naţionalismul: unul crede că în loc de “bună ziua” sau de “noapte bună” trebuie să spui “Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”; altul crede că trebuie să îmbrace cămaşa verde, clamînd la nesfîrşit: “Afară cu ungurii!” ori “Moarte jidanilor!”; în fine, un altul îţi spune că nu eşti cu adevărat român dacă nu ai mărşăluit zeci de kilometri, cîntînd “Sfîntă tinereţe legionară”…

În ce mă priveşte, cred că există o singură cale spre a-ţi sluji neamul: aceea a elitei.

Iar credinţa în Hristos îmi spune că orice om poate accede, în felul său, spre categoria elitei, prin reflecţie, asceză, smerenie, disciplină şi rigoare. Fiecare dintre noi are obligaţia cultivării harismelor proprii. Cu ajutorul lui Dumnezreu, un ţăran sau un meseriaş, alături de un profesor sau de un savant, pot aparţine, concomitent, elitei. Ce poate fi mai semnificativ în acest sens decît pilda talanţilor din Sfînta Scriptură [Matei 25, 14-30]?

E în duhul Bisericii dreptmăritoare să fim extensivi şi nu restrictivi, părtaşi ai sobornicităţii şi nu ai închistării solipsiste, inclusivi şi nu exclusivi, ecumenici şi nu autarhici, robi ai iubirii frăţeşti şi nu ai resentimentelor. Şi aş vrea să cred că noi toţi sîntem în primul rînd creştini, mai apoi români şi abia pe la sfîrşit “ţărănişti”, sau “legionari”, “liberali” sau “conservatori”. [5]

Rafael HRAŞOVAN

[1] La Padina, în „tabăra legionară” organizată de Şerban Suru (un împătimit al formelor), ostentaţia tinerilor neolegionari stîrnise reacţii scandalizate. [Nota Blog]

[2] Pentru cei mai puţin avizaţi, trebuie precizat că sub această denumire ea n-a constituit pe vremea lui Codreanu o formaţiune politică. Expresiile politice ale Legiunii s-au numit “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”, “Garda de Fier” sau “Partidul Totul pentru Ţară”. [Nota Blog]

[3] Ceea ce, din fericire, nu s-a întîmplat la alegerile din acel an, dar s-a petrecut ulterior şi stă astăzi să se petreacă din nou. [Nota Blog]

[4] Teribilul naţionalist Ovidiu Guleş (pe care altădată l-am numit “legionar de science-fiction”) a sfîrşit prin a emigra în… Ungaria (unde se află şi astăzi), cu ce-a agonisit din publicistica şi editorialistica legionară, exploatînd generoasa naivitate a unor veterani sectarişti din ţară şi din vechiul exil! [Nota Blog]

[5] În revistă, textul a fost însoţit de următoarea notă redacţională (aparţinînd directorului Gabriel Constantinescu): “Mărturisim că am ezitat îndelung să publicăm materialul de mai jos, primit de la cel mai tînăr dintre colaboratorii noştri. Chiar dacă principial are dreptate, rostind adevăruri incomode, ce nu mai pot fi ocolite, credem că anumite concretizări şi argumente rămîn discutabile. E bine însă să înregistrăm cu toată gravitatea asemenea expresii ale dez-amăgirii, mai ales cînd ele sînt rostite pe limba pură a tinereţii. Căci dreapta creştină de mîine va fi a acestor adolescenţi de azi sau nu va fi deloc…” (semnat: Red.). Fotografiile care însoţesc aici textul sînt preluate de pe blogul autorului. [Nota Blog]

* Rafael Hraşovan, “Pe marginea unei decepţii”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996, p. 15 (rubrica “Tînăra generaţie”).

Ale tinereţii valuri...

(Mihail Neamţu/Rafael Hraşovan - cel din mijloc - în anul 1995, 

cînd a scris, la numai 17 ani, textul de mai sus)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)