SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
1996
DREPTATEA
D-LUI PLEŞU
În perioada
decembrie 1995 – ianuarie 1996, în cîteva numere consecutive ale Dilemei, d-l Andrei Pleşu s-a decis să
abordeze problema “extremismului” politic românesc, insistînd asupra
legionarismului în genere şi a unor manifestări neo-legionare în special. Că
directorul Dilemei nu este un prieten
public al dreptei tradiţionale – şi cu atît mai puţin al celei de nuanţă
legionară – o ştiam demult. Sînt în articolele respective, din punctul nostru
de vedere [1], multe lucruri
amendabile (asupra unora dintre ele ne vom îngădui să revenim [2]), dar am fi încă o dată neînţelepţi
dacă ne-am lega numai de acestea. E mult mai înţelept să vedem unde are d-l
Pleşu dreptate.
Domnia-sa pretinde
că s-ar fi aşteptat, după violentele atacuri ale unor Z. Ornea [3]sau
Al. George [4], la nişte replici
prompte şi pertinente dinspre tabăra legionară, pe care n-ar fi ezitat să le
includă în paginile Dilemei. De
altfel, 2-3 astfel de “replici”, îndeplinind minimele exigenţe ale unei publicistici
civilizate, de un anume nivel intelectual, au şi văzut acolo lumina tiparului.
Din păcate, însă, majoritatea “apologeţilor” legionari ce s-au hotărît să
asedieze redacţia Dilemei au stîrnit
dezamăgirea intelectuală a d-lui Pleşu, atît prin sărăcia ideilor şi
argumentelor, cît şi prin “retorica” lor, deopotrivă intempestivă şi desuetă.
“Trebuie, în definitiv, să admitem – scrie domnia-sa, afişînd o «obiectivitate»
deocamdată discretă – că, de vreme ce capete strălucite ale culturii
noastre contemporane au putut adera la programul legionar, ceva în măruntaiele
obscure ale acestui program corespundea unei drame reale şi unei nevoi
autentice. Avem, oricum, datoria «să ascultăm şi cealaltă parte», ceea ce,
după 1989, a devenit posibil. Problema e însă că «cealaltă parte» e, de cele
mai multe ori, fie cu totul neconvingătoare, fie de o jalnică rea-credinţă. În
loc să contribuie la însănătoşirea dialogului, separînd curajos eroarea de
adevăr, discursul ce ne vine dinspre extrema dreaptă încarcă atmosfera şi, nu o
dată, se întoarce împotriva lui însuşi. A face public un asemenea discurs e,
adesea, a face un deserviciu autorilor lui...” (şi, se înţelege, “cauzei”
legionare înseşi). Şi ca să nu fie îndoială, d-l Pleşu aduce în discuţie, cu
citate, două scrisori: una de la un
membru al Mişcării Legionare (d-l dr. Şerban Milcoveanu [5]; a se vedea nr. 154 al Dilemei, p. 3), alta de la un simpatizant al acesteia (d-l prof.
Ion Coja [6]; a se vedea nr. 155 şi
urm., aceeaşi pagină). Cazul de un incomensurabil ridicol al d-lui Milcoveanu
(mediatizat, în mai multe rînduri, şi prin televiziune, o dată chiar în...
costum verde), asupra căruia noi înşine am atras atenţia încă din 1994 (cf. Puncte cardinale, nr. 11/47, p. 16), are
totuşi o scuză: aceea a senilităţii. Este sigur, însă, că o astfel de “scuză”
nu poate fi de vreun folos pentru “miza” discuţiei. O grupare care ajunge să
se recomande public prin astfel de figuri e limpede că nu mai poate obţine
vreun credit în actualitate. Din nefericire, cazul d-lui Milcoveanu nu este
singular (şi noi o ştim, dinlăuntrul dreptei creştine tradiţionale, mai bine
decît d-l Pleşu, chiar dacă nu sîntem bucuroşi s-o recunoaştem). În ce-l
priveşte pe d-l Coja, domnia-sa are, în primul rînd, cusurul că, oricît de
sincer ar vorbi, despre legionarism sau despre altceva, nu mai poate scăpa de
zornăitul prea multelor tinichele pe care singur şi le-a atîrnat treptat de
coadă (P.C.R., “Vatra Românească”– P.U.N.R., F.S.N., M.P.R., P.D.A.R. etc.). De
altfel, nu-i singurul adept sau simpatizant al legionarismului aflat în această
situaţie, ceea ce nu poate decît să trezească suspiciuni cu privire la statutul
ideologic al firavei drepte postdecembriste. Replica pe care domnia-sa a
dat-o (chiar în Dilema, nr. 135/1995)
d-lui Z. Ornea (autorul volumului Anii
treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1995, în care au intrat şi multe texte apărute anterior în
publicaţia condusă de d-l Pleşu) n-a fost lipsită de observaţii pertinente [7], dar a fost marcată de gafa de a ridica
la rang de argument o naivă legendă de oarecare circulaţie în mediile
legionare: aceea că Mişcarea ar fi fost “absolvită” oficial de acuzaţia de fascism de chiar Tribunalul de la
Nürnberg! (Legenda se bazează pe nişte lămuriri principiale din preliminariile
procesului, greu de probat; nu-i mai puţin adevărat că legionarismul, la
rigoare, nu poate fi asimilat întru totul fascismului; paradoxal este că
mediile legionare contestă altminteri legitimitatea morală şi juridică a
Nürnbergului!). Somat să producă dovezi (mai ales de către d-na Lya Benjamin,
membră în Comitetul de conducere al F.C.E.R.), d-l Coja a gafat a doua oară: în
loc s-o lase baltă şi să tragă cuvenita învăţătură, i-a expediat d-lui Pleşu o
scrisoare ridicolă, pe care directorul Dilemei
a demontat-o cu umor (dar şi cu răutăcioasă satisfacţie). Şi d-l Milcoveanu,
şi d-l Coja, voindu-se apologeţi ai ceea ce se poate apăra din legionarism, au
sfîrşit prin a-i face un vădit deserviciu. Or, firava şi impopulara dreaptă
actuală, mai mult sau mai puţin “legionară”, nu are poziţia de pe care să-şi
poată permite să fie ridicolă sau să gafeze, nici măcar din cînd în cînd.
Neînţelegînd acest lucru şi manifestîndu-se cum s-a manifestat cu
preponderenţă de şase ani încoace, ea nu face decît să-şi reteze orice
perspectivă, sinucigîndu-se penibil, cu aproape fiecare apariţie publică.
Pornind de aici,
trebuie să găsim curajul de a pune, oarecum “în familie”, o seamă de probleme
care nu-l mai privesc pe d-l Pleşu, ci pe cei ce pretind a lucra în numele
unei noi drepte creştine româneşti.
Ne asumăm cu anticipaţie reacţiile nefavorabile ale anumitor cercuri de
descendenţă legionară, fiind oarecum hîrşiţi, după atîţia ani de publicistică
incomodă, atît cu opacităţile sau iritările adversarilor, cît şi ale
“camarazilor”. În fond, nu facem decît să reformulăm, în lumina faptelor care
s-au acumulat între timp, nişte observaţii mai vechi, de o oarecare constanţă
în scrisul nostru (“Scrisoare către bătrînii legionari” – 1992, “Ispita
«aflărilor în treabă»” – 1993, “În căutarea Legiunii pierdute” – 1993, “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” – 1994, “Lecţia trecutului” – 1995 etc.) [8]. Nu ascundem că ne vine mai greu să
primim repetatele neînţelegeri şi chiar ostilităţi dinspre cercurile dreptei decît
ne-dreptatea pe care ne-o face, bunăoară, d-l Pleşu (dar oare noi nu l-am
nedreptăţit niciodată?), asimilîndu-ne abrupt cu cei de la Mişcarea şi considerîndu-ne mai “tineri”
şi mai “nervoşi” decît sîntem. D-lui Pleşu nu i se poate pretinde să fie la
curent cu toate publicaţiile “confidenţiale” din România, dar de la unii care
ne citesc regulat, de atîţia ani, e de înţeles că am fi năzuit o mai dreaptă cumpănire...
Legionarismul a avut, ca orice înjghebare istorică, virtuţile şi viciile lui, din care avem deopotrivă de învăţat. Experienţă
complexă, în acelaşi timp spirituală
şi politică, el poartă inevitabil
pecetea unui anumit context istoric,
intern şi internaţional. Altfel spus, legionarismul trebuie înţeles ca o expresie istoriceşte determinată a dreptei
creştine româneşti (care nu începe şi nu se sfîrşeşte cu marea şi
controversata “aventură” legionară). Pe de altă parte, dacă Mişcarea aceasta a
avut un asemenea răsunet în epocă (nici o altă grupare politică sau spirituală
românească n-a mai atras în aceeaşi măsură atenţia străinătăţii şi n-a mai
mobilizat atîtea energii naţionale) şi continuă să aibă ecouri vii pînă azi,
faptul se datorează şi numeroaselor “capete strălucite ale culturii noastre contemporane”
(ca să împrumutăm o sintagmă a d-lui Pleşu) pe care a ştiut să şi le atragă
(ca membri sau doar simpatizanţi) şi care, principial vorbind, o vor
“gira” în eternitate.
Din cele de mai sus
decurg cîteva consecinţe importante, a căror ignorare poate fi (şi, după cum
se vede, chiar este) foarte
păgubitoare pentru o posibilă nouă dreaptă românească.
În primul rînd, este la fel de
greşit şi nefolositor să fie exaltate, în mod unilateral, virtuţile
legionarismului ca şi să fie evidenţiate, obsesiv, numai viciile lui. Din
punctul de vedere al dreptei la care năzuim, inconsecvenţele sau erorile istorice
ale legionarismului nu trebuie eludate, tocmai pentru a nu fi cumva repetate. Iar faptul că anumite inconsecvenţe sau
erori se aglomerează, cronologic vorbind, după 1938-39, nu este neapărat, din
unghiul de vedere al generaţiei de azi, rezultatul vreunei tendenţiozităţi
(“antisimiste” sau de alt gen), ci o constatare obiectivă, ce reclamă o judecată corespunzătoare.
În al doilea rînd, Mişcarea
Legionară s-a deosebit esenţial de toate celelalte formaţiuni din viaţa
publică românească tocmai prin dimensiunea
ei spiritualistă, foarte evidentă şi foarte productivă pînă la dispariţia
lui Corneliu Codreanu şi a vechii elite legionare (1938-39). Unora le-a putut
crea chiar impresia de a fi fost mai mult o mişcare spirituală (“mistică”
chiar, după M. Eliade [9], membru
activ al ei) decît una politică sau socială. Martirajul lui Moţa şi Marin [10], ca şi cel al lui Codreanu, apoi
martirajul luptătorilor anticomunişti din munţi şi al unor adevăraţi “sfinţi”
ai închisorilor postbelice, întăresc această imagine. Pînă şi un creştin de
sînge evreiesc, ca regretatul N. Steinhardt, vine să o confirme. Aceeaşi a
fost, pe de altă parte, şi concluzia cîtorva serioşi analişti occidentali ai
fenomenului legionar (Eugen Weber, Armin Heinen, Philippe Baillet etc.) [11]. În absenţa unei reale educaţii şi
trăiri creştine, legionarismul nu poate fi nici înţeles, nici reactualizat.
Împotmolirea în politic a unor nostalgici ai Legiunii arată formalismul şi
neputinţa lor lăuntrică. Proliferarea “partidelor” sau “cuiburilor”
neolegionare, fără o suficientă platformă moral-spirituală, este pură “aflare
în treabă”.
În al treilea rînd,
legionarismul nu mai este repetabil ca atare, adică în formele lui originare. Mai întîi că nu toate aceste “forme” (de la
structurile organizatorice şi pînă la un anumit tip de discurs) au fost egal
de inspirate. Apoi – şi aici este nodul problemei – formele respective, bune
sau rele, funcţionale sau nefuncţionale, au fost determinate de anumite
condiţii specifice, de ansamblul realităţilor epocii interbelice. Fiecare
epocă generează, dacă este vie şi creatoare, forme politice sau culturale proprii. Maimuţăreala epigonică nu poate
fi formulă de supravieţuire. Este o lipsă de realism care frizează
iresponsabilitatea să nu ţii seama de schimbarea totală a contextului, atît pe
plan intern, cît şi pe plan extern. Mentalitate, limbaj, structură socială,
raporturi de forţe – toate sînt altele. Nu mai există marele context european
de dreapta. Nu mai există – după 50 de ani de comunism – nici “poporul” şi nici
“elitele” de altădată. Nu mai există nici măcar “charisma” vreunui “Căpitan”...
Ba mai mult decît atît: comuniştii au reluat şi au compromis definitiv anumite
astfel de “forme” (“tabăra de muncă” sau “munca voluntară”, “şedinţa”,
“uniforma”, “cîntecul patriotic”, propaganda “omului nou” ş. a.). S-a gîndit
oare vreun legionar că unor generaţii crescute exclusiv în comunism Cărticica şefului de cuib ar putea să li
se pară odioasă?... Vorba d-lui Pleşu, mutatis
mutandis: “Pe ce lume se află dl. Coja? Şi pe ce lume crede Domnia Sa că ne
aflăm noi?”... Aş vrea să fim bine înţeleşi: aici nu este vorba de a renunţa la
nişte adevăruri sau la nişte principii (idei, credinţe), ci la
expresia perimată şi adeseori mecanică a acestora, ducînd nu doar la ridicol,
dar şi la o legitimă îndoială asupra realei lor asimilări.
În al patrulea rînd, legionari
şi neolegionari laolaltă ar trebui să-şi pună întrebarea de ce prezentul
“legionar” nu mai atrage nici segmente importante ale tineretului, nici “capete
strălucite”. De ce dreapta în ansamblu se mişcă într-o minoritate cenuşie? De
ce nu mai există, mai ales, o solidă intelectualitate
de dreapta? Răspunsul ar trebui, credem, să înglobeze multe dintre
observaţiile pe care le-am făcut mai sus. Dar mai este ceva. O bună parte a
propagandei de dreapta s-a desfăşurat cu nepăsare şi chiar cu dispreţ faţă de
valorile şi exigenţele intelectuale curente; or, ceea ce sameni, aceea culegi!
Nu e de ajuns să editezi cărţi sau periodice, să organizezi conferinţe de
presă sau dezbateri publice. Trebuie ca acestea să mai fie şi de o anume
calitate. Din acest punct de vedere, dreapta s-a manifestat, cel mai adesea,
nu doar în mod “sectarist” şi “bătrînicios”, dar şi la un nivel sub-cultural. Cînd revista Puncte cardinale – care este ea însăşi
departe de cum ar trebui să fie – a căutat totuşi să pună această problemă şi
să spargă cercul vicios al suficienţei intelectuale, exprimîndu-şi opinia că
numai în măsura în care va reuşi să-şi re-creeze sau să-şi recruteze o “elită”
dreapta va conta cu adevărat, reacţiile multor “tovarăşi de drum” au fost de o
maximă reticenţă (iar, în cîteva cazuri, de o violenţă primară). Ne încearcă o
oarecare curiozitate dacă şi acum, în “rîsul” adversarilor, ne vom alege cu
aceleaşi îmbufnări sterile...
În concluzie, ne vedem datori să
afirmăm, oricît de neconvenabil ar fi şi pentru noi înşine, că firava noastră
dreaptă (aproape în totalitate de sorginte legionară) nu dispune actualmente
decît de o tradiţie pe care o valorifică parţialist şi o slujeşte prost.
“Produsele” ei curente sînt insuficiente şi neconvingătoare. Dacă nu-şi va
revizui strategiile, dacă nu va pune ferm capăt unei anume presiuni
“gerontocratice”, dacă nu-şi va cîntări bine discursul public, dacă nu-şi va
alege judicios mesagerii, dacă nu va renunţa la prea numeroasele disensiuni
interne, dacă, în general, nu va da prioritate exigenţelor calitative şi
problemelor actualităţii, atunci riscă, în ochii publicului mai larg, să-şi
compromită, printr-un prezent penibil, nu doar şansele de viitor, dar şi
legitimităţile trecutului, atîtea cîte au fost. Îndrăznim să spunem că, faţă de
capitalul de jertfă şi suferinţă al Legiunii, actualele stîngăcii echivalează
cu o impietate.
Cunoscînd relativ
bine cercurile dreptei, nu credem că i-ar lipsi forţele unui început de resurecţie internă. Ceea ce-i lipseşte
este mai degrabă hotărîrea de a-şi depăşi
inerţiile. Altminteri, lumea românească are nevoie de o dreaptă creştină –
poate nu cea de ieri şi sigur nu cea de azi – ca de “sinea ei
mai bună”. Pe calea stîngii nu vom ajunge niciodată altceva decît o massă
amorfă la periferia Istoriei.
Dacă va şti să iasă
din fundătura în care se complace de ani buni [12], atunci frontul dreptei va atrage destui potenţiali adepţi,
risipiţi astăzi într-o lume românească
răvăşită, ce nu le-a oferit încă o
credibilă alternativă de dreapta. (Privit de dincolo de “fundătură”, s-ar
putea ca şi d-l Pleşu să fie mai “de dreapta” decît pare...). Şi chiar în cazul
în care dreptei autentice i-ar fi scris să moară, tot s-ar cuveni ca ea să moară frumos... [13]
Răzvan CODRESCU
[1] Punctul de vedere al dreptei
creştine tradiţionale. Textul a apărut iniţial în Puncte cardinale (Periodic
independent de orientare naţional-creştină), anul VI, nr. 1/61, ianuarie
1996, p. 2. Notele de subsol au fost adăugate ulterior. Atrag atenţia că
unele fragmente din textul de faţă (şi din cel următor: “Unde d-l Pleşu nu mai
are dreptate”) au trecut ulterior în studiul intitulat “Codreanu şi «fenomenul legionar»”. Prin urmare, îi rog pe cititori să aibă înţelegere şi îngăduinţă
faţă de repetarea, uneori literală, a unor formulări. [Notă din vol.]
[2] Vezi textul intitulat “Unde
d-l Pleşu nu mai are dreptate” (Puncte
cardinale, anul VI, nr. 2/62, februarie 1996, p. 2), reprodus şi aici [Urmează şi postarea pe acest blog]. [Notă din vol.]
[3] Zigu Ornea (fost
Ornenstein), istoric literar şi publicist, ideolog comunist moderat şi vechi
adversar al valorilor tradiţionale româneşti. Altminteri, ca evreu, militant
sionist (în Mişmar şi în Haşomer Hatzair), apoi membru în
Comitetul de conducere al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (F.C.E.R.). A încetat din viaţă în 2001.
[Notă din vol.]
[4] Alexandru George, eseist şi
critic literar, de orientare politică liberală, apologet al masoneriei. A
încercat să acrediteze teza că legionarii ar fi fost “bolşevicii noştri” (!) –
mai întîi în Formula AS (numerele
56-57/1992), apoi şi în România literară
(nr. 45/1993) sau Dilema (de mai
multe ori). [Notă din vol.]
[5] Medic, fost şef al
studenţimii creştine, antisimist radical. Personaj complex, controversat chiar
în mediile legionare (inclusiv antisimiste). Nu a făcut închisoare politică
sub comunişti. A scos, după 1990, mai multe numere dintr-o publicaţie delirantă
şi desuetă (Învierea), fiind
tendenţios mediatizat ca “reprezentant al punctului de vedere legionar”. S-a
stins în 2009, la 98 de ani. [Notă din
vol.]
[6] Lingvist şi scriitor,
discipol tîrziu şi sprijinitor al lui Petre Ţuţea (alături de un Marcel
Petrişor sau de un Aurel Dragoş Munteanu), naţionalist sincer, dar de o
stranie versatilitate politică, mentor iniţial al Mişcării Pentru România
(alături de un Ilie Bădescu), parlamentar P.D.A.R (1992-1996), apoi reorientat
spre P.U.N.R. (se numărase, de altfel, printre membrii fondatori ai “Vetrei
Româneşti”, avînd relaţii mai vechi cu controversatul Iosif Constantin Drăgan,
în a cărui publicaţie – Noi, tracii
– îl elogiase pe Petre Ţuţea în 1982: “Petre Ţuţea octogenar”) şi în cele din
urmă spre P.P. [Partidul “Pentru Patrie”, redenumit acum „Totul pentru Ţară”],
colaborator constant, cu mare pagubă de imagine, al imundei publicaţii România Mare. [Notă din vol.]
[7] Apărînd un principiu (audiatur et altera pars), autorul
propunea o abordare “obiectivă” a istoriei şi ideologiei legionare şi încerca,
spre final, să-l pună pe Zigu Ornea într-o “dilemă” concretă: oare gestul lui
Codreanu, care ucisese în legitimă apărare (circumstanţă pe care Z. Ornea o
trecea sub tăcere) pe un călău înrăit al generaţiei sale (prefectul Manciu),
este mai puţin de înţeles decît gestul lui Moise atunci cînd îl ucisese pe
egipteanul ce agresase un evreu (Ieşirea 2,
2-11)? Se tot repetă (nu tocmai cu dreptate, dacă avem în vedere împrejurările
în care s-a comis fapta şi absolvirea lui Codreanu de către Justiţia vremii)
că Legiunea s-a întemeiat pe un asasinat. Dar mozaismul nu se află în aceeaşi
situaţie? “Păstrînd proporţiile [...], cele două «asasinate» – al lui Moise
(asupra egipteanului «torţionar») şi al lui Corneliu Zelea Codreanu (asupra
torţionarului Manciu) – nu sînt oare, totuşi, comparabile?”... De ce se aplică
două măsuri diferite pentru două fapte echivalente? Răspunzînd în numărul
următor (“Dezamăgirile d-lui Coja”), Z. Ornea va ocoli orice raportare la
exemplele concrete (vădit incomode) şi va trage perfid discuţia într-o
abstracţiune vaporoasă (evocarea generică a “Holocaustului”, invocarea retorică
a “drepturilor omului” etc.). [Notă din
vol.]
[8] Textele menţionate au apărut
în Puncte cardinale, cu excepţia
celui din urmă, trimis ca “scrisoare deschisă” publicaţiei Gazeta de Vest din Timişoara (unde d-l Ovidiu Guleş a şi dat un
răspuns – “Lecţia prezentului” – de o deconcertantă îngustime). [Notă din vol.]
[9] V. Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27.
Iată şi răspunsul pe care-l dăduse tînărul Eliade la o anchetă pe tema “De ce
cred în biruinţa legionară?” (răspuns publicat în Buna Vestire din 17 decembrie 1937 şi care a fost viu discutat şi
în timpul procesului lui Codreanu din mai 1938): “Astăzi lumea întreagă stă
sub semnul revoluţiei, dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie
în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al
Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), mişcarea legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va
birui prin harul dumnezeiesc; de aceea, în timp ce toate revoluţiile
contemporane sînt politice, revoluţia
legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile
contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de
către un om, revoluţia legionară are
drept ţintă supremă mîntuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu...”
(subl. n.). Pentru legăturile lui M. Eliade cu legionarismul, a se vedea, de
pildă, Claudio Mutti, Mircea Eliade şi
Garda de Fier, Ediura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995 (mai ales primele
patru capitole), sau Penele
Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, cu o prefaţă de
Philippe Baillet, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996 (unde capitolul al doilea
îi este dedicat lui M. Eliade, celelalte tratîndu-i pe Nae Ionescu, Emil
Cioran, Constantin Noica şi Vasile Lovinescu). [Notă din vol.]
[11] Pentru bibliografia străină
privitoare la legionarismul românesc, cf. Puncte
cardinale, anul VI, nr. 2/62, februarie 1996, pp. 8-9 (155 de tiluri) şi
nr. 6/66, iunie 1996, p. 4 (alte 15 titluri), sau indicaţiile bibliografice
din volumul Radiografia dreptei româneşti
(1927-1941), Editura FF PRESS, Bucureşti, 1996, alcătuit de istoricii Gh.
Buzatu, Corneliu Ciucanu şi Cristian Sandache. O listă bibliografică
exhaustivă nu s-a realizat încă. A se vedea şi dosarul bibliografic de aici. [Notă din vol.]
[12] Delimitîndu-se în acelaşi
timp cu fermitate de orice formă a discursivă a “naţionalismului roşu” (gen Naţionalistul deputatului P.R.M. Vlad
Hogea, care arată că vadimismul s-a transmis cu succes la următoarea
generaţie). [Notă din vol.]
[13] În revistă, textul a avut şi următorul P. S. redacţional: “Citind articolul «Pe marginea unei decepţii» (în numărul de faţă, pag. 15), veţi afla şi cum vede aceste lucruri un tînăr de 18 ani, ale cărui rînduri ne-au parvenit încă de la începutul lunii decembrie”. Era vorba de un articol semnat Rafael Hraşovan şi care va constitui “episodul” XV al prezentei antologii. [Nota Blog]
* Răzvan Codrescu, „Dreptatea d-lui Pleşu”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61,
ianuarie 1996, p. 2. Inclus ulterior (cu note de subsol) în volumele: Răzvan
Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi
actualitate,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 154-164; Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura
Vremea [col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001, pp. 165-174; Răzvan
Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute,
ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Christiana [col. “Cruciaţii
secolului XX”], Bucureşti, 2012, pp. 197-206 (de unde l-am reprodus şi aici, cu
tot cu notele de subsol).
Troiţă la Păltiniş
Mai puteţi citi pe acest blog:
3 comentarii:
Strălucit articol! Îmi vine greu să cred că se scria în Romania, cândva, şi aşa... Cum se preia, în acest caz, ştafeta?
Sunt câteva aspecte de luat în calcul:
-încă din 1990 anumite entități activează împotriva coagulării unei forțe naționaliste autentice (înființarea unor partide gen România Mare, continuarea înfierării Mișcării Legionare, existența unui mare număr de activiști ideologici ai globalismului, evident opus naționalismului, etc.)
-naționalismul, dacă este să se manifeste, se manifestă ca o nevoie organică de regăsire și exprimare a propiei identități a generațiilor prezentului; de ceea ce ești cu adevărat, nu ai cum să scapi sau să uiți, oricâte rătăciri ai străbate.
-avem nevoie de un efort consistent în a găsi puncte de sprijin în trecutul nostru pentru recroirea societății românești, în contextul în care posibilitățile sistemului politic importat din occident și-a atins limitele; trebuie să răspundem din nou întrebării: "Ce suntem?", pentru că răspunsurile ultimilor 22 de ani nu au corespuns, se pare, realității. (Suntem europeni, dar nu occidentali.)
Permiteti-mi, va rog: despre ce intrebare vorbiti? Cum gasim acele puncte de sprijin, practic? Si, mai ales, retorica libera este singura atitudine care mai ramane pe langa analizele retrospective, barfa politica si recitirea publicisticii de acum aproape 20 de ani?
Eu as interzice comentariile pe blogurile care-si rezerva subiecte si accente nationaliste. De batut, nu mai avem pe cine sa batem (venetici, barbari, pagani, jidani, bozgori, bolsevici, etc. ramanand numai niste cuvinte uzate, nicidecum realitati), aici rectific, nu "sunteti" in stare sa asezati un front clar pentru a trece la treaba, asa ca bateti (poate si "batem") apa in piua. Ca de batut tot trebuie sa va bateti cu ceva, altfel ar trebui sa dati seama in chip direct de inutilul si penibilul posturii in care va aflati.
Am folosit persoana a II-a pentru ca m-am saturat de disursurile in felul "nu facem, nu dregem, suntem prosti, suntem idioti, cine suntem?". Ar trebui sa incepem sa ne criticam unii pe alti si sa ne dam cu parul in cap. Oricat de antediluvian ar suna, e singura solutie care promite sa lase ceva util in urma: fapte, sau spatiu pentru noi generatii. "Noaptea Sfantului Bartolomeu" visata de Cioran pentru batrani. Tragicul tarii asteia, pe care n-ati reusit s-o schimbati - dar nici nu admiteti impasul - depaseste orice nihilism. Petre Tutea s-ar fi sinucis cu Cioran de mana daca vedeau ce e pe aici, sau deveneau teroristi. S-or fi facut multe prin '90. Pana azi nu a mai ajuns nimic.
Si, in fapt, nici nu stiu cu cine vorbesc...
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire