ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XIV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1996

DREPTATEA D-LUI PLEŞU

În perioada decembrie 1995 – ianuarie 1996, în cîteva numere consecutive ale Dilemei, d-l Andrei Pleşu s-a decis să abordeze problema “extremismului” politic românesc, in­sistînd asupra legionarismului în genere şi a unor mani­festări neo-legionare în special. Că directorul Dilemei nu este un prieten public al dreptei tradiţionale – şi cu atît mai puţin al celei de nuanţă legionară – o ştiam demult. Sînt în articolele respective, din punctul nostru de vedere [1], multe lu­­cruri amendabile (asupra unora dintre ele ne vom îngădui să revenim [2]), dar am fi încă o dată neînţelepţi dacă ne-am lega numai de acestea. E mult mai înţelept să vedem unde are d-l Pleşu dreptate.

Domnia-sa pretinde că s-ar fi aşteptat, după violentele atacuri ale unor Z. Ornea [3] sau Al. George [4], la nişte replici prompte şi pertinente dinspre tabăra legionară, pe care n-ar fi ezitat să le includă în paginile Dilemei. De altfel, 2-3 ast­fel de “replici”, îndeplinind minimele exigenţe ale unei pu­blicistici civilizate, de un anume nivel intelectual, au şi vă­zut acolo lumina tiparului. Din păcate, însă, majoritatea “a­po­logeţilor” legionari ce s-au hotărît să asedieze redacţia Di­lemei au stîrnit dezamăgirea intelectuală a d-lui Pleşu, atît prin sărăcia ideilor şi argumentelor, cît şi prin “retorica” lor, deopotrivă intempestivă şi desuetă. “Trebuie, în definitiv, să admitem – scrie domnia-sa, afişînd o «obiectivitate» deo­cam­­dată discretă – că, de vreme ce capete strălucite ale cul­tu­rii noastre contemporane au putut adera la programul legi­onar, ceva în măruntaiele obscure ale acestui program cores­pun­dea unei drame reale şi unei nevoi autentice. Avem, ori­cum, datoria «să ascultăm şi cealaltă parte», ceea ce, după 1989, a devenit posibil. Problema e însă că «cealaltă parte» e, de cele mai multe ori, fie cu totul neconvingătoare, fie de o jalnică rea-credinţă. În loc să contribuie la însănătoşirea dia­­logului, separînd curajos eroarea de adevăr, discursul ce ne vine dinspre extrema dreaptă încarcă atmosfera şi, nu o dată, se întoarce împotriva lui însuşi. A face public un ase­menea discurs e, adesea, a face un deserviciu autorilor lui...” (şi, se înţelege, “cauzei” legionare înseşi). Şi ca să nu fie îndoială, d-l Pleşu aduce în discuţie, cu citate, două scrisori: una de la un membru al Mişcării Legionare (d-l dr. Şerban Milcoveanu [5]; a se vedea nr. 154 al Dilemei, p. 3), alta de la un simpatizant al acesteia (d-l prof. Ion Coja [6]; a se vedea nr. 155 şi urm., aceeaşi pagină). Cazul de un incomensurabil ridicol al d-lui Milcoveanu (mediatizat, în mai multe rînduri, şi prin televiziune, o dată chiar în... costum verde), asupra că­­ruia noi înşine am atras atenţia încă din 1994 (cf. Puncte cardinale, nr. 11/47, p. 16), are totuşi o scuză: aceea a seni­lităţii. Este sigur, însă, că o astfel de “scuză” nu poate fi de vre­un folos pentru “miza” discuţiei. O grupare care ajunge să se recomande public prin astfel de figuri e limpede că nu mai poate obţine vreun credit în actualitate. Din nefericire, cazul d-lui Milcoveanu nu este singular (şi noi o ştim, din­lăuntrul dreptei creştine tradiţionale, mai bine decît d-l Pleşu, chiar dacă nu sîn­tem bucuroşi s-o recunoaştem). În ce-l priveşte pe d-l Coja, domnia-sa are, în primul rînd, cusurul că, oricît de sincer ar vorbi, despre legionarism sau despre altceva, nu mai poate scăpa de zornăitul prea multelor tinichele pe care singur şi le-a atîrnat treptat de coadă (P.C.R., “Vatra Românească”– P.U.N.R., F.S.N., M.P.R., P.D.A.R. etc.). De altfel, nu-i sin­gurul adept sau simpatizant al legionarismului aflat în aceas­tă situaţie, ceea ce nu poate decît să trezească suspiciuni cu privire la statutul ideologic al firavei drepte postdecem­bris­te. Replica pe care domnia-sa a dat-o (chiar în Dilema, nr. 135/1995) d-lui Z. Ornea (autorul volumului Anii treizeci. Ex­­trema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Ro­­mâne, Bucureşti, 1995, în care au intrat şi multe texte a­pă­rute anterior în publicaţia condusă de d-l Pleşu) n-a fost lipsită de observaţii pertinente [7], dar a fost marcată de gafa de a ridica la rang de argument o naivă legendă de oarecare circulaţie în mediile legionare: aceea că Mişcarea ar fi fost “absolvită” oficial de acuzaţia de fascism de chiar Tribu­na­lul de la Nürnberg! (Legenda se bazează pe nişte lămuriri principiale din preliminariile procesului, greu de probat; nu-i mai puţin adevărat că legionarismul, la rigoare, nu poate fi asimilat întru totul fascismului; paradoxal este că mediile legionare contestă altminteri legitimitatea morală şi juridică a Nürnbergului!). Somat să producă dovezi (mai ales de că­tre d-na Lya Benjamin, membră în Comitetul de conducere al F.C.E.R.), d-l Coja a gafat a doua oară: în loc s-o lase baltă şi să tragă cuvenita învăţătură, i-a expediat d-lui Pleşu o scrisoare ridicolă, pe care directorul Dilemei a demontat-o cu umor (dar şi cu răutăcioasă satisfacţie). Şi d-l Milco­vea­nu, şi d-l Coja, voindu-se apologeţi ai ceea ce se poate apăra din legionarism, au sfîrşit prin a-i face un vădit deserviciu. Or, firava şi impopulara dreaptă actuală, mai mult sau mai puţin “legionară”, nu are poziţia de pe care să-şi poată per­mite să fie ridicolă sau să gafeze, nici măcar din cînd în cînd. Neînţelegînd acest lucru şi manifestîndu-se cum s-a ma­­nifestat cu preponderenţă de şase ani încoace, ea nu face decît să-şi reteze orice perspectivă, sinucigîndu-se penibil, cu aproape fiecare apariţie publică.

Pornind de aici, trebuie să găsim curajul de a pune, oa­re­cum “în familie”, o seamă de probleme care nu-l mai pri­vesc pe d-l Pleşu, ci pe cei ce pretind a lucra în numele unei noi drepte creştine româneşti. Ne asumăm cu anticipaţie re­a­cţiile nefavorabile ale anumitor cercuri de descendenţă le­gionară, fiind oarecum hîrşiţi, după atîţia ani de publicistică incomodă, atît cu opacităţile sau iritările adversarilor, cît şi ale “camarazilor”. În fond, nu facem decît să reformulăm, în lumina faptelor care s-au acumulat între timp, nişte obser­vaţii mai vechi, de o oarecare constanţă în scrisul nostru (“Scrisoare către bătrînii legionari” – 1992, “Ispita «aflărilor în treabă»” – 1993, “În căutarea Legiunii pierdute” – 1993, “Ne­cesitatea unei viziuni de dreapta...” – 1994, “Lecţia tre­cu­tului” – 1995 etc.) [8]. Nu ascundem că ne vine mai greu să primim repetatele neînţelegeri şi chiar ostilităţi dinspre cer­cu­rile dreptei decît ne-dreptatea pe care ne-o face, bunăoară, d-l Pleşu (dar oare noi nu l-am nedreptăţit niciodată?), asi­mi­lîndu-ne abrupt cu cei de la Mişcarea şi considerîndu-ne mai “tineri” şi mai “nervoşi” decît sîntem. D-lui Pleşu nu i se poate pretinde să fie la curent cu toate publicaţiile “confi­denţiale” din România, dar de la unii care ne citesc regulat, de atîţia ani, e de înţeles că am fi năzuit o mai dreaptă cumpănire...

Legionarismul a avut, ca orice înjghebare istorică, virtuţile şi viciile lui, din care avem deopotrivă de învăţat. Experienţă complexă, în acelaşi timp spirituală şi poli­tică, el poartă inevitabil pecetea unui anumit context isto­ric, intern şi internaţional. Altfel spus, legionarismul tre­buie înţeles ca o expresie istoriceşte determinată a dreptei creştine româneşti (care nu începe şi nu se sfîrşeşte cu ma­­rea şi controversata “aventură” legionară). Pe de altă parte, dacă Mişcarea aceasta a avut un asemenea răsu­net în epocă (nici o altă grupare politică sau spirituală românească n-a mai atras în aceeaşi măsură atenţia stră­inătăţii şi n-a mai mobilizat atîtea energii naţionale) şi con­­ti­nuă să aibă ecouri vii pînă azi, faptul se datorează şi numeroaselor “capete strălucite ale culturii noastre con­tem­porane” (ca să împrumutăm o sintagmă a d-lui Ple­şu) pe care a ştiut să şi le atragă (ca membri sau doar sim­pa­tizanţi) şi care, principial vorbind, o vor “gira”  în eternitate.

Din cele de mai sus decurg cîteva consecinţe importan­te, a căror ignorare poate fi (şi, după cum se vede, chiar este) foarte păgubitoare pentru o posibilă nouă dreaptă româneas­că.

În primul rînd, este la fel de greşit şi nefolositor să fie exaltate, în mod unilateral, virtuţile legionarismului ca şi să fie evidenţiate, obsesiv, numai viciile lui. Din punctul de ve­dere al dreptei la care năzuim, inconsecvenţele sau erorile is­torice ale legionarismului nu trebuie eludate, tocmai pentru a nu fi cumva repetate. Iar faptul că anumite inconsecvenţe sau erori se aglomerează, cronologic vorbind, după 1938-39, nu este neapărat, din unghiul de vedere al generaţiei de azi, rezultatul vreunei tendenţiozităţi (“antisimiste” sau de alt gen), ci o constatare obiectivă, ce reclamă o judecată cores­pun­zătoare.

În al doilea rînd, Mişcarea Legionară s-a deosebit e­sen­ţial de toate celelalte formaţiuni din viaţa publică româ­nească tocmai prin dimensiunea ei spiritualistă, foarte evi­dentă şi foarte productivă pînă la dispariţia lui Corneliu Co­dreanu şi a vechii elite legionare (1938-39). Unora le-a putut crea chiar impresia de a fi fost mai mult o mişcare spirituală (“mistică” chiar, după M. Eliade [9], membru activ al ei) decît una politică sau socială. Martirajul lui Moţa şi Marin [10], ca şi cel al lui Codreanu, apoi martirajul luptătorilor anticomu­nişti din munţi şi al unor adevăraţi “sfinţi” ai închisorilor post­belice, întăresc această imagine. Pînă şi un creştin de sînge evreiesc, ca regretatul N. Steinhardt, vine să o confir­me. Aceeaşi a fost, pe de altă parte, şi concluzia cîtorva seri­oşi analişti occidentali ai fenomenului legionar (Eugen We­ber, Armin Heinen, Philippe Baillet etc.) [11]. În absenţa unei reale educaţii şi trăiri creştine, legionarismul nu poate fi nici înţeles, nici reactualizat. Împotmolirea în politic a unor nos­tal­gici ai Legiunii arată formalismul şi neputinţa lor lău­n­trică. Proliferarea “partidelor” sau “cuiburilor” neolegionare, fără o suficientă platformă moral-spirituală, este pură “aflare în treabă”.

În al treilea rînd, legionarismul nu mai este repetabil ca atare, adică în formele lui originare. Mai întîi că nu toate aceste “forme” (de la structurile organizatorice şi pînă la un a­nu­mit tip de discurs) au fost egal de inspirate. Apoi – şi aici este nodul problemei – formele respective, bune sau rele, func­ţionale sau nefuncţionale, au fost determinate de anumi­te condiţii specifice, de ansamblul realităţilor epocii interbe­li­ce. Fiecare epocă generează, dacă este vie şi creatoare, for­me politice sau culturale proprii. Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire. Este o lipsă de realism ca­re frizează iresponsabilitatea să nu ţii seama de schimbarea totală a contextului, atît pe plan intern, cît şi pe plan extern. Mentalitate, limbaj, structură socială, raporturi de forţe – toa­te sînt altele. Nu mai există marele context european de dreapta. Nu mai există – după 50 de ani de comunism – nici “poporul” şi nici “elitele” de altădată. Nu mai există nici măcar “charisma” vreunui “Căpitan”... Ba mai mult decît a­tît: comuniştii au reluat şi au compromis definitiv anumite astfel de “forme” (“tabăra de muncă” sau “munca volunta­ră”, “şedinţa”, “uniforma”, “cîntecul patriotic”, propaganda “o­mu­lui nou” ş. a.). S-a gîndit oare vreun legionar că unor generaţii crescute exclusiv în comunism Cărticica şefului de cuib ar putea să li se pară odioasă?... Vorba d-lui Pleşu, mu­tatis mutandis: “Pe ce lume se află dl. Coja? Şi pe ce lume crede Domnia Sa că ne aflăm noi?”... Aş vrea să fim bine înţeleşi: aici nu este vorba de a renunţa la nişte adevăruri sau la nişte principii (idei, credinţe), ci la expresia perimată şi adeseori mecanică a acestora, ducînd nu doar la ridicol, dar şi la o legitimă îndoială asupra realei lor asimilări.

În al patrulea rînd, legionari şi neolegionari laolaltă ar trebui să-şi pună întrebarea de ce prezentul “legionar” nu mai atrage nici segmente importante ale tineretului, nici “capete strălucite”. De ce dreapta în ansamblu se mişcă într-o minoritate cenuşie? De ce nu mai există, mai ales, o solidă intelectualitate de dreapta? Răspunsul ar trebui, credem, să înglobeze multe dintre observaţiile pe care le-am făcut mai sus. Dar mai este ceva. O bună parte a propagandei de dreap­ta s-a desfăşurat cu nepăsare şi chiar cu dispreţ faţă de valorile şi exigenţele intelectuale curente; or, ceea ce sa­meni, aceea culegi! Nu e de ajuns să editezi cărţi sau perio­dice, să organizezi conferinţe de presă sau dezbateri publice. Trebuie ca acestea să mai fie şi de o anume calitate. Din a­cest punct de vedere, dreapta s-a manifestat, cel mai adesea, nu doar în mod “sectarist” şi “bătrînicios”, dar şi la un nivel sub-cultural. Cînd revista Puncte cardinale – care este ea însăşi departe de cum ar trebui să fie – a căutat totuşi să pu­nă această problemă şi să spargă cercul vicios al suficienţei intelectuale, exprimîndu-şi opinia că numai în măsura în ca­re va reuşi să-şi re-creeze sau să-şi recruteze o “elită” dreap­ta va conta cu adevărat, reacţiile multor “tovarăşi de drum” au fost de o maximă reticenţă (iar, în cîteva cazuri, de o vio­lenţă primară). Ne încearcă o oarecare curiozitate dacă şi a­cum, în “rîsul” adversarilor, ne vom alege cu aceleaşi îmbuf­nări sterile...

În concluzie, ne vedem datori să afirmăm, oricît de ne­convenabil ar fi şi pentru noi înşine, că firava noastră dreap­tă (aproape în totalitate de sorginte legionară) nu dispune actualmente decît de o tradiţie pe care o valorifică parţialist şi o slujeşte prost. “Produsele” ei curente sînt insuficiente şi neconvingătoare. Dacă nu-şi va revizui strategiile, dacă nu va pune ferm capăt unei anume presiuni “gerontocratice”, dacă nu-şi va cîntări bine discursul public, dacă nu-şi va alege ju­di­cios mesagerii, dacă nu va renunţa la prea numeroasele disensiuni interne, dacă, în general, nu va da prioritate exi­genţelor calitative şi problemelor actualităţii, atunci riscă, în ochii publicului mai larg, să-şi compromită, printr-un pre­zent penibil, nu doar şansele de viitor, dar şi legitimităţile trecutului, atîtea cîte au fost. Îndrăznim să spunem că, faţă de capitalul de jertfă şi suferinţă al Legiunii, actualele stîn­găcii echivalează cu o impietate.

Cunoscînd relativ bine cercurile dreptei, nu credem că i-ar lipsi forţele unui început de resurecţie internă. Ceea ce-i lipseşte este mai degrabă hotărîrea de a-şi depăşi inerţiile. Altminteri, lumea românească are nevoie de o dreaptă creşti­nă – poate nu cea de ieri şi sigur nu cea de azi – ca de “sinea ei mai bună”. Pe calea stîngii nu vom ajunge niciodată alt­ceva decît o massă amorfă la periferia Istoriei.

Dacă va şti să iasă din fundătura în care se complace de ani buni [12], atunci frontul dreptei va atrage destui potenţiali a­depţi, risipiţi astăzi într-o lume românească răvăşită, ce nu le-a oferit încă o credibilă alternativă de dreapta. (Privit de dincolo de “fundătură”, s-ar putea ca şi d-l Pleşu să fie mai “de dreapta” decît pare...). Şi chiar în cazul în care dreptei au­tentice i-ar fi scris să moară, tot s-ar cuveni ca ea să moa­ră frumos... [13]

Răzvan CODRESCU

[1] Punctul de vedere al dreptei creştine tradiţionale. Textul a apărut iniţial în Punc­te cardinale (Periodic independent de orientare naţional-creştină), anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996, p. 2. Notele de subsol au fost adău­ga­te ulterior. Atrag atenţia că unele fragmente din textul de faţă (şi din cel următor: “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”) au trecut ulterior în studiul intitulat “Codreanu şi «fenomenul legionar»”. Prin ur­mare, îi rog pe cititori să aibă înţelegere şi îngăduinţă faţă de repe­tarea, uneori literală, a unor formulări. [Notă din vol.]

[2] Vezi textul intitulat “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (Puncte cardinale, anul VI, nr. 2/62, februarie 1996, p. 2), reprodus şi aici [Urmează şi postarea pe acest blog]. [Notă din vol.]

[3] Zigu Ornea (fost Ornenstein), istoric literar şi publicist, ideolog co­mu­nist moderat şi vechi adversar al valorilor tradiţionale româneşti. Alt­­minteri, ca evreu, militant sionist (în Mişmar şi în Haşomer Hatza­ir), apoi membru în Comitetul de conducere al Federaţiei Comuni­tă­ţil­or Evreieşti din România  (F.C.E.R.). A încetat din viaţă în  2001. [Notă din vol.]

[4] Alexandru George, eseist şi critic literar, de orientare politică libe­rală, apologet al masoneriei. A încercat să acrediteze teza că legionarii ar fi fost “bolşevicii noştri” (!) – mai întîi în Formula AS (numerele 56-57/1992), apoi şi în România literară (nr. 45/1993) sau Dilema (de mai multe ori). [Notă din vol.]

[5] Medic, fost şef al studenţimii creştine, antisimist radical. Personaj com­plex, controversat chiar în mediile legionare (inclusiv antisi­mis­te). Nu a făcut închisoare politică sub comunişti. A scos, după 1990, mai multe numere dintr-o publicaţie delirantă şi desuetă (Învierea), fi­ind tendenţios mediatizat ca “reprezentant al punctului de vedere legi­o­nar”. S-a stins în 2009, la 98 de ani. [Notă din vol.]

[6] Lingvist şi scriitor, discipol tîrziu şi sprijinitor al lui Petre Ţuţea (alături de un Marcel Petrişor sau de un Aurel Dragoş Munteanu), na­ţi­onalist sincer, dar de o stranie versatilitate politică, mentor iniţial al Mişcării Pentru România (alături de un Ilie Bădescu), parlamentar P.D.A.R (1992-1996), apoi reorientat spre P.U.N.R. (se numărase, de altfel, printre membrii fondatori ai “Vetrei Româneşti”, avînd relaţii mai vechi cu controversatul Iosif Constantin Drăgan, în a cărui publi­caţie – Noi, tracii – îl elogiase pe Petre Ţuţea în 1982: “Petre Ţuţea oc­togenar”) şi în cele din urmă spre P.P. [Partidul “Pentru Patrie”, redenumit acum „Totul pentru Ţară”], colaborator constant, cu ma­re pagubă de imagine, al imundei publicaţii România Mare. [Notă din vol.]

[7] Apărînd un principiu (audiatur et altera pars), autorul propunea o abordare “obiectivă” a istoriei şi ideologiei legionare şi încerca, spre final, să-l pună pe Zigu Ornea într-o “dilemă” concretă: oare gestul lui Codreanu, care ucisese în legitimă apărare (circumstanţă pe care Z. Ornea o trecea sub tăcere) pe un călău înrăit al generaţiei sale (pre­fectul Manciu), este mai puţin de înţeles decît gestul lui Moise atunci cînd îl ucisese pe egipteanul ce agresase un evreu (Ieşirea 2, 2-11)? Se tot repetă (nu tocmai cu dreptate, dacă avem în vedere împre­ju­rările în care s-a comis fapta şi absolvirea lui Codreanu de către Justi­ţia vremii) că Legiunea s-a întemeiat pe un asasinat. Dar mozaismul nu se află în aceeaşi situaţie? “Păstrînd proporţiile [...], cele două «a­sa­sinate» – al lui Moise (asupra egipteanului «torţionar») şi al lui Cor­ne­liu Zelea Codreanu (asupra torţionarului Manciu) – nu sînt oare, totuşi, comparabile?”... De ce se aplică două măsuri diferite pentru do­­­uă fapte echivalente? Răspunzînd în numărul următor (“Dezamă­girile d-lui Coja”), Z. Ornea va ocoli orice raportare la exemplele con­crete (vădit incomode) şi va trage perfid discuţia într-o abstracţi­une va­poroasă (evocarea generică a “Holocaustului”, invocarea reto­rică a “drepturilor omului” etc.). [Notă din vol.]

[8] Textele menţionate au apărut în Puncte cardinale, cu excepţia celui din urmă, trimis ca “scrisoare deschisă” publicaţiei Gazeta de Vest din Timişoara (unde d-l Ovidiu Guleş a şi dat un răspuns – “Lecţia pre­zentului” – de o deconcertantă îngustime). [Notă din vol.]

[9] V. Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27. Iată şi răspunsul pe care-l dăduse tînărul Eliade la o anchetă pe tema “De ce cred în biruinţa legionară?” (răspuns publicat în Buna Vestire din 17 decembrie 1937 şi care a fost viu discutat şi în timpul proce­sului lui Codreanu din mai 1938): “Astăzi lumea întreagă stă sub sem­nul revoluţiei, dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în nu­me­le luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), mişcarea legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va birui prin harul dum­ne­zeiesc; de aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sînt poli­ti­ce, revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă so­cială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supre­mă mîntuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumne­zeu...” (subl. n.). Pentru legăturile lui M. Eliade cu legionarismul, a se vedea, de pildă, Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier, Edi­u­ra Puncte Cardinale, Sibiu, 1995 (mai ales primele patru capitole), sau Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, cu o pre­faţă de Philippe Baillet, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996 (unde capitolul al doilea îi este dedicat lui M. Eliade, celelalte tratîndu-i pe Nae Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica şi Vasile Lovinescu). [Notă din vol.]

[10] Cf., “Taina jertfei: cazul Moţa şi Marin”. [Notă din vol.]

[11] Pentru bibliografia străină privitoare la legionarismul românesc, cf. Puncte cardinale, anul VI, nr. 2/62, februarie 1996, pp. 8-9 (155 de ti­luri) şi nr. 6/66, iunie 1996, p. 4 (alte 15 titluri), sau indicaţiile biblio­grafice din volumul Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Edi­tura FF PRESS, Bucureşti, 1996, alcătuit de istoricii Gh. Buzatu, Cor­ne­liu Ciucanu şi Cristian Sandache. O listă bibliografică exhaustivă nu s-a realizat încă. A se vedea şi dosarul bibliografic de aici. [Notă din vol.]

[12] Delimitîndu-se în acelaşi timp cu fermitate de orice formă a discur­sivă a “naţionalismului roşu” (gen Naţionalistul deputatului P.R.M. Vlad Hogea, care arată că vadimismul s-a transmis cu succes la ur­mătoarea generaţie). [Notă din vol.]
[13] În revistă, textul a avut şi următorul P. S. redacţional: “Citind articolul «Pe marginea unei decepţii» (în numărul de faţă, pag. 15), veţi afla şi cum vede aceste lucruri un tînăr de 18 ani, ale cărui rînduri ne-au parvenit încă de la începutul lunii decembrie”. Era vorba de un articol semnat Rafael Hraşovan şi care va constitui “episodul” XV al prezentei antologii. [Nota Blog]

* Răzvan Codrescu, „Dreptatea d-lui Pleşu”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996, p. 2. Inclus ulterior (cu note de subsol) în volumele: Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 154-164; Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea [col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001, pp. 165-174; Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Christiana [col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2012, pp. 197-206 (de unde l-am reprodus şi aici, cu tot cu notele de subsol).

Troiţă la Păltiniş

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)