Căderea comunismului în Europa de
Est, acolo unde sînt cele mai multe Biserici Ortodoxe locale, a însemnat un
moment nu doar de reparaţie istorică, dar mai ales începutul efortului de (re)învăţare
a regulilor jocului democratic, a raportului dintre libertate şi
responsabilitate, dintre prosperitatea personală şi binele comun. Întîrzierea
pe care o vedem în acest proces nu poate fi cauzată exclusiv de rezistenţa
mentalităţilor şi a reflexelor totalitare, ci probabil şi de lipsa atît a unei
culturi politice, dar şi a unei etici sociale a Bisericii majoritare. Textul de
mai jos îşi propune să aducă argumente pentru articularea teologiei sociale
ortodoxe capabile să (re)pună în dialog datele Revelaţiei cu contextul actual.
Miza este, simplu spus, determinantă: asumarea echilibrată şi complementară a
cetăţeniei spirituale şi a celei istorice deopotrivă. (R. P.)
RADU PREDA
Revelaţia şi istoria
sau textul şi contextul
În loc de introducere:
de la cetatea asediată
la teologiile maniacale
O patologie gravă care marchează
în continuare conştiinţa ortodoxă, inclusiv în pragul mileniului III, rezidă
într-un straniu izolaţionism, nu doar în raportul generic cu “lumea”, oricum ar
fi definită aceasta, dar şi în cel nemijlocit cu societatea în mijlocul căreia,
la faţa locului, Biserica ar trebui să dea mărturie prin slujitorii, dar nu mai
puţin şi prin laicii ei. Sigur, fenomenul nu este nou, el accentuîndu-se mai
ales o dată cu creşterea “presiunii istoriei” asupra universului bizantin şi
ulterior asupra ţărilor care l-au moştenit după 1453. Cu alte cuvinte,
complexul cetăţii asediate s-a articulat treptat, trecînd de la postura
victorioasă a unei Reichskirche
constantiniene, sigură de sine, la cea de victimă atît a propriilor
coreligionari – trădarea cruciată din 1204 sau cea de mai tîrziu a genovezilor şi
veneţienilor dezertînd din rolul de apărători plătiţi ai Constantinopolului –,
dar cu atît mai mult a celor de altă credinţă, înainte de oricine a
musulmanilor. Citit la scară mare, în perspectivă spengleriană, refuzul
istoriei ar putea fi văzut ca o reacţie de autoapărare la prezenţa excesivă a
acesteia în mijlocul comunităţii de credinţă. Tradusă însă în termeni
teologici, raportarea ambivalentă la experienţa istorică degenerează într-o
contradicţie de proporţii: în ciuda faptului de a fi în lume, de a fi legată
prin Întrupare de aceasta, nu doar de orizontul eschatologic, Biserica lui
Hristos (în accepţiunea ei mai curînd instituţională) riscă să fie şi departe
de realitate, refugiată sau autoexilată într-o dimensiune proprie. De la
pietismul înrudit cu şamanismul (sau cu orice altceva care promite spectaculosul)
şi pînă la maniera scolastică de a-L ţine pe Dumnezeu în prizonieratul
cuvintelor neinspirate, lipsite de viaţă, rezultatul este invariabil acelaşi:
cultivarea unor teologii maniacale, rupte de context, fixate pe o sumă de
propoziţii de credinţă luate fiecare în parte drept întreg.
Nu întîmplător problema
contextualizării teologice a Ortodoxiei a stat în centrul conferinţei cu tema “Sinteză neo-patristică
sau teologie post-patristică: poate
teologia ortodoxă să fie contextuală?”. Organizată de către un consorţiu de
centre format din Academia de Studii Teologice (Volos), Programul de Studii
Ortodoxe al Universităţii Fordham (New York), Catedra de Teologie Ortodoxă a
Universităţii din Münster şi Institutul Român de Studii Inter-ortodoxe,
Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER/Cluj-Napoca), întîlnirea din 3-6
iunie 2010 a prilejuit clarificarea unor termeni, confirmarea unor teze, dar a
provocat şi replici violente, mai ales în mediile teologice greceşti, de
altminteri foarte uşor inflamabile şi avînd tendinţe maniheiste. Cu toate
acestea, majoritatea reacţiilor, venite inclusiv în urma vizionării live a conferinţei prin intermediul
internetului – iată o contextualizare tehnică reuşită a teologiei! –, au fost
pozitive, demonstrînd că o întrebare, pusă inclusiv în termeni provocatori,
poate declanşa un proces de gîndire benefic. Paginile care urmează,
formulate ca teze social-teologice, reprezintă varianta dezvoltată a intervenţiei
mele. Bibliografia selectivă de la final, adusă la zi, serveşte drept punct de
orientare pentru cei care doresc să aprofundeze tema.
De ce “post-patristic”?
Nu este nevoie de darul premoniţiei
pentru a anticipa reacţiile unora la simpla lectură a titlului conferinţei
noastre. Înainte de a înţelege cu adevărat ceea ce am dorit să spunem, criticii
de meserie se vor arunca asupra prezumatei tentative de “trădare” a Ortodoxiei,
acuzîndu-ne de cele mai oribile crime spirituale. Oprindu-se la cuvinte, ei nu
vor ajunge să priceapă termenii. Cu toate acestea, pentru cei oneşti dintre
posibilii critici, să precizăm din capul locului despre ce este vorba.
Aşadar, de ce “post-patristic”,
iar nu neo-patristic? Ei bine, teza de la care pornim şi pe care o dorim
verificată pe parcursul discuţiilor de aici, de la Volos, este, succint
formulat, aceasta: Ortodoxia modernă are un deficit de atenţie şi sensibilitate
pentru temele cu care se confruntă comunităţile ei de credinţă, insistînd pe o
percepţie mai curînd muzeală a Tradiţiei. Or, la orizontul provocărilor şi
dilemelor pe care modernitatea şi postmodernitatea le lansează conştiinţei creştine,
răspunsul nu poate fi o invitaţie la imobilism, la atemporalitate, la o mistică
pe cît de adevărată în esenţa ei, pe atît de intraductibilă în contextul dat.
Este motivul pentru care simpla “întoarcere la Părinţi”, inclusiv sau mai ales
prin ceea ce s-a numit sinteza neo-patristică, nu este decît o parte a soluţiei.
Ceea ce ne lipseşte, pentru unii mai evident decît pentru alţii, este tocmai
asumarea creativităţii şi a curajului apologetic al Sfinţilor Părinţi, pe care
doar îi cităm, dar pe care nu îi urmăm. Pe cît au fost aceştia deschişi
dialogului dintre păgînism şi Creştinism, dintre Evanghelie şi cultură,
teologie şi filosofie, pe atît de inflexibili şi de refractari sîntem noi
astăzi. Depăşirea acestei atitudini profund păguboase ar putea fi prinsă, ca
proces, în termenul de post-patristic,
mult mai adecvat decît cel de neo-patristic.
Dacă un neo-curent sugerează mai curînd
reluarea unei idei într-o nouă ediţie, efort al cărui succes nu este nici pe
departe garantat, un post-fenomen
indică tentativa de a depăşi ceva, de a lua în serios partea proprie de
responsabilitate la scară istorică. În ceea ce mă priveşte, am folosit în urmă
cu mai bine de un deceniu formula de model post-bizantin
în relaţia dintre Biserică şi stat, dintre Ortodoxie şi politică. Am dorit să
arăt pe de o parte raportarea, imposibil de ignorat, la tradiţia şi istoria
bizantine, degajînd pe de altă parte posibile noi coordonate, adecvate situaţiei
de acum a Ortodoxiei, mai ales după consumarea experienţei terifiante a
comunismului. Concret, că sîntem nostalgici sau nu, că ne place sau nu,
raportul dintre Ortodoxie şi stat, generic vorbind, nu mai poate fi înţeles şi
cu atît mai puţin practicat în termenii raportului de la Constantinopol dintre
Patriarh şi Împărat. Din experienţa istoriei sinuoase a dialogului dintre cei
doi stîlpi ai societăţii bizantine, oscilînd între simfonie şi cacofonie, se
pot învăţa foarte multe, dar în nici un caz nu se pot prelua ca atare tiparele
de gîndire şi de acţiune. Configuraţia total schimbată, marcată de achiziţiile
statului de drept modern, de neutralitatea sa principială, de diversitate şi
atomizare, ne invită imperativ la un exerciţiu de realism şi luciditate. Cît
mai simplu formulat, faptul de a fi în posesia unei moşteniri bizantine
glorioase, pe care sîntem obligaţi să o onorăm înainte de orice prin cunoaşterea
ei detaliată, nu trebuie să ne facă incapabili de a înţelege starea de acum a
lumii în mijlocul căreia trăim, iremediabil post-bizantină.
Revenind la formula unei teologii
post-patristice, să reţinem cele două aspecte definitorii pentru demersul
nostru. Primul aspect: respectul faţă de Tradiţia patristică se vede în maniera
constructivă de raportare la aceasta, iar nu în încremenirea idolatră. Nu
există formă mai improprie de a cinsti pe Sfinţii Părinţi decît refuzul de a actualiza
Evanghelia lui Hristos exact după modelul pe care ei l-au aplicat cu succes în
primele secole creştine. Fidelitatea creatoare, aceasta este, în opinia
noastră, esenţa abordării post-patristice. Al doilea aspect: Sfinţii Părinţi nu
au pretins că istoria teologică a Bisericii se termină cu ei. Dimpotrivă! Aceştia
s-au perceput mereu ca făcînd parte dintr-un fluviu al Tradiţiei care continuă
să curgă pînă azi, mai precis pînă la finele lumii. Altfel spus, fiecare generaţie
are datoria, explicit formulată de Hristos, de a propovădui Cuvîntul, de a Îl
face accesibil diferitelor culturi, mentalităţi şi tradiţii nemajusculate, dar
nu mai puţin determinante. Este, concis formulat, misiunea prin excelenţă a
Bisericii. Dialogul dintre Revelaţie şi istorie, dintre imuabil şi muabil nu
poate fi oprit sau redus la perioada patristică. Conştienţi fiind de propriile
noastre slăbiciuni şi limite, dar şi de promisiunea sfinţeniei, fiecare este
chemat, în locul şi în timpul care îi sînt date, să actualizeze sinergetic
prezenţa lui Dumnezeu prin participarea la Sfintele Taine, prin răspîndirea
Evangheliei, prin exemplul propriei vieţi, prin anunţarea şi apărarea
Adevărului revelat. O parte consistentă a acestei actualizări rezidă în
aplecarea asupra temelor pe marginea cărora Sfinţii Părinţi nu aveau cum să se
pronunţe, nici măcar aluziv şi nici simbolic. De la energia atomică la dependenţa
electronică şi de la secularizare la experimentele genetice – Biserica este
chemată să ofere un răspuns, să aibă o poziţie şi să propună, de ce nu, o soluţie.
În acest context, marcat de complexitate şi noutate, Sfinţii Părinţi sînt fără
îndoială repere de bază, chiar obligatorii, dar nu pot substitui propria muncă
de reflecţie şi, să o spunem direct, propria responsabilitate. La urma urmelor,
tentaţia unora de a se refugia în spatele Părinţilor, evitînd confruntarea cu
istoria, este una dintre cele mai grave boli spirituale posibile: pretenţia de
a fi în posesia orto-doxiei nu se
traduce în efortul identificării căilor de concretizare a orto-praxiei. Nu este de aceea de mirare că,
la adăpostul monumentalităţii patristice, aceşti epigoni îşi duc viaţa sub
semnul interdicţiei, al fricii şi refuzului, al obiecţiilor şi formalismelor,
al subnutriţiei intelectuale şi al bigotismului transformat în virtute,
otrăvind astfel apele Ortodoxiei, alungîndu-i şi pe cei care ar dori să se
adape de la izvoarele ei. Incapabili să fructifice trecutul, moştenirea
patristică, reprezentanţii acestui curent se dovedesc deopotrivă de incapabili
să valorifice clipa prezentă, adică momentul nemijlocit al pedagogiei lui
Dumnezeu.
Cum “contextual”?
Al doilea termen din titlul
conferinţei noastre care poate fi interpretat eronat, involuntar sau intenţionat,
este atributul “contextual” ataşat teologiei. Cu riscul de a repeta locuri
comune, să ne aducem aminte că una dintre trăsăturile de bază ale Creştinismului
este aceea de a fi o religie întrupată. Altfel decît religiile evazioniste,
care proiectează exclusiv extramundan traseul mîntuirii, care au un Dumnezeu
abscons, impersonal şi inaccesibil, Creştinismul îşi începe drumul istoric o dată
cu Întruparea Mîntuitorului, Dumnezeu şi om, împlinind Legea cea veche prin cea
nouă şi deschizînd aici, în mijlocul creaţiei, perspectiva Împărăţiei lui
Dumnezeu, o stare de fapt tradusă în tensiunea benefică dintre deja şi nu încă. Biserica lui Hristos este arvuna transfigurării lumii, un
scop care se realizează în parte deja în comunitatea de credinţă, dar în
întregime abia la sfîrşitul sau împlinirea veacurilor. Întruparea face din cele
ale lumii tot atîtea căi de experiere a lui Dumnezeu, o certitudine tradusă
teologic în învăţătura despre energiile necreate. Refuzînd dochetismul, adică
aparenţa sau falsul, cu alte cuvinte: înscenarea, Biserica este spaţiul
realismului spiritual, aşa cum lumea în mijlocul căreia ea pulsează nu se
reduce la simple fenomene ale degradării, tot atîtea urmări ale păcatului, ci sînt
în mic ceea ce va fi umanitatea în ansamblu la ceasul numai de Dumnezeu ştiut.
Contrar tendinţei de a nu vedea nimic bun în creaţie, decurgînd dintr-o imatură
înţelegere a sensului pocăinţei şi contestînd arbitrar capacitatea omului de a
se îndrepta, creştinul autentic celebrează viaţa, cea care L-a “găzduit” pe
Hristos, sursa de fapt a acesteia. Iarăşi, consecinţa majoră a Întrupării este
scoaterea creaţiei din categoria gnostică a prizonieratului, a detenţiei
spiritului în materie, relansînd valorificarea maximă a datului de orice fel:
de la rasă la cultură şi de la limbă la cunoaştere. Toate acestea la un loc
explică de ce, începînd cu faptul că Mîntuitorul vorbea limba şi purta hainele
epocii şi locului Său, Biserica acţionează în misiunea ei de o manieră
contextuală.
A gîndi şi acţiona contextual nu
este un act de relativizare a Adevărului revelat, el neputînd fi condiţionat de
fenomene. Dimpotrivă. Doar ceea ce nu este epuizabil în fenomene are
capacitatea să le umple pe acestea cu sens. Teama că Adevărul este pus într-o
lumină nefavorabilă, că adică se toarnă apă în vin, nu poate fi caracteristică
decît celor tributari viziunii statice, a încremenirii, a idolatriei şi
paseismului. Adevărul posedă un caracter de normativitate nu în virtutea
exclusivă a vechimii sale, ci mai ales a actualităţii pe care o degajă. Dacă ar
fi doar vechi, Adevărul ar sta sub vitrină în centrul unui mare muzeu, iar nu
în mijlocul comunităţilor de credinţă de ieri, de azi şi de mîine. Capabil să
interogheze mintea şi sufletul omului actual, precum a făcut-o şi pînă acum şi
cum o va face şi în viitor, Adevărul se “întrupează”, adică ia în serios datele
momentului. Chiar şi atunci cînd hermeneuţii sau intermediarii Lui nu îşi fac
datoria, închizîndu-l în carcera respectului prost înţeles, Adevărul tot se
face prezent, contrazicîndu-şi spectaculos gardienii. Este motivul pentru care
orice mişcare de înnoire sau primenire, dacă are duhul Bisericii, reprezintă o
revenire la prospeţimea Adevărului prin aducerea Acestuia la lumină, iar nu
prin coborîrea în tenebrele fricii de a Îl pierde. Pe scurt, fie că este vorba
despre datele scripturistice ale Revelaţiei sau despre Tradiţia interpretativă,
contemporaneitatea cu Adevărul personal este în Creştinism sinonimă cu asumarea
propriei aşezări în lume. Valabilitatea universală nu contrazice demersul
contextualizării, ci îl confirmă, garantîndu-i în cele din urmă autenticitatea.
Tocmai pentru a nu rămîne abstract, rupt de viaţă, Adevărul are nevoie de tot
atîtea aranjări în pagină cîţi cititori ai Acestuia există.
Traducerea Sfintei Scripturi în cît
mai multe limbi sau predica ţinută pe înţelesul ascultătorilor, în ciuda
cultivării unor limbi de cult ajunse între timp inaccesibile majorităţii, se
înscriu în acest efort de contextualizare. La fel, la un alt nivel, tot despre
o teologie contextuală se poate vorbi în cazul Sfinţilor Părinţi care încreştinează
în epocă terminologia filosofiei antice sau cînd arhitectura şi arta Bisericii
din primele secole preiau elemente din lumea culturală orientală şi
mediteraneană, de la prototipul iconografic al şcolii egiptene de la Fayum la
profunzimea marină din lapislazuli.
Mai departe, pînă în modernitate, acelaşi tip de raportare contextuală explică
succesiunea stilurilor, genurilor şi paradigmelor, a temelor şi disputelor prin
care a trecut comunitatea de credinţă în tentativa acesteia, poate nu mereu reuşită,
de a fi contemporană cu Adevărul şi cu istoria în care Acesta trebuie
mărturisit. Sigur, pe întreg acest parcurs a fost şi rămîne importantă
capacitatea de a discerne între Adevărul în cultură (în sensul larg al
termenului) şi Adevărul culturalizat, între miez şi coajă, între substanţă şi
fenomen, între enunţ şi mijloc. Pericolul de a vedea doar învelişul, dar mai puţin
conţinutul, este cunoscut şi a preocupat inclusiv primele comunităţi creştine.
O dată cu legalizarea şi apoi favorizarea Creştinismului ca religie prin
excelenţă a Imperiului Roman, diversificarea structurilor ierarhice, amestecul
politicului, luptele pentru putere, fastul şi cutumele s-au lipit de trunchiul
propriu-zis al Bisericii, formînd un soi de carapace dură, rezistentă,
impenetrabilă. Asta explică de ce, pentru a reveni la exemplul mişcărilor de
înnoire sau primenire, critica la adresa Bisericii “oficiale” s-a hrănit mereu
din constatarea diferenţei, uneori flagrante, dintre aspectul genuin şi
produsul istoric ulterior. Inclusiv sectele de orice fel, de ieri sau de azi,
încearcă să exploateze procesul de eroziune prin care fatalmente trece Biserica
prin generaţiile ei istorice de credincioşi. Diferenţa dintre o mişcare de
înnoire în interiorul Bisericii şi o sectă, adică o ruptură, este însă nu mai
puţin notabilă. În timp ce munca de îndepărtare, atît cît este omeneşte
posibil, a straturilor suprapuse treptat peste chipul originar al Bisericii lui
Hristos, desfigurîndu-l, întăreşte
comuniunea în jurul Adevărului, a miezului, revenirea autodeclarată a sectelor
la originile “nefalsificate” conduce la experienţa nimicului sau a prea puţinului,
în orice caz la copia stîngace. Printr-un gest fundamental iconoclast,
sectarismul are orgoliul de a goli complet casa de “chipuri”, adică de modele,
pentru a locui mai bine. Ducînd metafora pînă la capăt, iată explicaţia pentru “confortul”
spiritual relativ pe care sectele îl oferă.
Noul Testament însuşi se hrăneşte
din tensiunea dintre unicitatea şi grandoarea actului venirii lui Dumnezeu în
chip de om în istorie şi banalitatea mediului istoric. Un contrast mai mare
nici nu se putea. De la Naştere, petrecută în condiţii sociale sub standardul
actual asistenţial, şi pînă la Moartea pe cruce, survenită în mijlocul unei mulţimi
dezlănţuite, fără să fi avut parte de un proces just, Mîntuitorul nu evită nici
o categorie socială şi nici un mediu, nu face şi nici nu instituie distincţii
într-o societate oricum profund ierarhizată după criterii de naţionalitate,
religie, origine, gen sau avere. Pe scurt, caracterul popular al prezenţei lui Hristos-cel-istoric este imaginea
caracterului antropologic universal
al religiei care se va naşte o dată cu Hristos-cel-înviat. Biserica întemeiată
la Cincizecime va continua acest parcurs. Evident, vor fi şi obstacole,
sugestivă în acest sens rămînînd polemica dintre Petru şi Pavel dacă trebuie să
fii mai întîi iudeu şi apoi creştin sau dacă nu este posibil să devii creştin
în mod nemijlocit. Nici mai tîrziu, în ciuda succesului exemplar, Biserica nu
va găsi mereu, prin slujitorii ei, cel mai bun echilibru între local şi
universal, meritul inculturării Evangheliei fiind de cele mai multe ori parţial
anulat de exaltarea specificului unei culturi anume, greceşti sau slave. Rămîne
de aceea cert faptul că, alături de porunca iubirii, una dintre cele mai
dificile forme de asumare a lui imitatio
Christi este probabil tocmai această capacitate de a fi al unui neam, să
aparţii unei culturi, fără a înceta să te raportezi identitar la umanitate şi
la universalitate. Un exemplu la îndemînă: Ortodoxia este pînă azi îmbogăţită,
dar şi concurată de ortodoxiile ei.
În loc de concluzie de etapă,
contextualizarea prin care trece în mod natural o religie a întrupării în
istorie trebuie văzută prin prisma ambivalenţei constitutive, tematizată ca
atare, pentru prima dată, nu în secolul XX, ci deja în primele decenii
apostolice. Întreaga dezbatere despre misiunea ad Gentes a Bisericii a fost marcată de nevoia găsirii raportului
just între datul cultural şi ţelul spiritual, între ceea ce omul este deja
(condiţionările de tot felul) şi ceea ce poate să devină (orizontul sfinţeniei).
Cum drumul spiritual al persoanei nu excludea datele sale personale, este
limpede că s-a ajuns destul de devreme la convingerea că unitatea în Hristos nu
exclude diversitatea celor care cred în El, ci o acceptă, transfigurînd-o. În
plus, aşa cum ne arată exemplul convingător al canonului noutestamentar,
existenţa mai multor surse, a patru Evanghelii, nu slăbeşte autoritatea
subiectului la care fac trimitere, ci o întăreşte, o confirmă. Iarăşi, Biserica
se dovedeşte un spaţiu al realismului, al vieţii care nu curge monoton şi
uniform. Legat nemijlocit de tema simpozionului nostru, apelul de a întreţine
un dialog constructiv, în duhul fidelităţii creatoare, cu Sfinţii Părinţi, este
urmat de acela de a gîndi şi formula contextual, adică atenţi la semnele
vremii, mesajul Ortodoxiei la începutul celui de al treilea mileniu creştin. (Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu