RADU PREDA: TEZE SOCIAL-TEOLOGICE (I)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Căderea comunismului în Europa de Est, acolo unde sînt cele mai multe Biserici Ortodoxe locale, a însemnat un moment nu doar de reparaţie istorică, dar mai ales începutul efortului de (re)învăţare a regulilor jocului democratic, a raportului dintre libertate şi responsabilitate, dintre prosperitatea personală şi binele comun. Întîrzierea pe care o vedem în acest proces nu poate fi cauzată exclusiv de rezistenţa mentalităţilor şi a reflexelor totalitare, ci probabil şi de lipsa atît a unei culturi politice, dar şi a unei etici sociale a Bisericii majoritare. Textul de mai jos îşi propune să aducă argumente pentru articularea teologiei sociale ortodoxe capabile să (re)pună în dialog datele Revelaţiei cu contextul actual. Miza este, simplu spus, determinantă: asumarea echilibrată şi complementară a cetăţeniei spirituale şi a celei istorice deopotrivă. (R. P.)

RADU PREDA

Revelaţia şi istoria

sau textul şi contextul

În loc de introducere:

de la cetatea asediată

la teologiile maniacale

O patologie gravă care marchează în continuare conştiinţa ortodoxă, inclusiv în pragul mileniului III, rezidă într-un straniu izolaţionism, nu doar în raportul generic cu “lumea”, oricum ar fi definită aceasta, dar şi în cel nemijlocit cu societatea în mijlocul căreia, la faţa locului, Biserica ar trebui să dea mărturie prin slujitorii, dar nu mai puţin şi prin laicii ei. Sigur, fenomenul nu este nou, el accentuîndu-se mai ales o dată cu creşterea “presiunii istoriei” asupra universului bizantin şi ulterior asupra ţărilor care l-au moştenit după 1453. Cu alte cuvinte, complexul cetăţii asediate s-a articulat treptat, trecînd de la postura victorioasă a unei Reichskirche constantiniene, sigură de sine, la cea de victimă atît a propriilor coreligionari – trădarea cruciată din 1204 sau cea de mai tîrziu a genovezilor şi veneţienilor dezertînd din rolul de apărători plătiţi ai Constantinopolului –, dar cu atît mai mult a celor de altă credinţă, înainte de oricine a musulmanilor. Citit la scară mare, în perspectivă spengleriană, refuzul istoriei ar putea fi văzut ca o reacţie de autoapărare la prezenţa excesivă a acesteia în mijlocul comunităţii de credinţă. Tradusă însă în termeni teologici, raportarea ambivalentă la experienţa istorică degenerează într-o contradicţie de proporţii: în ciuda faptului de a fi în lume, de a fi legată prin Întrupare de aceasta, nu doar de orizontul eschatologic, Biserica lui Hristos (în accepţiunea ei mai curînd instituţională) riscă să fie şi departe de realitate, refugiată sau autoexilată într-o dimensiune proprie. De la pietismul înrudit cu şamanismul (sau cu orice altceva care promite spectaculosul) şi pînă la maniera scolastică de a-L ţine pe Dumnezeu în prizonieratul cuvintelor neinspirate, lipsite de viaţă, rezultatul este invariabil acelaşi: cultivarea unor teologii maniacale, rupte de context, fixate pe o sumă de propoziţii de credinţă luate fiecare în parte drept întreg.

Nu întîmplător problema contextualizării teologice a Ortodoxiei a stat în centrul conferinţei cu tema “Sinteză neo-patristică sau teologie post-patristică: poate teologia ortodoxă să fie contextuală?”. Organizată de către un consorţiu de centre format din Academia de Studii Teologice (Volos), Programul de Studii Ortodoxe al Universităţii Fordham (New York), Catedra de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Münster şi Institutul Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER/Cluj-Napoca), întîlnirea din 3-6 iunie 2010 a prilejuit clarificarea unor termeni, confirmarea unor teze, dar a provocat şi replici violente, mai ales în mediile teologice greceşti, de altminteri foarte uşor inflamabile şi avînd tendinţe maniheiste. Cu toate acestea, majoritatea reacţiilor, venite inclusiv în urma vizionării live a conferinţei prin intermediul internetului – iată o contextualizare tehnică reuşită a teologiei! –, au fost pozitive, demonstrînd că o întrebare, pusă inclusiv în termeni provocatori, poate declanşa un proces de gîndire benefic. Paginile care urmează, formulate ca teze social-teologice, reprezintă varianta dezvoltată a intervenţiei mele. Bibliografia selectivă de la final, adusă la zi, serveşte drept punct de orientare pentru cei care doresc să aprofundeze tema.

De ce “post-patristic”?

Nu este nevoie de darul premoniţiei pentru a anticipa reacţiile unora la simpla lectură a titlului conferinţei noastre. Înainte de a înţelege cu adevărat ceea ce am dorit să spunem, criticii de meserie se vor arunca asupra prezumatei tentative de “trădare” a Ortodoxiei, acuzîndu-ne de cele mai oribile crime spirituale. Oprindu-se la cuvinte, ei nu vor ajunge să priceapă termenii. Cu toate acestea, pentru cei oneşti dintre posibilii critici, să precizăm din capul locului despre ce este vorba.

Aşadar, de ce “post-patristic”, iar nu neo-patristic? Ei bine, teza de la care pornim şi pe care o dorim verificată pe parcursul discuţiilor de aici, de la Volos, este, succint formulat, aceasta: Ortodoxia modernă are un deficit de atenţie şi sensibilitate pentru temele cu care se confruntă comunităţile ei de credinţă, insistînd pe o percepţie mai curînd muzeală a Tradiţiei. Or, la orizontul provocărilor şi dilemelor pe care modernitatea şi postmodernitatea le lansează conştiinţei creştine, răspunsul nu poate fi o invitaţie la imobilism, la atemporalitate, la o mistică pe cît de adevărată în esenţa ei, pe atît de intraductibilă în contextul dat. Este motivul pentru care simpla “întoarcere la Părinţi”, inclusiv sau mai ales prin ceea ce s-a numit sinteza neo-patristică, nu este decît o parte a soluţiei. Ceea ce ne lipseşte, pentru unii mai evident decît pentru alţii, este tocmai asumarea creativităţii şi a curajului apologetic al Sfinţilor Părinţi, pe care doar îi cităm, dar pe care nu îi urmăm. Pe cît au fost aceştia deschişi dialogului dintre păgînism şi Creştinism, dintre Evanghelie şi cultură, teologie şi filosofie, pe atît de inflexibili şi de refractari sîntem noi astăzi. Depăşirea acestei atitudini profund păguboase ar putea fi prinsă, ca proces, în termenul de post-patristic, mult mai adecvat decît cel de neo-patristic. Dacă un neo-curent sugerează mai curînd reluarea unei idei într-o nouă ediţie, efort al cărui succes nu este nici pe departe garantat, un post-fenomen indică tentativa de a depăşi ceva, de a lua în serios partea proprie de responsabilitate la scară istorică. În ceea ce mă priveşte, am folosit în urmă cu mai bine de un deceniu formula de model post-bizantin în relaţia dintre Biserică şi stat, dintre Ortodoxie şi politică. Am dorit să arăt pe de o parte raportarea, imposibil de ignorat, la tradiţia şi istoria bizantine, degajînd pe de altă parte posibile noi coordonate, adecvate situaţiei de acum a Ortodoxiei, mai ales după consumarea experienţei terifiante a comunismului. Concret, că sîntem nostalgici sau nu, că ne place sau nu, raportul dintre Ortodoxie şi stat, generic vorbind, nu mai poate fi înţeles şi cu atît mai puţin practicat în termenii raportului de la Constantinopol dintre Patriarh şi Împărat. Din experienţa istoriei sinuoase a dialogului dintre cei doi stîlpi ai societăţii bizantine, oscilînd între simfonie şi cacofonie, se pot învăţa foarte multe, dar în nici un caz nu se pot prelua ca atare tiparele de gîndire şi de acţiune. Configuraţia total schimbată, marcată de achiziţiile statului de drept modern, de neutralitatea sa principială, de diversitate şi atomizare, ne invită imperativ la un exerciţiu de realism şi luciditate. Cît mai simplu formulat, faptul de a fi în posesia unei moşteniri bizantine glorioase, pe care sîntem obligaţi să o onorăm înainte de orice prin cunoaşterea ei detaliată, nu trebuie să ne facă incapabili de a înţelege starea de acum a lumii în mijlocul căreia trăim, iremediabil post-bizantină.

Revenind la formula unei teologii post-patristice, să reţinem cele două aspecte definitorii pentru demersul nostru. Primul aspect: respectul faţă de Tradiţia patristică se vede în maniera constructivă de raportare la aceasta, iar nu în încremenirea idolatră. Nu există formă mai improprie de a cinsti pe Sfinţii Părinţi decît refuzul de a actualiza Evanghelia lui Hristos exact după modelul pe care ei l-au aplicat cu succes în primele secole creştine. Fidelitatea creatoare, aceasta este, în opinia noastră, esenţa abordării post-patristice. Al doilea aspect: Sfinţii Părinţi nu au pretins că istoria teologică a Bisericii se termină cu ei. Dimpotrivă! Aceştia s-au perceput mereu ca făcînd parte dintr-un fluviu al Tradiţiei care continuă să curgă pînă azi, mai precis pînă la finele lumii. Altfel spus, fiecare generaţie are datoria, explicit formulată de Hristos, de a propovădui Cuvîntul, de a Îl face accesibil diferitelor culturi, mentalităţi şi tradiţii nemajusculate, dar nu mai puţin determinante. Este, concis formulat, misiunea prin excelenţă a Bisericii. Dialogul dintre Revelaţie şi istorie, dintre imuabil şi muabil nu poate fi oprit sau redus la perioada patristică. Conştienţi fiind de propriile noastre slăbiciuni şi limite, dar şi de promisiunea sfinţeniei, fiecare este chemat, în locul şi în timpul care îi sînt date, să actualizeze sinergetic prezenţa lui Dumnezeu prin participarea la Sfintele Taine, prin răspîndirea Evangheliei, prin exemplul propriei vieţi, prin anunţarea şi apărarea Adevărului revelat. O parte consistentă a acestei actualizări rezidă în aplecarea asupra temelor pe marginea cărora Sfinţii Părinţi nu aveau cum să se pronunţe, nici măcar aluziv şi nici simbolic. De la energia atomică la dependenţa electronică şi de la secularizare la experimentele genetice – Biserica este chemată să ofere un răspuns, să aibă o poziţie şi să propună, de ce nu, o soluţie. În acest context, marcat de complexitate şi noutate, Sfinţii Părinţi sînt fără îndoială repere de bază, chiar obligatorii, dar nu pot substitui propria muncă de reflecţie şi, să o spunem direct, propria responsabilitate. La urma urmelor, tentaţia unora de a se refugia în spatele Părinţilor, evitînd confruntarea cu istoria, este una dintre cele mai grave boli spirituale posibile: pretenţia de a fi în posesia orto-doxiei nu se traduce în efortul identificării căilor de concretizare a orto-praxiei. Nu este de aceea de mirare că, la adăpostul monumentalităţii patristice, aceşti epigoni îşi duc viaţa sub semnul interdicţiei, al fricii şi refuzului, al obiecţiilor şi formalismelor, al subnutriţiei intelectuale şi al bigotismului transformat în virtute, otrăvind astfel apele Ortodoxiei, alungîndu-i şi pe cei care ar dori să se adape de la izvoarele ei. Incapabili să fructifice trecutul, moştenirea patristică, reprezentanţii acestui curent se dovedesc deopotrivă de incapabili să valorifice clipa prezentă, adică momentul nemijlocit al pedagogiei lui Dumnezeu.

Cum “contextual”?

Al doilea termen din titlul conferinţei noastre care poate fi interpretat eronat, involuntar sau intenţionat, este atributul “contextual” ataşat teologiei. Cu riscul de a repeta locuri comune, să ne aducem aminte că una dintre trăsăturile de bază ale Creştinismului este aceea de a fi o religie întrupată. Altfel decît religiile evazioniste, care proiectează exclusiv extramundan traseul mîntuirii, care au un Dumnezeu abscons, impersonal şi inaccesibil, Creştinismul îşi începe drumul istoric o dată cu Întruparea Mîntuitorului, Dumnezeu şi om, împlinind Legea cea veche prin cea nouă şi deschizînd aici, în mijlocul creaţiei, perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu, o stare de fapt tradusă în tensiunea benefică dintre deja şi nu încă. Biserica lui Hristos este arvuna transfigurării lumii, un scop care se realizează în parte deja în comunitatea de credinţă, dar în întregime abia la sfîrşitul sau împlinirea veacurilor. Întruparea face din cele ale lumii tot atîtea căi de experiere a lui Dumnezeu, o certitudine tradusă teologic în învăţătura despre energiile necreate. Refuzînd dochetismul, adică aparenţa sau falsul, cu alte cuvinte: înscenarea, Biserica este spaţiul realismului spiritual, aşa cum lumea în mijlocul căreia ea pulsează nu se reduce la simple fenomene ale degradării, tot atîtea urmări ale păcatului, ci sînt în mic ceea ce va fi umanitatea în ansamblu la ceasul numai de Dumnezeu ştiut. Contrar tendinţei de a nu vedea nimic bun în creaţie, decurgînd dintr-o imatură înţelegere a sensului pocăinţei şi contestînd arbitrar capacitatea omului de a se îndrepta, creştinul autentic celebrează viaţa, cea care L-a “găzduit” pe Hristos, sursa de fapt a acesteia. Iarăşi, consecinţa majoră a Întrupării este scoaterea creaţiei din categoria gnostică a prizonieratului, a detenţiei spiritului în materie, relansînd valorificarea maximă a datului de orice fel: de la rasă la cultură şi de la limbă la cunoaştere. Toate acestea la un loc explică de ce, începînd cu faptul că Mîntuitorul vorbea limba şi purta hainele epocii şi locului Său, Biserica acţionează în misiunea ei de o manieră contextuală.

A gîndi şi acţiona contextual nu este un act de relativizare a Adevărului revelat, el neputînd fi condiţionat de fenomene. Dimpotrivă. Doar ceea ce nu este epuizabil în fenomene are capacitatea să le umple pe acestea cu sens. Teama că Adevărul este pus într-o lumină nefavorabilă, că adică se toarnă apă în vin, nu poate fi caracteristică decît celor tributari viziunii statice, a încremenirii, a idolatriei şi paseismului. Adevărul posedă un caracter de normativitate nu în virtutea exclusivă a vechimii sale, ci mai ales a actualităţii pe care o degajă. Dacă ar fi doar vechi, Adevărul ar sta sub vitrină în centrul unui mare muzeu, iar nu în mijlocul comunităţilor de credinţă de ieri, de azi şi de mîine. Capabil să interogheze mintea şi sufletul omului actual, precum a făcut-o şi pînă acum şi cum o va face şi în viitor, Adevărul se “întrupează”, adică ia în serios datele momentului. Chiar şi atunci cînd hermeneuţii sau intermediarii Lui nu îşi fac datoria, închizîndu-l în carcera respectului prost înţeles, Adevărul tot se face prezent, contrazicîndu-şi spectaculos gardienii. Este motivul pentru care orice mişcare de înnoire sau primenire, dacă are duhul Bisericii, reprezintă o revenire la prospeţimea Adevărului prin aducerea Acestuia la lumină, iar nu prin coborîrea în tenebrele fricii de a Îl pierde. Pe scurt, fie că este vorba despre datele scripturistice ale Revelaţiei sau despre Tradiţia interpretativă, contemporaneitatea cu Adevărul personal este în Creştinism sinonimă cu asumarea propriei aşezări în lume. Valabilitatea universală nu contrazice demersul contextualizării, ci îl confirmă, garantîndu-i în cele din urmă autenticitatea. Tocmai pentru a nu rămîne abstract, rupt de viaţă, Adevărul are nevoie de tot atîtea aranjări în pagină cîţi cititori ai Acestuia există.

Traducerea Sfintei Scripturi în cît mai multe limbi sau predica ţinută pe înţelesul ascultătorilor, în ciuda cultivării unor limbi de cult ajunse între timp inaccesibile majorităţii, se înscriu în acest efort de contextualizare. La fel, la un alt nivel, tot despre o teologie contextuală se poate vorbi în cazul Sfinţilor Părinţi care încreştinează în epocă terminologia filosofiei antice sau cînd arhitectura şi arta Bisericii din primele secole preiau elemente din lumea culturală orientală şi mediteraneană, de la prototipul iconografic al şcolii egiptene de la Fayum la profunzimea marină din lapislazuli. Mai departe, pînă în modernitate, acelaşi tip de raportare contextuală explică succesiunea stilurilor, genurilor şi paradigmelor, a temelor şi disputelor prin care a trecut comunitatea de credinţă în tentativa acesteia, poate nu mereu reuşită, de a fi contemporană cu Adevărul şi cu istoria în care Acesta trebuie mărturisit. Sigur, pe întreg acest parcurs a fost şi rămîne importantă capacitatea de a discerne între Adevărul în cultură (în sensul larg al termenului) şi Adevărul culturalizat, între miez şi coajă, între substanţă şi fenomen, între enunţ şi mijloc. Pericolul de a vedea doar învelişul, dar mai puţin conţinutul, este cunoscut şi a preocupat inclusiv primele comunităţi creştine. O dată cu legalizarea şi apoi favorizarea Creştinismului ca religie prin excelenţă a Imperiului Roman, diversificarea structurilor ierarhice, amestecul politicului, luptele pentru putere, fastul şi cutumele s-au lipit de trunchiul propriu-zis al Bisericii, formînd un soi de carapace dură, rezistentă, impenetrabilă. Asta explică de ce, pentru a reveni la exemplul mişcărilor de înnoire sau primenire, critica la adresa Bisericii “oficiale” s-a hrănit mereu din constatarea diferenţei, uneori flagrante, dintre aspectul genuin şi produsul istoric ulterior. Inclusiv sectele de orice fel, de ieri sau de azi, încearcă să exploateze procesul de eroziune prin care fatalmente trece Biserica prin generaţiile ei istorice de credincioşi. Diferenţa dintre o mişcare de înnoire în interiorul Bisericii şi o sectă, adică o ruptură, este însă nu mai puţin notabilă. În timp ce munca de îndepărtare, atît cît este omeneşte posibil, a straturilor suprapuse treptat peste chipul originar al Bisericii lui Hristos, desfigurîndu-l,  întăreşte comuniunea în jurul Adevărului, a miezului, revenirea autodeclarată a sectelor la originile “nefalsificate” conduce la experienţa nimicului sau a prea puţinului, în orice caz la copia stîngace. Printr-un gest fundamental iconoclast, sectarismul are orgoliul de a goli complet casa de “chipuri”, adică de modele, pentru a locui mai bine. Ducînd metafora pînă la capăt, iată explicaţia pentru “confortul” spiritual relativ pe care sectele îl oferă.

Noul Testament însuşi se hrăneşte din tensiunea dintre unicitatea şi grandoarea actului venirii lui Dumnezeu în chip de om în istorie şi banalitatea mediului istoric. Un contrast mai mare nici nu se putea. De la Naştere, petrecută în condiţii sociale sub standardul actual asistenţial, şi pînă la Moartea pe cruce, survenită în mijlocul unei mulţimi dezlănţuite, fără să fi avut parte de un proces just, Mîntuitorul nu evită nici o categorie socială şi nici un mediu, nu face şi nici nu instituie distincţii într-o societate oricum profund ierarhizată după criterii de naţionalitate, religie, origine, gen sau avere. Pe scurt, caracterul popular al prezenţei lui Hristos-cel-istoric este imaginea caracterului antropologic universal al religiei care se va naşte o dată cu Hristos-cel-înviat. Biserica întemeiată la Cincizecime va continua acest parcurs. Evident, vor fi şi obstacole, sugestivă în acest sens rămînînd polemica dintre Petru şi Pavel dacă trebuie să fii mai întîi iudeu şi apoi creştin sau dacă nu este posibil să devii creştin în mod nemijlocit. Nici mai tîrziu, în ciuda succesului exemplar, Biserica nu va găsi mereu, prin slujitorii ei, cel mai bun echilibru între local şi universal, meritul inculturării Evangheliei fiind de cele mai multe ori parţial anulat de exaltarea specificului unei culturi anume, greceşti sau slave. Rămîne de aceea cert faptul că, alături de porunca iubirii, una dintre cele mai dificile forme de asumare a lui imitatio Christi este probabil tocmai această capacitate de a fi al unui neam, să aparţii unei culturi, fără a înceta să te raportezi identitar la umanitate şi la universalitate. Un exemplu la îndemînă: Ortodoxia este pînă azi îmbogăţită, dar şi concurată de ortodoxiile ei.

În loc de concluzie de etapă, contextualizarea prin care trece în mod natural o religie a întrupării în istorie trebuie văzută prin prisma ambivalenţei constitutive, tematizată ca atare, pentru prima dată, nu în secolul XX, ci deja în primele decenii apostolice. Întreaga dezbatere despre misiunea ad Gentes a Bisericii a fost marcată de nevoia găsirii raportului just între datul cultural şi ţelul spiritual, între ceea ce omul este deja (condiţionările de tot felul) şi ceea ce poate să devină (orizontul sfinţeniei). Cum drumul spiritual al persoanei nu excludea datele sale personale, este limpede că s-a ajuns destul de devreme la convingerea că unitatea în Hristos nu exclude diversitatea celor care cred în El, ci o acceptă, transfigurînd-o. În plus, aşa cum ne arată exemplul convingător al canonului noutestamentar, existenţa mai multor surse, a patru Evanghelii, nu slăbeşte autoritatea subiectului la care fac trimitere, ci o întăreşte, o confirmă. Iarăşi, Biserica se dovedeşte un spaţiu al realismului, al vieţii care nu curge monoton şi uniform. Legat nemijlocit de tema simpozionului nostru, apelul de a întreţine un dialog constructiv, în duhul fidelităţii creatoare, cu Sfinţii Părinţi, este urmat de acela de a gîndi şi formula contextual, adică atenţi la semnele vremii, mesajul Ortodoxiei la începutul celui de al treilea mileniu creştin. (Va urma)