Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu,
Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
1996
UNDE D-L PLEŞU
NU MAI ARE DREPTATE
Am
arătat care ni s-a părut a fi partea de dreptate pe care o avea d-l Andrei
Pleşu în cele cîteva articole din Dilema
în care s-a referit la anumite manifestări actuale ale dreptei româneşti
(observăm, în treacăt, că domnia-sa, deşi semnalează tendinţa “falsificatoare”
curentă de a vorbi de “stînga” şi
de “dreapta”, dar de a gîndi la extrema stîngă şi la extrema dreaptă, îi cade însuşi pradă!). Am
găsit înţelept să ne asumăm carenţele propriei tabere – cea a dreptei creştine
în general – conform principiului banal că o boală nu poate fi tratată decît în
măsura în care este conştientizată ca atare. Demersul nostru a lezat multe
sensibilităţi, aşa cum anticipasem; desigur, e neplăcut – ca să păstrăm
analogia anterioară – să ţi se arate că eşti “bolnav”, cînd tu te credeai
perfect “sănătos”, ba chiar măsură de “sănătate”...
În
cele ce urmează, vom încerca să dăm seama, din punctul nostru de vedere, şi de
unele dintre acele locuri în care ni se pare că d-l Pleşu nu mai are dreptate.
Vom proceda simplu, respectînd succesiunea textelor şi “amendîndu-le” acolo
unde credem că este îndeosebi cazul, fără a-i atribui autorului nişte rele
intenţii, ci doar o oarecare superficialitate sau ambiguitate atitudinală.
D-l
Pleşu începe prin a-şi formula regretul că “în România de azi, «centrul» nu e
încă posibil” sau, altfel spus, că este exclusă “plauzibilitatea unui
amplasament «obiectiv»”. Nu ştim dacă nu cumva
, politiceşte vorbind, “centrul” nu reprezintă (ieri sau azi, la noi
sau aiurea) numai o frumoasă utopie [1],
aşa cum utopică rămîne, pînă la urmă, şi “obiectivitatea” diferiţilor subiecţi. Dacă nu ne-am teme că ni se
pot imputa şi nouă anumite “idealisme”, atunci i-am reproşa d-lui Pleşu un
principial idealism politic. Dar
problema poate fi privită şi dintr-un alt unghi, care transcende politicul. D-l
Pleşu trece drept un gînditor de formaţie creştină.
Judecat prin această prismă, devenirea domniei-sale poate fi considerată
surprinzătoare. Pornit de la atracţia credinţei,
iată-l ajuns la fascinaţia “dilemei”. “Centrismul” însuşi (şi ... şi sau nici ... nici) trimite la sfera dilematicului, care desfide “credinţele”
şi favorizează “îndoielile”. Dacă nu ne-am teme că ni se pot imputa şi nouă
anumite devieri de la linia creştină, i-am reproşa d-lui Pleşu o oarecare inconsecvenţă religioasă. Simţindu-ne
însă noi înşine atît de nedesăvîrşiţi (“prizonieri ai unui crez funest”),
îndrăznim să spunem că de un singur lucru ne temem mai mult decît de a-i
face reproşuri d-lui Pleşu: anume de cuvintele Scripturii... “Iar îngerului Bisericii
din Laodiceea scrie-i: Acestea le spune Cel ce este Amin, martorul cel
credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că
nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Dar aşa,
fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte,
nici rece – am să te vărs din gura
Mea!” (Apocalipsa 3, 14-16; subl.
n.)...
Al
doilea text al d-lui Pleşu începe cu mărturisirea unei aşteptări înşelate: “M-aş
fi aşteptat ca seria de articole publicate în «Dilema» de Z. Ornea cu privire
la dreapta românească interbelică să provoace o sumedenie de ecouri critice,
aşa încît să asistăm, în sfîrşit, la reconsiderarea civilizată, dar
necomplezentă a unui subiect, compromis, de obicei, prin partizanat
ireductibil, umori tulburi, traume şi resentimente. Reacţia aşteptată nu s-a
produs”. Va să zică, d-l Pleşu recunoaşte, chiar dacă pe ocolite, că multe
dintre articolele d-lui Z. Ornea (absorbite, în urmă, în materia volumului Anii treizeci. Extrema dreaptă românească,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995) sînt “extrem” de discutabile,
subiectul reclamînd deci o “reconsiderare civilizată, dar necomplezentă”
(mai jos se foloseşte cuvîntul “reacţie”). Cu toate acestea, nu numai că n-a
găsit de cuviinţă să le amendeze cît de cît în scrisul domniei-sale, dar le-a
şi girat indirect, ca director al revistei în care au apărut, ani de-a rîndul.
Critica lor ar fi fost treaba... legionarilor! Sau, mă rog, a oricui altcuiva în afara domniei-sale! Căci d-l Pleşu
are multă grijă să nu pară cumva “reacţionar”...
Cazul
d-lui Z. Ornea e mult mai complex decît ar părea la prima vedere. Nu numai pe
legionari îi consideră extremişti, ci întreg frontul dreptei. Sînt atacaţi
bunăoară, cu multă îndîrjire, şi un Nichifor Crainic sau un Mircea Vulcănescu,
care au fost mai degrabă adversari ai legionarismului [2]. De fapt, sub paravanul “extremei drepte”, d-l Z. Ornea atacă
violent valorile naţionale şi valorile creştine,
tradiţia în genere. E o naivitate, deci, să înfunzi discuţia în problema
legionară. Nu atît legionarismul e de apărat aici, cît însuşi sufletul
românesc. D-l Z. Ornea diabolizează “specificul naţional” (şi, implicit,
religia ortodoxă) prin asociaţie cu “extremismul politic”; rezultă un atentat
perfid la chiar temeiurile lumii româneşti. Acest mod de abordare este o
constantă în scrisul d-lui Z. Ornea, din anii proletcultismului şi pînă azi.
Demersul
nu este singular, ci face parte dintr-o
vastă campanie anticreştină şi antiromânească [3], faţă de care d-l Pleşu
însuşi – ca intelectual român şi creştin,
dar şi ca fost ucenic al lui Constantin Noica (nici acesta cruţat în context) –
ar fi avut, credem, datoria morală “să reacţioneze”, în modul “civilizat, dar
necomplezent” pe care-l sugerează altora.
Printre
caracteristicile “degringoladei legionare” (asupra căreia am căzut de acord că
este în multe privinţe reală), d-l Pleşu evidenţiază şi cîteva aspecte de
“incoherenţă” ale “discursului legionar”. Cînd ajunge la problema atît de delicată
a “antisemitismului”, domnia-sa trage însă concluzii destul de superficiale,
lăsînd impresia că ţine neapărat ca
legionarii să iasă drept vajnici “mîncători de evrei”, căci altminteri
“discursul antilegionar” ar pierde unul dintre principalii săi cai de bătaie.
Autorul joacă pe cartea marii nedumeriri: “Unii se declară pe faţă antisemiţi,
invocă Protocoalele Înţelepţilor
Sionului şi iudeo-masoneria, alţii, cînd se vorbeşte de antisemitismul legionar,
joacă stupoarea indignată şi dezgustul. (Există şi cazul în care una şi
aceeaşi persoană adoptă succesiv sau simultan ambele atitudini!)”. Dar poate
că tocmai în paranteza din urmă se află începutul unui răspuns mai nuanţat...
Desigur,
ar trebui stabilit ce se înţelege prin “antisemitismul” acesta. Cît de prost e
cuvîntul, am arătat-o cu alt prilej [4].
Cum însă s-a încetăţenit mai pretutindeni, ne vedem siliţi să-l întrebuinţăm
ca atare. Cert este că atitudinile “antisemite” nu pot fi reduse la o singură
raţiune sau la o singură formă de manifestare şi, în consecinţă, nu pot fi
judecate toate cu aceeaşi măsură. Există multe nuanţe între tipul inferior
(ura viscerală şi agresivă) şi tipul superior (vigilenţa discretă şi refuzul
tacit de “a face jocul” unei anumite propagande). Dacă există uneori o stare
conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau
grupări evreieşti şi personalităţi sau grupări neevreieşti, aceasta trebuie
corect judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice apriorism.
Românul care “reacţionează” ferm, dar decent, ca român onest, la un afront
evreiesc, nu este “antisemit” cu tot dinadinsul, ci doar un naţionalist (horribile dictu) care veghează la
fiinţa şi la onoarea neamului său (aşa cum şi evreii veghează permanent la ale
lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va re-acţiona la fel şi la o acţiune
antiromânească venită din altă parte. Cum am mai spus-o, evreii nu greşesc
cînd îşi apără fiinţa şi îşi afirmă specificitatea. Greşesc însă cînd vor să
interzică altora să facă acelaşi lucru, decretîndu-i automat “extremişti”,
“fascişti”, “antisemiţi”, “fundamentalişti” etc. E mereu “dubla măsură”, care
nu se poate să nu irite şi să nu producă suspiciuni.
Pornind
de la aceste consideraţii de principiu, ni se pare admisibil, în ciuda
insinuantei perplexităţi a d-lui Pleşu, că “una şi aceeaşi persoană poate
adopta, succesiv sau simultan, două atitudini”: una de “antisemitism” (adică
de re-acţiune la anumite excese evreieşti), alta de “filosemitism” (ca
recunoaştere a unor valori evreieşti incontestabile, particulare sau
comunitare). Dacă o astfel de persoană va fi tendenţios numită “antisemită”,
în sensul năprasnic pe care propaganda l-a dat acestui cuvînt (pogromuri,
camere de gazare, cadavre spînzurate în cîrlige de abator), desigur că se va
simţi nedreptăţită şi va contesta legitimitatea etichetei. Pe de altă parte,
asta n-o va împiedica “să se declare pe
faţă” avizată asupra anumitor
demersuri amendabile ale taberei evreieşti (şi chiar preocupată de
contracararea lor).
Să
venim acum la raportul mai concret dintre legionarism şi “antisemitism”.
Legionarii, pe fondul general al epocii, s-au considerat datori să divulge şi
să contracareze anumite “manevre” evreieşti, dar nu şi-au propus niciodată, în
mod programatic, o acţiune antievreiască globală şi exterminatoare, de felul
celei naziste. O dovadă în acest sens este şi faptul că soarta evreilor a fost
mult mai blîndă în România decît în ţările învecinate, iar rarele violenţe
fizice împotriva acestora n-au fost în primul rînd de sorginte legionară, ci
mai degrabă puse în cîrca
legionarilor, din interese lesne de bănuit (cum a fost şi cunoscuta mistificare
cu “cadavrele de la abator”, ticluită în birourile vechii Siguranţe, apoi
preluată cu voluptate de propaganda comunistă [5]). Altminteri un Codreanu a putut sta de vorbă decent, chiar la
Casa Verde, în 1937, cu rabinul David Şafran, căruia i-a şi făcut o puternică
impresie [6]. Nae Ionescu, deşi
“ideolog al Legiunii”, a avut în preajma lui numeroşi discipoli evrei. Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt
stă şi el mărturie pentru o viziune mai nuanţată asupra fenomenului legionar.
Aşa cum pe Eminescu “antisemitismul” ideologic nu-l împiedicase să aibă relaţii
foarte cordiale cu un Moses Gaster sau H. Tiktin, nu-i împiedicase nici pe
atîţia intelectuali legionari să aibă prieteni buni printre evrei (a se vedea
prieteniile dintre Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, Constantin Noica şi
Edgar Papu etc., etc.). Sînt legionari şi legionari, evrei şi evrei, situaţii
şi situaţii. Ceea ce vrem să se înţeleagă este că opţiunea legionară nu
implică automat “violenţa oarbă împotriva evreilor”, chiar dacă anumite excese,
ale unor persoane sau ale unor grupuri marginale, nu se pot tăgădui. D-l
Pleşu se arată oripilat de imperativul exprimat de Codreanu prin cuvintele:
“înlăturarea primejdiei jidăneşti”. Desigur, ele nu sună bine astăzi. Expresia
trebuie însă judecată prin raportare la limbajul curent al epocii respective
şi la ansamblul realităţilor concrete de atunci. Pentru legionari, “primejdia
jidănească” se confunda cu aceea a “bolşevizării” ţării, lucru care se va şi
întîmpla mai tîrziu tocmai cu contribuţia
masivă a evreilor (ce au făcut şi mai toată agitaţia comunistă de
dinainte de 1945, dar şi mai toată opera de comunizare internă din anii
următori). Dacă speculaţiile economice şi agitaţia subversivă ar fi avut alţi
protagonişti, atunci primejdia ar fi fost formulată în alţi termeni, care
poate că nici d-lui Pleşu nu i-ar mai fi sunat chiar atît de urît...
Este
greu de stabilit astăzi dacă legionarii autentici
(nu pleava oportunistă a “septembriştilor” din 1940, care – cu puţine
excepţii – n-aveau în comun cu legionarismul decît cămaşa verde) au ucis evrei
sau nu. Cert este că nu asta a fost principala lor preocupare şi că nu prea e
de crezut că o adunătură de “pogromişti” ar fi putut fi urmată de bunăvoie de atîtea personalităţi de
elită, martirizate ele însele – cu sutele sub Carol II, cu miile sub Antonescu
şi cu zecile de mii sub comunişti. Motivaţiei stîngace a d-lui Coja (lipsa
“argumentelor ştiinţifice” pentru “demonstrarea” presupuselor crime legionare
împotriva evreilor) i se adaugă replica la fel de stîngace a d-lui Pleşu: “Că
au fost omorîţi evrei în România sub comandă legionară nu «se demonstrează», ci
se atestă prin documente”. Dar ce
înseamnă “documente”, în cazul de faţă? Nu cumva se reduc ele la nişte
mistificări propagandistice şi la simplele declaraţii tendenţioase ale unor
evrei? În primul caz, ar fi ca şi cînd s-ar da credit poveştilor cu “terorişti”
din decembrie '89 sau zvonurilor lansate în timpul mineriadei din iunie '90
(cu “maşina de bani” de la sediul liberalilor, cu armele de la sediul
ţărăniştilor, cu drogurile de la Universitate, pe care nimeni nu le-a văzut,
dar de care mulţi au rămas pînă astăzi convinşi). În al doilea caz, se ridică o
problemă de principiu: de ce pe unii i-am crede pe cuvînt, iar pe alţii nu?
Împotriva afirmaţiei lui Petre Ţuţea că “legionarii n-au omorît nici un
evreu”, d-l Pleşu montează un întreg scenariu al discreditării, bazat pe un
raţionament deconcertant: că dacă bătrînul Ţuţea se amuza uneori să facă
“afirmaţii enorme”, atunci tot ce nu-i convine d-lui Pleşu trebuie să intre în
această categorie a enormităţii! În schimb, celeilalte tabere pare să i se
acorde credit necondiţionat…
În
felul acesta, întreaga discuţie alunecă în irelevanţă. Pornit, sub cuvînt de
“obiectivitate”, să combată “legenda aurită” despre Legiune, d-l Pleşu
eşuează, la rîndu-i, în “legenda neagră”. În felul acesta, cititorii fideli ai
Dilemei au aflat de la domnia-sa ceea
ce ştiau dinainte. Numai noi am aflat, poate, ceva în plus: că o nouă dreaptă
creştină românească nu se mai poate construi astăzi decît ţinînd seama în egală măsură şi de dreptatea, şi de ne-dreptatea adversarilor ei.
Răzvan
CODRESCU
[1] Îndărătul căreia se poate
ascunde (nu vrem să insinuăm că e şi cazul d-lui Pleşu) “vocaţia compromisului
comod şi plăcerea orgiastică a indistincţiei” (Teodor Baconsky, “Năvala spre
«centru»”, în cadrul eseului despre “Dreapta” publicat în Dilema, nr.
197/1996, p. 11, din care cităm încă: “... a apărut, la noi, o irezistibilă atracţie a centrului, care
funcţionează ca passe-partout
ideologic. Nu ar fi nimic de criticat aici, dacă prin ea s-ar reabilita
simbolismul centralităţii, dimpreună cu virtuţile sale geometrice: logică
spaţială, unanimitate elementară, focalizare a Sensului”; însă la noi,
îndeobşte, “mirajul «centrului» acţionează ca un colac de salvare. El te
scuteşte de năpasta autodefinirii, de supliciul consecvenţei şi de bănuiala
destabilizării, servind totodată ca argument al moderaţiei sau ca blazon al
unei prudenţe superioare. «Centrul» are meritul de a dizolva orice tensiune,
nedumerire sau incertitudine în mediocritatea strategiilor acomodante”). [Notă din vol.]
[2] A se vedea, pentru aceasta,
mai ales Nichifor Crainic, Zile albe,
zile negre. Memorii (I), Casa Editorială “Gîndirea”, Bucureşti, 1991 (în
special p. 296 şi urm.; p. 327 şi urm.) sau Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 (în special cap. IV). [Notă din vol.]
[3] O carte foarte înrudită cu
cea a lui Z. Ornea este cea a altui publicist de origine evreiască, pe nume
Leon Volovici: Ideologia naţionalistă şi
“problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în
România anilor '30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 (apărută iniţial în
limba engleză, la Oxford,
în 1991). Pe aceeaşi linie se înscriu şi volumul colectiv Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare, Editura Noua
Alternativă, Bucureşti, sau Radu Ioanid, Sabia
Arhanghelului Mihail. Ideologia fascistă în România, Editura Diogene,
Bucureşti, 1994 (apărută iniţial la New York, în 1990) şi multe alte “contribuţii”
de aceeaşi speţă (publicate în ţară sau în străinătate, în volume sau în
periodice, sub semnături mai mult sau mai puţin româneşti: Norman Manea,
Vladimir Tismăneanu, Dan Pavel, Al. George, Stelian Bălănescu, Ion Solacolu,
Marta Petreu, I. Constantinescu, George Voicu ş. a.). Se observă o tendinţă
de “culpabilizare” internaţională a trecutului politic şi cultural românesc
(multe dintre aceste scrieri au apărut şi în limba engleză, dincolo sau dincoace
de ocean), cu nimic mai puţin dăunătoare “imaginii” României în lume decît
minciunile şi abuzurile (neo)comuniste!
[Notă din vol.]
[4] A se vedea “Naţionalismul
faţă cu «antisemitismul»”, în Spiritul
dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti,
1997, mai ales pp. 139-141, text refăcut şi republicat în Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului,
Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 125-134, cu titlul “Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva dreptei creştine”. Cf. şi mai noul articol polemic “Cum am
devenit «antisemit»!” (reprodus şi aici).
[Notă din vol.]
[5] Reamintim de dezminţirea
semnată de mai tot personalul de atunci (1941) al Abatorului, expediată
ziarelor Universul şi Dreptatea, dar nepublicată (din pricina
cenzurii antonesciene). Prof. dr. Radu Iftimovici a lămurit lucrurile, cu
citate şi fotocopii, în Expres Magazin,
nr. 87, 25 martie 1992, sub titlul “Spulberarea unei legende. Pogromul de la
Abator”. O mistificare asemănătoare, ce a trecut şi-n literatură (Marin Preda,
Delirul), este şi cea cu soldatul
peste care s-ar fi turnat benzină şi i s-ar fi dat foc. [Notă din vol.]
[6] “Nu a fost o discuţie de
cabinet – îşi amintea rabinul 40 de ani mai tîrziu –, ci s-au amestecat aici
durerile lumii... Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gînd şi
suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi, în cele din
urmă, ca prieteni”. În finalul întrevederii, Căpitanul îi întinsese mîna şi-i
spusese: “Am avut mare plăcere de întîlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat
probleme, dar am învăţat fărîme din taina infinită a credinţei. Eu nu vreau să
provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii
gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, iartă-i
pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni... Nu pe omul superior încercăm
noi să-l şlefuim, ci pe omul om” (a se vedea întreaga convorbire aici). [Notă din vol.]
* Răzvan Codrescu, „… Unde d-l Pleşu nu mai are
dreptate”, în Puncte cardinale, anul
VI, nr. 2/62, februarie 1996, p. 2. Inclus ulterior (cu note de subsol) în
volumele: Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie
şi actualitate,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 165-174; Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura
Vremea [col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001, pp. 175-182; Răzvan
Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute,
ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Christiana [col. “Cruciaţii
secolului XX”], Bucureşti, 2012, pp. 207-215 (de unde l-am reprodus şi aici, cu
tot cu notele de subsol).
Păltiniş: mormîntul lui Constantin Noica
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Antologia
Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?"
(1991)
* Antologia
Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia
Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără
Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia
Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic
între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia
Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor"
(1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei"
(1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a
politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia
Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de
dreapta..." (1994)
* Antologia
Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea
naţionalistă»" (1995)
* Antologia
Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi
Uitare" (1995)
* Antologia
Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..."
(1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)
Marturisesc ca sunt destul de derutat de aceste articole scoase de la naftalina. De la Victoras Roncea citire stiiam ca sunteti un apropiat de Pleshu si de colegiul Noua Europa, nu critic la adresa si in polemica pe fata. Cred ca e bine venita antologia ce o faceti pentru aceia care nu au apucat acei ani. Sunt de acord cu punctul dumneavoastra valabil foarte bine si astazi.
RăspundețiȘtergere@ Anonimului de la 2.04 AM:
RăspundețiȘtergereV. R. e lipsit şi de cinste sufletească, şi de informare corectă. Scrisul său e plin de mistificări absurde şi indigne (a afirmat, între altele, nu numai că eu aş fi în nu ştiu ce cîrdăşie antiromânească şi antiortodoxă cu d-l Pleşu, dar chiar că am întreţine între noi raporturi… homosexuale!). Şi-a asumat să fie abject, dar reuşeşte, pe deasupra, să fie de-a dreptul penibil. Mă mir cu amărăciune că mai există oameni – unii dintre ei cu pretenţii – care îl citesc şi îl creditează (fie şi numai în parte).
Nu mi s-a întîmplat – şi mărturisesc că nici n-am încercat – să ajung să fiu un apropiat al d-lui Pleşu (de Colegiul „Noua Europă” nici nu poate fi vorba!), l-am criticat punctual (ca şi pe d-l Patapievici) în aceste articole şi în altele de-a lungul vremii, dar l-am respectat şi continui să îl respect pentru nu puţinele calităţi pe care le are, încăpăţînîndu-mă să cred şi să susţin, pe deasupra, că e şi „mai de dreapta decît pare”. În orice caz, e mult mai referenţial pentru dreapta decît majoritatea celor care-l ponegresc.
În ce priveşte articolele recent postate aici, ele nu sînt „scoase de la naftalină”, ci au fost tot timpul la îndemînă (pentru cei care-şi iau osteneala lecturii) în cărţile mele „Spiritul dreptei” şi „În căutarea Legiunii pierdute” (cu a doua ediţie chiar la începutul acestui an). Altminteri, mă bucur că apreciaţi utilitatea acestei modeste antologii on-line şi că dovediţi, în cele din urmă, darul bunei cumpăniri.
@ Unui anonim nepostat:
Tonul insolent nu vă favorizează pentru postare, iar pe mine credeţi-mă că mă lasă rece. Dar dacă vă foloseşte dvs., pentru reglajul umorilor, puteţi trimite cîte un comentariu din cînd în cînd, pentru că nu mi-e anevoie să şterg.
În ce-l priveşte pe "Popeye marinarul", şi astăzi, 21 august 2012, mi se întîmplă să ţin CU el, ceea ce nu înseamnă că şi ţin LA el. Cîtă vreme PSD va exista (cu Iliescu, Năstase, Ponta, Vanghelie şi ceilalţi), voi fi necondiţionat de partea cui îi poate leza mai tare interesele, căci nimeni n-a făcut şi n-ar putea să facă vreodată mai mult rău acestei ţări decît Iliescu şi tot ce-a puit el pe scena politică românească.
Confuzia intre „a tine cu” si „a tine la” e caracteristica fanilor de futbol subdezvoltati mintal. Din nefericire pentru tara o mare parte din electoratul roman actual se poarta ca galeriile de pe stadioane. Iar unul ca Becali si altii ca el isi face pe spinarea plebei fanatizate interesele si damblalele. Ca futbolul roman e la pamant nici nu pare sa mai aibe importanta.
RăspundețiȘtergere@ Razvan Codrescu
RăspundețiȘtergerePardon de intrebare, Traian Basescu nu e tot un fel de Golem al hidrei comuniste?
Se poate spune, dacă-l judeci după traseu. Dar dacă Golemul s-a întors împotriva ticăloşilor care l-au „creat”, atunci ţin cu Golemul!
RăspundețiȘtergere@ A. P.
RăspundețiȘtergereV-am răspuns la locul respectiv. dar reiau răspunsul şi aici (pentru că de mîine postarea cu pricina va dispărea complet şi definitiv):
Vă mulţumesc pentru "asigurările" de ordin juridic, dar nu din pricina "ameninţărilor" am anulat postarea. Iar autoarea, dincolo de acest mic incident, merită, credeţi-mă, toată consideraţia.
P. S. Aş prefera să nu prelungim discuţia în acest cadru public.
O avea calitati, nu zic nu, dumneavoastra stiti mai bine, dar de data aceasta nu a reusit, iertati-ma, decat sa fie penibila.
RăspundețiȘtergereDomnule Popescu, v-am postat comentariul (pentru că ştiţi cît vă preţuiesc şi n-am fost pus niciodată în situaţia de a vă respinge vreunul), dar mă văd nevoit să fac precizarea că P. S.- ul din intervenţia mea imediat anterioară nu se adresa numai d-lui A. P., ci tuturor celorlalţi eventuali comentatori…
RăspundețiȘtergereDincolo de toate isteriile, ce ne facem cu visul nostru de dreapta? Il dam pe mana lui MRU?
RăspundețiȘtergereM. B.