21 MAI: CONSTANTIN ŞI ELENA

SUMARULBLOGULUI

INDICE DE NUME

LA MULŢI ANI, CU PACE ŞI BUCURIE,

TUTUROR CONSTANTINILOR 

ŞI TUTUROR ELENELOR

CARE FRECVENTEAZĂ ACEST BLOG!

JUXTA CRUCEM. Prăznuirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, “cei întocmai cu Apostolii” (isapostoles, în gr.), este strîns legată de taina şi puterea Sfintei Cruci – semnul de căpătîi al religiei creştine. Căci Marelui Constantin i s-a arătat semnul Crucii pe cer, spre biruinţă (In hoc signo vinces – “Întru acest semn vei învinge”), iar Sfintei Elena, maica sa, i-a fost dat de sus să descopere la Ierusalim însăşi crucea pe care Hristos a fost răstignit. Sfînta Elena s-a stins la anul 327, puţin după întoarcerea de la Ierusalim, iar Sfîntul Constantin s-a mutat la Domnul în 337, după 31 de ani de glorioasă domnie, lăsînd în urma sa un imperiu creştinat şi o cetate a Constantinopolului demnă în toate privinţele să se numească “A doua Romă” (cea dintîi – şi întreg Apusul o dată cu ea – avea să cadă, un veac mai tîrziu, în lunga noapte barbară, iar civilizaţia avea să fie salvgardată, în Răsărit, pe temeiurile puse de Marele Constantin). Constantin şi Elena, prăznuiţi în ziua de 21, sînt şi cele mai răspîndite nume din calendarul bisericesc al lunii mai.

CONSTANTIN. Numele este de origine latină şi stă în legătură cu constans, constantis (“constant”, “statornic”, “ferm”). Cel mai faimos Constantin din istorie rămâne Sfîntul Împărat Constantin cel Mare, cel ce a pus capăt persecuţiilor anticreştine (prin Edictul de la Milan, dat la anul 313), a convocat primul sinod ecumenic (la Niceea, în anul 325) şi a întemeiat, către anul 330, pe ruinele vechiului Byzantion grecesc, oraşul Constantinopol, care avea să fie centrul lumii timp de peste o mie de ani. La români, cel mai de seamă purtător al numelui a fost Sfîntul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (ucis de turci, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache, la 15 august 1714). Principalele nume înrudite direct cu Constantin sînt Constanţiu şi Constanţa (rareori Constantina). Constant a ajuns la noi relativ recent, pe cale cultă. În limba noastră veche era curentă forma Co(n)standin. Din aceeaşi familie onomastică fac parte Costa, Costea, Costache, Costandache, Costin(a), Codin(a), Dinu, Dina, Tinu, Tina, ce par să se fi impus sub influenţă greco-slavonă. Costion ar putea fi un compus (Cost[-a, -ea, -in] + Ion) înăuntrul limbii române. Gama diminutivelor este şi ea foarte bogată: Costel(uş), Costi(că), Costăchel, Costaş, Tică sau Ticu, Titi(şor), Titel(uş), Dinuţ, Dinicu sau Dinică, Tinuţ, Tinel, la care se adaugă femininele Tanţa, Tănţica, Tanţi (mai rar: Ţica).

ELENA. Heléne este un nume străvechi, cel mai probabil chiar de origine grecească (pus în legătură şi cu numele tradiţional al grecilor: heleni, eleni), explicat de unii prin gr. heláne (“torţă”, “făclie”, dar şi „foc sacru”, la sărbătorile numite Heleneia, dedicate zeiţei Artemis [la romani: Diana]), iar de alţii prin gr. héle (“lumina arzătoare a soarelui”), cu presupunerea că Helena ar fi fost, la origine, o străveche divinitate indo-europeană a luminii solare. Dacă în lumea păgînă cea mai faimoasă purtătoare a acestui nume fusese Elena din Troia (preafrumoasa din pricina căreia, conform legendei imortalizate de Homer în Iliada, izbucnise războiul troian), în lumea creştină cea mai vestită Elenă este mama împăratului Constantin cel Mare – după tradiţie, descoperitoarea lemnului crucii lui Hristos. Elena continuă să fie, la noi şi în toată lumea creştină, cel mai răspîndit nume femeiesc după Maria. De la el se trag, în limba română, şi Elina, Ilina, Ileana, Leana, Leanca, Ilinca, Elenca, Olena, Olenca, Lenca, Linca, Leanţa, Lena, Ela, Ena, cu diminutive precum Ilenuţa, Ilenuş(a), Ilinuţa, Lenuţa, Lenuş(a), Leni, Lina, Nuţa, Nuţi (împins pînă la Nuţica şi Nuţişor), Lili(ca), Lenţi şi altele. În combinaţie cu Maria, a dat Marilena (dar şi Marlena). (R. C.)