ROMÂNIA ÎNTRE DOUĂ PARADIGME

SUMARUL BLOGULUI

Ca om de dreapta, am consideraţie principială faţă de monarhie, dar nu sînt un admirator şi un partizan al Regelui Mihai I, fostul suveran al României, chiar dacă, pe de altă parte, nu mă pot împiedica să-l privesc cu o anume simpatie iraţională şi să-l compătimesc sincer pentru modul samavolnic în care a fost silit să abdice în decembrie 1947. În fond, orice bun român, cred eu, ar trebui să aibă luciditatea de a deplînge momentul 1947, nu ca tragedie personală a unui rege mai mult sau mai puţin vrednic, ci ca tragedie naţională a României moderne, căci nu regele a fost atunci marele perdant, ci ţara însăşi: el şi-a pierdut tronul şi averile (parte recuperate, nu fără compromisuri jenante, după 1989), dar România şi-a pierdut coloana vertebrală, sufletul şi viitorul (pe care este încă departe de a fi ajuns să şi le recupereze – şi există o serioasă primejdie de a nu şi le mai recupera niciodată).

Frecventatorii acestui blog sînt la curent, în linii mari, cu rezervele formulate de mine (pe urmele altora) cu privire la comportamentul regal (dar deloc regesc!) în împrejurările fatidicului act de la 23 august 1944 (certificatul de eutanasiere oficială a României în folosul imperialismului bolşevic şi al unui Occident care n-a făcut, mai apoi, decît să ne vîndă ieftin şi să ne dea cu tifla). Dar toate acestea sînt de acum istorie – mai mult sau puţin fatală, mai mult sau mai puţin controversată. O istorie asupra căreia nu are însă căderea să se pronunţe public (şi mai ales de pe poziţia funcţiei prezidenţiale, la care a parvenit cu mijloace cvasi-iliesciene) un lider politic semidoct, cu vechi ştate de membru PCR şi de raportor cuminte al Securităţii, propulsat în politică din poala largă a neocomunismului postdecembrist cu mască „social-democrată”. Un tupeist demagog şi un aventurier politic cu puseuri dictatoriale, de o şmecherie eficientă nu pentru ţară, ci pentru interesele sale personale şi de şleahtă, crezînd că poate de-acum juca neamendat cartea anticomunismului discursiv (fără nici cea mai mică urmare practică sau concretă) şi a dreptei „populare” sau „creştin-democrate” (în care nu crede – după cum îl trădează faptele şi declaraţiile – nici cît într-o glumă marinărească), ba trăgînd după el, cu „bunăvoinţă” strategică, dar fundamental dispreţuitoare, pe lîngă o gaşcă mai veche de clienţi patibulari, o parte însemnată a tinerei elite intelectuale, care a avut şi mai are naivitatea de a se crede „promovată”, cînd, în realitate, nu a fost şi nu este decît momită şi întrebuinţată ca decor legitimant, mai mult sau mai puţin iluzoriu.

Cum am spus-o şi altădată, Regele Mihai I n-a fost un model de monarh, dar Traian Băsescu este cu atît mai puţin un model de preşedinte. Cel dintîi, oricîte imputări personale i s-ar putea face (pentru atitudini mai vechi sau mai noi), este măcar descendentul legitim al unei Case Regale ale cărei contribuţii decisive la istoria modernă a României nu pot fi nici negate, nici minimalizate, şi aduce cu sine, măcar pe dinafară, ţinuta inconfundabilă a sîngelui său albastru şi relaţiile „organice” cu marea aristocraţie europeană. Nu ştiu de cîte regrete pentru propriile sale slăbiciuni se va fi învrednicit vreodată, dar se poate prevala de multe circumstanţe atenuante de ordin istoric, pe care urechismul marinăresc n-a fost pus nici în situaţia de a le fi trăit, nici în aceea de a le putea cunoaşte în toată complexitatea lor pe cale documentară. În opoziţie absolută cu cel dintîi, cel de-al doilea întruchipează paradigma ţoapei ereditare, promiscuitatea mafiilor portuare şi cumetria mafiilor ţigăneşti, caragialismul cronicizat şi abrutizat al arivismului mahalagesc de urbe dunăreană. Ajunge să-i pui unul lîngă altul, fără cuvinte, pe Regele Mihai I şi pe preşedintele Traian Băsescu pentru ca orice observator lucid şi onest să realizeze diferenţa astronomică dintre ce ajunsese să fie România veche şi ce a ajuns să fie România nouă.

 

De data aceasta, la anul Domnului 2011, nu mai era vorba de plata vreunor poliţe istorice sau politice (pînă şi un Ion Iliescu a înţeles acest lucru), nici de ameninţarea vreunei posibile restauraţii (ca pe vremea cînd tandemul „revoluţionar” Iliescu-Roman îl hăituia pe rege pe şoselele patriei feseniste), ci de împlinirea venerabilei vîrste de 90 de ani de către ultimul supravieţuitor dintre şefii de state europene – buni sau răi, cum vor fi fost ei – de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Elementara cuviinţă cerea suspendarea festivă a adversităţilor sau antipatiilor curente (şi care şi-au pierdut demult miza în contextul actualităţii) şi efortul sincer de reconciliere naţională în vecinătatea unui simbol viu al normalităţii pierdute. Discursul simplu, demn şi pertinent pe care fostul suveran l-a rostit în Parlamentul României (după mai bine de 60 de ani), pe care nu ştiu dacă şi-l va fi alcătuit singur, dar pe care l-a asumat şi l-a girat cu căldură părintească şi înaltă distincţie, a atestat de altfel semnificaţia şi solemnitatea momentului. Pentru cîteva ceasuri România a ieşit de sub zodia mîrlei şi şi-a putut contempla posibila faţă mai bună, chiar dacă e foarte probabil că nu va mai avea niciodată parte de ea.

Iată însă că, în perfectă şi grăitoare consonanţă cu turpitudinea de tip otevist, preşedintele şi premierul său ombilical au înţeles să boicoteze – nu doar indign, ci de-a dreptul mitocăneşte, inclusiv prin declaraţii imunde şi opărite – acest unic moment simbolic şi aniversar, obligîndu-i la o fatală şi tristă complicitate şi pe capii partidului şi guvernului la putere, ce au fost puşi în situaţia de a face proba unei solidarităţi grobiene, care dacă unora le va fi venit mănuşă, pe mulţi sînt sigur că a fost departe de a-i satisface şi de a-i onora. N-am putut să nu mă gîndesc, cu inima strînsă, la o întreagă elită intelectuală trasă în beciul fetid al capriciilor băsesciene, dar mai ales la cel ce mi-a fost şi-mi rămîne necondiţionat prieten drag, teologul-diplomat Teodor Baconsky (sau, mă rog, Baconschi, dacă aşa îi este voia), al cărui loc firesc – prin structură, prin formaţie, prin vocaţie – nu era cu mîrla impertinent-contestatară, ci cu aristocraţia (românească şi europeană) adunată sub cupola Parlamentului şi sub maiestatea principială a lui Nihil sine Deo. Spre deosebire de alţii, nu mă reped să formulez acuzaţii la adresa şefului diplomaţiei româneşti (care poartă acum şi crucea – asumată cu cele mai bune intenţii constructive, chiar dacă pare altfel – de prim-vicepreşedinte al PDL), pentru că înţeleg foarte bine ce înseamnă să fii robul unui context şi să încerci să înoţi printre rechini cu zdreanţa unui ideal cîrpit pe măsura conjuncturilor. Dar inima mă doare şi gîndul mi se răsuceşte neputincios, ca o rîmă pe jăratec.

Mult mai de neînţeles şi mai de neiertat mi se pare însă alinierea Patriarhiei Române la acest boicot inutil, cu atît mai descalificant cu cît în cazul Patriarhului Daniel nu funcţionează motivaţiile sau constrîngerile contextuale ale unor politicieni şi ale unor intelectuali prinşi în „regulile” unui „joc” nefericit. Prin forţa tradiţiei şi a principiilor ei interne, Ortodoxia se cuvenea să fie cu Monarhia, Biserica se cuvenea să fie cu „unsul” ei. „Absenţa nemotivată” – şi ostentativă, vrînd-nevrînd – a Patriarhului României de la această aniversare nevinovată aruncă o descumpănitoare umbră nu numai asupra conştiinţei sale ecleziale şi naţionale, ci şi asupra întregii instituţii bisericeşti, care pare pe zi ce trece mai încurcată în iţele impure ale puterii seculare şi din ce în ce mai evazivă cu răspunderile ei moral-spirituale faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.

Dincolo de toate acestea, regele nonagenar şi-a jucat rolul cu inegalabilă distincţie şi a ştiut să facă faţă cu seninătate şi eleganţă mai micilor sau mai marilor cecităţi vindicative, dînd o lecţie de aristocraţie inolvidabilă rigorismului mîrlănesc de acasă, laic şi clerical deopotrivă. Nu ştiu cît va fi meritat el tronul României (Dumnezeu ştie!), nici cît îl va fi meritat pe el România de altădată, dar România de azi a reuşit să dea o dovadă tîrzie, prin prea mulţi dintre „aleşii” ei, nu numai că nu-şi mai merită regalitatea, dar că îşi merită în schimb, cu prisosinţă, bădăranii şi oportuniştii care o conduc.

Poate că pînă la urmă tînăra elită intelectuală şi politică va reuşi, peste toate încercările şi compromisurile de traseu, să pună pe picioare partidul şi frontul de dreapta care ne lipseşte, dar mă tem că nici o ispravă viitoare nu va reuşi să şteargă amintirea amară a recentei mojicii la care am ajuns să fim martori şi chiar complici, de la vlădică pînă la opincă. Dacă ne vom construi viitorul prin asemenea despărţiri de trecut, s-ar prea putea – să ne ferească Dumnezeu! – ca acel viitor să nu mai fie cel al unei naţiuni, ci cel al unei mase biologice amorfe şi decerebrate, fără memorie şi fără transcendenţă. Există multe feluri de a muri şi multe feluri de a supravieţui. Dar nu orice supravieţuire este neapărat mai bună decît moartea…  

Răzvan CODRESCU

UPDATE 29.10.2011:

Întrucît constat din comentarii că unii sînt într-o ignoranţă sau într-o confuzie totală cu privire la relaţia dintre Rege şi Biserică, îmi îngădui să reproduc aici cîteva selecţiuni lămuritoare din interviul acordat recent de d-l Dan Ciachir (care nu mai are nevoie de prezentări) tinerei şi inspiratei jurnaliste Elena Vijulie. Cei doritori să afle mai multe pot citi interviul integral la adresa: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-ce-il-ignora-patriarhia-pe-regele-mihai-69339.html

Am încredinţarea că nici vechiul coleg de breaslă Dan Ciachir, nici fosta mea elevă Elena Vijulie nu se vor supăra pentru această postare selectivă. Le mulţumesc amîndurora pentru înţelegere şi pentru demersul lămuritor prin care s-au onorat, într-un moment în care era mai necesar decît oricînd. (R. C.)

DE LA D-L DAN CIACHIR CITIRE

În Biserica Ortodoxă, Regele Mihai este episcop auxiliar, episcop al treburilor din afară – în virtutea unei legături ce durează tocmai din preajma Sinodului IV Calcedon din 451.  Acest titlu de Preafericit – pe care îl are Patriarhul BOR – este acelaşi cu  titlul Împăratului. Noi vorbim de o moştenire bizantină, împărătească, pe care au avut-o ţarii Rusiei, monarhii greci, şi pe care acum nu o mai are decât Regele Mihai. […]

Regele Mihai este singurul moştenitor al Bizanţului în viaţă. Dar singurul şi între cei patru regi ai României. Primii doi regi unşi de Biserica noastră erau catolici – Carol I şi Ferdinand. Carol al II-lea era ortodox, aşa cum spunea Constituţia din 1923, dar nu a fost uns rege niciodată în biserică. Mă veţi întreba când a fost uns de Biserică Regele Mihai: când avea 5 ani, în 1926, iar tatăl său a renunţat la titlul de Principe Moştenitor. […]

În Bizanţ, când exista o vacanţă imperială sau Împăratul era plecat, Patriarhul juca rolul pe îl joacă astăzi preşedintele Senatului – de locţiitor al şefului Statului. În linie dreaptă – Regele Mihai este ceea ce se cheamă episcop al treburilor din afară. Nu este episcop prin hirotonire, dar funcţia sa nu e simbolică, ci reală, concretă. Şi este ultimul om în viaţă de pe planetă care are acest drept. Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei nu a avut un urmaş. Regele Greciei – Constantin – abdică în 1967, iar mama sa a vrut să-şi păstreze religia catolică – şi deci pierde aceste prerogative. După asasinarea Regelui Alexandru al Iugoslaviei în 1934 […] şi decăderea din drepturi a lui Boris, în Europa mai rămâne doar Regele Mihai. […]

Sunt trei prerogative foarte importante pe care numai el le păstrează – nu are cum să le transmita direct. 1. Regele Mihai, în calitatea sa de episcop al treburilor din afară, intră în Sfântul Altar prin Sfintele Uşi Împărăteşti, drept pe care nici preotul nu-l are, ci numai episcopul.  2. Când ne împărtăşim, preotul ne dă cuminecătura cu linguriţa. Dar Regele Mihai are dreptul să o ia cu mâna proprie. N-a uzat însă niciodată de această prerogativă. Din smerenie. 3. Regele era cel care înmâna cârja unui ierarh, mitropolit, episcop – este un obiect simbolic al puterii. […]

Aşa că toţi cei care facem parte din această Biserică pe care o mărturisim datorează respect monarhului care a mărturisit-o prin atitudinea sa. Însăşi Biserica l-a recunoscut ca atare – să ne-amintim de vizita pe care o face în 1992 Mihai I împreună cu doamna sa Ana: a fost primit de un episcop, după canoane. Iar în 1997, mi-aduc foarte bine aminte, când Regele a luat parte, împreună cu doamna sa, în Catedrala Patriarhală, la o slujbă slujită chiar de Patriarhul Teoctist, a fost pomenit în cântare imediat după Patriarhi: “Ne rugăm pentru Majestăţile Lor…”. Imediat a fost pomenit. Iată că Biserica îl recunoaşte pe Rege şi l-a tratat ca atare. […]

Sinodul se întâlneşte de patru ori pe an. Sinodul de toamnă are loc de obicei în luna octombrie. Era normal să fie convocată această sesiune şi, în cele 3 zile, la un moment dat să fie invitată Majestatea sSa într-un moment omagial foarte frumos. Adică episcopul treburilor din afară, unsul lui Dumnezeu, să vină între episcopii cu slujire harică, de care niciodată n-a fost despărţită monarhia – fie sub forma principatului fie sub forma regalităţii –, pentru că este o legătură indelebilă. Ungerea Bisericii ca rege nu se şterge, aici nu intră în discuţie abdicarea, care este o chestiune politică. Ar trebui să i se explice publicului – dacă nu o face Biserica, având şi ea posturi de radio şi de televiziune, să o facă presa laică –, să înţeleagă lumea ce înseamnă această personalitate cu mare încărcătură deopotrivă simbolică şi reală. […]

Sinodul vrea să fie mai bine cu actuala putere, care este cam ostilă Majestăţii Sale, decât cu omul care într-un fel emană din această Biserică, “coleg” al ierarhilor care întrunesc Sinodul. […]

Era în interesul Bisericii să amintească faptul că puterea Monarhului sărbătorit în aceste zile de la ea derivă, de la Biserică, şi implicit de la Dumnezeu. Dar iată că Sinodul este mai aproape de actuala putere a Statului decât de aceea unsă, învestită de Dumnezeu...

Acvila bicefală