DIN LUMEA CELOR CARE “NU SE MÎNTUIESC” (II)

SUMARUL BLOGULUI

TEOFANIILE LUI ELIADE

Mircea Eliade evocat de Eminenţa Sa 

Cardinalul Paul Poupard,
preşedintele Consiliului Pontifical 
pentru Cultură

Omul şi sacrul – două feţe ale aceleiaşi medalii. Mircea Eliade, marele specialist român în domeniul istoriei religiilor, a fost mereu încredinţat de acest lucru. Dispărut în 1986, autor al unor studii fundamentale în acest domeniu – între care şi faimoasa lucrare Mitul eternei reîntoarceri – concepute într-o rodnică cumpănire între propriile convingeri creştine şi instrumentele analitice ale sferei de preponderenţă laică (cum ar fi, bunăoară, consideraţiile teoretice ale lui Jung despre “subconştientul colectiv”), acest autor modest şi rezervat este astăzi unanim recunoscut ca un precursor şi un maestru de către lumea academică. Printre ultimii lauri simbolici – în ordine cronologică – aduşi lui Eliade, se poate aminti omagiul postum pe care i l-a făcut una dintre personalităţile de frunte ale actualei Curii romane, Cardinalul Paul Poupard, cu prilejul doctoratului honoris causa ce i-a fost conferit nu demult de către Universitatea Bucureşti. 

Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură, înaltul prelat este în acelaşi timp – fapt poate mai puţin sau deloc cunoscut multora dintre noi – autor al unui voluminos şi impecabil îngrijit Dicţionar al religiilor. Lucrarea, ajunsă deja la a treia ediţie, va cuprinde – din dorinţa expresă a autorului – ample referiri la opera lui Eliade, pe care Cardinalul îl consideră, fără nici o exagerare retorică, un adevărat punct de referinţă în domeniul respectiv. (Adriano Monti Buzzetti) 

Care a fost principalul merit al savantului român?

Este vorba, fără îndoială, de ideea concretizată în cartea sa deja clasică, Sacrul şi profanul, din 1959, şi anume intuiţia fundamentală a lui homo religiosus, omul care trăieşte sacrul: este o constantă pe care o putem regăsi în orice perioadă a istoriei şi în orice parte a lumii. În fapt, Eliade consideră omul ca fiind religios prin chiar natura sa, iar această idee a fost exprimată în polemică deschisă cu dogmele pozitivismului, şi mai ales cu filosofi de felul lui A. Comte, care consideră religiozitatea doar ca pe o fază de tranziţie în istoria umanităţii, căreia i-ar succede omul raţional şi “tehnic”. Homo religiosus, spune Eliade, este deopotrivă cel care ia cunoştinţă despre sacru ca despre ceva absolut diferenţiat faţă de profan, dar care se manifestă totuşi în interiorul acestuia din urmă, în prozaica viaţă de fiecare zi.

Mircea Eliade, ca autor european, analizează cu o luciditate egală forme de gîndire foarte îndepărtate de cadrul său originar. Este oare acest eclectism un reflex al traseului său de formare intelectuală?

Aş zice că da, întrucît formaţia sa intelectuală a fost, într-un mod fericit, extrem de variată. Din Bucureştiul său natal, unde a absolvit Filosofia, Eliade a ajuns în India, la Universitatea din Calcutta, unde şi-a definitivat teza de doctorat cu privire la Tehnicile Yoga: această lucrare este pînă astăzi o piatră de hotar în domeniul respectiv. A plecat apoi la Londra, în calitate de ataşat cultural al Ambasadei ţării sale, iar mai tîrziu la Paris, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la Universitatea din Chicago, unde şi-a încheiat monumentalul său studiu asupra religiilor.

Care era metoda lui Eliade?

Tehnica sa de studiu – de-acum devenită clasică printre istoricii religiilor – era aceea de a face analiza lui homo religiosus cu ajutorul a trei puncte de abordare complementare: cel istoric, cel fenomenologic – adică deductiv – şi, în fine, cel hermeneutic, prin interpretarea riturilor şi simbolurilor utilizate de diverse civilizaţii spre “a intra în contact” cu transcendentul. Întemeiat pe acest sistem, Eliade a realizat o operă de-a dreptul titanică: o vastă panoramă istorică a sentimentului religios, din paleolitic pînă în zilele noastre.

Convingerile creştine l-au ajutat pe Eliade să întrezărească, pe acest parcurs, o tensiune evolutivă şi – cel mai important – un punct de sosire?

Da. Şi tocmai de aceea în cărţile sale el defineşte o tranziţie graduală de la hierofanie la teofanie, adică de la manifestarea sacrului prin elemente naturale, cum ar fi muntele sau fulgerele, pînă la suprema epifanie a divinului, care este întruparea sa în Christos. Ceea ce rămîne identic pe acest parcurs milenar este structura elementară a sacrului: rămîne un act pururea misterios, prin intermediul căruia se manifestă ceva “cu totul altul”, veşnic nepieritor. Astăzi, la fel ca şi în vechime, simbolurile religioase, atingînd dimensiunea umană, ne deschid un fel de fereastră spre o realitate mai profundă. Experienţa sacrului îl pune prin urmare pe om în contact cu o lume supranaturală prin intermediul manifestărilor dinăuntrul lumii naturale.

În societatea secularizată există totuşi pericolul ca omul religios să aibă sfîrşitul omului de Neanderthal…

Eliade era un om al secolului XX şi, asemenea nouă, ştia bine că, pe lîngă omul religios, în lumea modernă s-a dezvoltat şi un alt tip de om, a-religios, care refuză transcendenţa şi relativizează realitatea, pînă la a ajunge să se îndoiască de sensul însuşi al existenţei. Acest lucru e foarte important. În societăţile occidentale moderne, care au desacralizat aproape complet lumea, acest proces, plecînd de la negaţia supranaturalului, conduce pînă la urmă la naşterea ideologiilor, a “misticilor” politice. Se revine, într-un fel, la divinizarea unor realităţi naturale. Pentru unii ar putea fi ideologia rasei, pentru alţii aceea a clasei, ori a naţiunii…

Altfel spus, o involuţie, o reîntoarcere la hierofanie…

Aici se află meritul fundamental al grandioasei teze a lui Mircea Eliade! Dacă dimensiunea transcendentă este într-adevăr constitutivă omului, acesta nu poate să renunţe la ea. Însă, după ce a refuzat absolutul divinităţii, el se trezeşte într-o fundătură: pentru a exprima această dimensiune transcendentă, se vede constrîns la paradoxul de a absolutiza ceea ce este relativ, prin antonomasie, respectiv opinia, ideea. De aici derivă şi marea îndatorire a creştinului de azi: să vegheze asupra acestor distorsiuni, asupra ispitei – tot mai prezente în cazul omului modern – de a-şi făuri mereu alţi idoli după chipul şi asemănarea sa. Idoli primejdioşi, după cum atestă în mod atît de trist milioanele de victime ale conflictelor ce au marcat secolul recent încheiat.

(Prezentare şi interviu de Adriano Monti Buzzetti, în cotidianul Avvenire – oficios al Vaticanului – din 19 ianuarie 2000; traducerea, apărută în numărul din mai 2001 al revistei Puncte cardinale, s-a efectuat în Redacţie; pe atunci se împliniseră 15 ani de la moartea lui Eliade; anul acesta s.au împlinit 25, dar sfertul de veac a trecut aproape neobservat în mass-media din România...)