Pagini

duminică, iulie 17, 2011

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXIII

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în revista Rost.


PURGATORIUL


Cîntul XXIII

 Ilustraţie de Gustave Doré

Umblînd cu Vergiliu şi cu Staţiu prin brîul al şaselea al Purgatoriului, unde lacomii, ajunşi numai piele şi os, ispăşesc prin foame şi prin sete, Dante îl întîlneşte pe prietenul său din tinereţe, Forese Donati (m. 28 iulie 1296, poet la rîndul lui), cu care are o lungă convorbire: Forese îi explică felul şi raţiunea pedepsei îndurate acolo (din greu, dar cu bucuria şi nădejdea expierii), face elogiul văduvei sale Nella, care i-a ajutat mult sufletul cu rugăciunile ei şi ale cărei virtuţi contrastează cu uşurătatea contemporană a femeilor florentine (le sfacciate donne florentine, care le-ar întrece în neruşinare chiar şi pe cele din rău famata Barbagia, localitate din Sardinia), iar Dante îl lămureşte cum de-a ajuns acolo viu şi cine îi sînt însoţitorii. Cîntul este strîns legat de cel anterior, unde se află descris pomul alegoric răcorit de apă, esenţial în economia pedepsei ispăşitoare a lacomilor (cîntul XXII poate fi citit şi pe acest blog). Pentru celălalt pom la care se face aluzie (versul 73), a se vedea Purg., XXIV, 103 sqq. (sper să postez aici şi acest cînt următor, în decursul lunii viitoare).

      
1 În timp ce eu scrutam frunzişul verde,
asemeni celui care viaţa toată
să prindă păsărele-n laţ şi-o pierde,
4 îmi zise cel mai mult decît un tată:
„Hai, fiule, căci vremea se cuvine
s-o drămuim, atîta cît ni-e dată!”.
7 Cu faţa-ntoarsă, mă grăbii a ţine
la pas cu înţelepţii, vorba lor
făcînd să-mi pară căile mai line.
10 Şi iată că un cînt tînguitor –
Labia mea, Domine – întristare
trezi în noi, dar şi un dulce dor.
13 „Părinte drag”, zisei, „ce-aud eu oare?”,
iar el: „Sînt umbre care astfel poate
din nodul vinei află dezlegare”.
16 Cum, de-ntîmplarea-n drum străini le scoate,  
drumeţii-ngînduraţi spre dînşii cată,
dar nimeni nici nu stă, nici nu se-abate,
19 la fel din urmă ne-ntrecu o gloată
de suflete tăcute şi smerite,
ce către noi, din mers, privi mirată.
22 Cu ochii stinşi în funduri de orbite,
aşa erau de palide şi supte
că oasele prin piei le-aveau ieşite.
25 Nu cred Eresiton, cînd să se-nfrupte
nu mai putu, că s-a uscat mai tare
de foamea-ajunsă-nfricoşat să-l lupte.
28 În sinea mea-mi ziceam: „Aceştia-s care   
Ierusalimul l-au pierdut, pe cînd
Maria fu să-şi mînce-odrasla-n stare!”.
31 Inele goale ochii lor părînd,
cui vede omo-n chipul nostru scris,
la ei pe m îl află mai curînd.
34 Cine ar crede, neştiind precis,
că izul unui pom şi-al unei ape
i-aduse-aşa, cînd pofta le-a deschis?
37 Mă minunam de cîtă foame-ncape
în ei, căci încă nu ştiam ce-i face
aşa de slabi şi de cojiţi aproape,
40  cînd iată că din funduri de găoace
spre mine-o umbră ochii şi-aţinti,
strigînd: „Ce har mi te-a adus încoace?!”.
43 N-aş fi ajuns doar după chip a-l şti
nicicînd, dar vocea lui vădea prea bine
tot ce-ascundea a feţei urîţii.
46  Scînteia-aceasta mă făcu în fine
să-l recunosc, chiar şi aşa schimbat,
că-i chiar Forese cel ştiut de mine.
49 „Ah, nu lua-n seamă rîia ce-a uscat
şi-a gălbejit aşa sărmana-mi piele”,
mi se ruga, „şi nici că-s descărnat,
52  ci dă răspuns nedumeririi mele:
ce caţi aici şi sufletele care
te însoţesc pe cale, cine-s ele?!”.
55  „Eu chipul tău, jelit la-nmormîntare,
să-l plîng îmi vine iarăşi cu durere”,
îi răspunsei, „de-aşa o-nfăţişare.
58  Zi-mi dar ce foc vă arde şi nu-mi cere
să spun ceva cît sînt mirării pradă,
căci rău vorbesc cei plini de-o altă vrere!”.
61 Şi el: „Eternul sfat lăsă să cadă
din pomul şi-apa întîlnite-n cale
o forţă care astfel să ne roadă.
64  Îşi cîntă-acest norod cu multă  jale
trecutul lacom şi-n sfinţenie creşte
prin chinul foamei şi al setei sale.
67 Să bem şi să mîncăm ne ispiteşte
mireasma bună ce din pom adie
şi apa ce frunzişu-l răcoreşte.
70  Dînd locului ocol, mereu mai vie
ne pare cazna: caznă zic, deşi
s-ar cuveni a-i zice bucurie,
73 căci dorul ce spre pomi ne mînă-aci
şi pe Christos mînatu-l-a odată,    
spre jertfă, cînd voios strigă: Eli”.
76 Iar eu: „Forese, de cînd fu lăsată
de tine lumea, spre-altă vieţuire,
nici cinci nu-s anii, dacă faci socoată.
79 De-n tine a păcatului pornire
se frînse pînă-n locu-i să fi pus
durerea ce-i cu Dumnezeu nuntire,
82 cum de-ai şi-ajuns aici aşa de sus?    
Eu te credeam ceva mai pe la poale,
răscumpărării timpului supus”.
85 Răspuns-a el: „Zoritu-m-a pe cale,
să-i sorb durerii dulcele pelin,
chiar Nella mea, cu lacrimile sale.
88  Cu rugi smerite şi-ndelung suspin
m-a scos din valea grea de aşteptare
şi m-a scăpat şi de-alte gropi de chin.
91 Cu-atît o place Dumnezeu mai tare
pe văduvă rămasa mea iubire
cu cît ea-n fapte bune seamăn n-are;
94 căci în Barbagia sardă de cinstire
mai demne sînt femeile de cum
ajunseră-n Barbagia noastră a fire.
97 O, dulce frate, ce să-ţi spun acum?
Prevăd deja c-o vreme o să vie,
şi-n clipa asta poate-i chiar pe drum,
100  cînd din amvon ţinute or să fie
obraznicele doamne florentine
să-şi dea-n vileag ţîţoasa măreţie.
103 Ce bárbare-au mai fost, sau sarazine,
s-aibă nevoie spre-a umbla-mbrăcate
de legiuiri civile sau divine?
106 De-ar şti aceste mari neruşinate
ce-i pregătit în ceruri pentru ele,
să urle-ar prinde de pe-acum cu toate;
109 căci dacă nu-i vedenia să mă-nşele,  
boci-vor pînă cel ce-azi nani-i zici,
s-ajungă s-aibă păr crescut pe piele.    
112 Ci-acum e, frate, rîndul tău aici;
nu numai eu, ci toţi la tine cată
cum umbră-n calea soarelui ridici!”.
115 La care eu: „De-am depăna ce-odată,
în doi, şi tu făcuşi, şi eu făcui,
cred c-amintirea greu ar fi-ndurată.
118 Mă smulse-acelei vieţi cel ce acu-i  
în faţa mea, mai ieri, cînd plină încă
vi se ivi pe boltă sora lui” –
121 şi arătai spre soare. „Noaptea-adîncă,
a celor morţi cu el o despicai,
în trupul viu, purtat din stîncă-n stîncă.
124 Prin grija lui şi muntele-l urcai,   
ce vouă, celor înşelaţi de lume,
v-arată dreapta cale către rai.
127 Şi-mi zise că el va să mă îndrume
doar pînă unde se-află Beatrice,
ce-i rînduit să mă preia anume.
130 Virgil e cel ce toate-acestea-mi zice” –
şi-l arătai. „Cellalt e pentru care,
sosindu-i vremea-n cer să se ridice,
133 regatul vostru clătinat fu tare”.




Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX, versiunea Răzvan Codrescu)

3 comentarii:

  1. Julius Evola, Dante Aligheiri, Francisc din Asissi... Apune steaua?

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu, "steaua sus răsare", dar e... "taină mare".

    RăspundețiȘtergere
  3. "Julius Evola, Dante Aligheiri, Francisc din Asissi... Apune steaua?"

    ...sau poate e mai aproape decât credem. Încercaţi Constantin Oprişan - "Cartile spiritului si alte poezii" (Editura Christiana, 2009). Pentru mine acesta este un Eminescu profund ortodox. Şi, deci, îndreptat.
    Da, da, e o mare taină...

    RăspundețiȘtergere