sâmbătă, noiembrie 16, 2013

ANUL STĂNILOAE: TEOLOGUL ÎN CETATE



16 noiembrie 2013 - 110 de la naşterea Părintelui Dumitru Stăniloae. Ca un modest omagiu la acest ceas aniversar, după prezentarea generală pe care i-am schiţat-o în postarea anterioară, reproduc aici şi un text despre Părintele Stăniloae al d-lui Costi­on Nico­les­cu (autorul cărţii Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi a­ria poli­ti­cii, apărute acum zece ani la Editura Christiana). Textul luminează un aspect mai puţin familiar astăzi al acti­vităţii publice a marelui teolog şi merge direct la surse (mai ales articolele din Telegraful Român, de pe la începutul anilor ‘30 pînă spre jumătatea anilor ‘40, cînd i-au pus botniţă comuniştii). Dreaptă să-i fie pomenirea! (R. C.)



Biserica şi partidele politice
în viziunea Părintelui Stăniloae

În principiu, Părintele Stăniloae considera că partidele politice şi activitatea desfăşurată de ele pot avea un rol benefic în viaţa naţiunii: “Oamenii pot fi de ajutor nea­mu­lui din care fac parte în diferite forme şi pe diferite căi. Una este şi aceea a grupării în partide politice”. Dar aceasta cu o condiţie esenţială: “Dar aceste partide poli­tice numai atunci vor putea face ceva serios şi cu ade­vărat folositor pentru neam, cînd vor păstra, în spiritul, în acţi­unea şi în metodele lor de lucru, un minimum din spi­ritul Bisericii, din  învăţătura creştină”. Biserica nu se constituie în partid, dar trebuie să-şi  facă o datorie din a lupta pentru a impune societăţii crezul ei. (Cu cîtva timp înainte, Sf. Sinod dăduse un comunicat în care pro­punea un program naţional minimal, cu şase puncte prio­ritare: neamul; virtuţile creştine; armonia şi solidaritatea în­tre toţi fiii neamului; îngrădi­rea puterii străinilor, ca să nu primejduiască existenţa românismului; combaterea comunismului ateu, antinaţional, antietic, inspirat de aşa-numita “luptă de clasă”).
În pasajul ce urmează am putea afla un bun program de prezenţă socială pentru Biserică şi în ziua de azi: “Prea se învăţaseră toţi marii şi micii «şefi» de turme electorale să trateze Biserica drept un sterp departament supus orgolioasei lor pu­teri, manipulat după bunul lor plac şi dăscălit de la înălţimea infailibilei lor liber-cuge­tări. Era timpul suprem ca Biserica să-şi arate, printr-o demnă şi calmă ridicare în picioare, înălţimea ei superbă de învăţătoare a tuturor, inclusiv a partidelor politice. Bi­se­rica este singura ma­mă şi singura învăţătoare adevă­ra­tă a neamului românesc; nici un partid nu se poate com­para cu ea în dragoste, în capacitatea de jertfă do­vedită în toată istoria, în claritatea ţintelor, în efica­citatea mijloa­celor pe care le poate pune la dispoziţie neamului românesc pen­­tru a se ferici” (“Un eveniment epocal”, în Telegraful Român [în continuare: T. R.],  nr. 13, 28 martie 1937).
Părintele Stăniloae este împotriva oricărei înregi­men­­­tări politice a preoţilor. El deplîn­ge asaltul parti­de­lor politice în vederea folosirii preoţilor şi a prestigiului Bisericii pen­tru obţinerea de capital politic, dar fără a fi real interesate de soarta Bisericii.“Toate par­tidele, fără ex­cepţie, au tăbărît pînă acum pe capul preotului, strî­m­torîndu-l cu fel de fel de ameninţări şi promisiuni să lase un pic altarul şi să conlucreze cu ele. Biserica şi pre­o­ţi­mea n-au contat pînă astăzi în acest Stat ca o valoare in­depen­dentă, ci numai întrucît pu­teau partidele şi oa­me­nii poli­tici să se servească de ea. O lăudau cînd voiau să îi sprijine şi o dăscăleau cu ifos cînd refuza să se preteze la jocul lor. De ce toate partidele făceau curte Bisericii cîtă vreme erau în opoziţie şi o supuneau la fel de fel de ve­­xaţiuni după ce ajungeau la putere? Pentru că Biserica a trebuit să fie mereu în ipo­staza de protestatară faţă de guvernele samavolnice cu drepturile ei, ceea ce-i făcea pe opozanţi să creadă că e aliata lor, ca să vadă, cînd ajun­geau la putere, spre neplăcerea lor, că ea îşi merge dru­muì ei, cerînd înţelegere şi tratament civi­lizat” (“Pre­ci­zări”, în T. R., nr. 1, 9 martie 1941).
Părintele consideră inadmisibilă situaţia în care te miri ce preot, intrat într-un partid sau altul, începe să-şi critice ierarhul în diverse “foi”, uneori chiar bisericeşti, fără să se ia împotriva lui măsurile disciplinare ce se impun. A­cest lucru conduce la uzurparea prestigiului şi autorităţii ierarhilor (“Momentul de la Cluj”, în T. R., nr. 73, 1 no­iem­brie 1933).
Viaţa de partid nu este una favorabilă – şi, deci, nici reco­man­dabilă – misiunii preotului: “Propagandă pentru idee, pentru neam, pentru iubirea lui, dar nu pentru cutare sau cutare partid. Să nu substituim neamului partidul. Să fim naţionalişti, nu partidişti. Să fim de neam, nu de un partid sau altul. Să aprindem dragostea de neam, nu de un par­tid. Rămînem aşa mai presus de împerecherile oame­ni­lor, ascul­taţi de toţi, şi pregătim aşa mai bine toa­te su­fle­tele pentru organi­za­ţiile naţionaliste” (”Pentru o mai bu­nă educaţie în şcoalele teologice”, în T. R., nr. 38/1936).
Nu o dată, Părintele se vedea nevoit să constate o evi­dentă neglijare de către partidele poli­tice a condiţiei reli­gioase a românilor, a prestigiului Bisericii Ortodoxe şi a crezului ei. Astfel, în 1933, în urma unei procesiuni care a avut loc în ziua de 24 ianuarie la mormîntul Eroului, în cursul căreia organele poliţieneşti au intervenit brutal, ter­felind cru­cea pro­ce­siunii şi pe preotul în odăjdii care o în­soţea, Părintele deplînge“absenţa oricărei reacţiuni din partea acelor organisme care se consideră reprezentan­te­le naţiunii
şi pe mîna cărora e dată ţara, cu rîndul, să fie îndrumată atît în ordinea celor materiale, cît şi a celor morale şi culturale” (“Partidele politice şi crucea”, în T. R., nr. 13-14, 11 februarie 1933).


Un rol aparte l-a avut în perioada interbelică Mişcarea Legionară, fenomen politic specific românesc, cu impli­ca­ţii importante în viaţa ţării, pe multiple planuri.
După cum se ştie, Mişcarea Legionară a parcurs ea în­săşi mai multe etape, de la “Legiunea Arhanghelul Mi­hail” la “Garda de Fier” şi la Partidul “Totul pentru Ţa­ră”. Pot fi detectate, de asemenea, diferenţe importante în­tre ceea ce a fost înainte de moartea lui Cor­­­neliu Co­dreanu (“Căpitanul”), survenită în 1938, şi ceea ce a fost după aceea. Personal, m-aş ataşa analizei lui Mihai Urzi­că, om duhovnicesc care a trecut prin epocă şi a ob­servat îndeaproape fenomenul legionar. El a fost ataşat la înce­put de acest fenomen printr-o simpatie firească şi discre­tă, trecînd apoi spre distanţare afirmată. Analiza sa (pe care ne-a citit-o unui grup de prieteni apropiaţi şi care cre­deam că va fi cuprinsă în lucrarea sa Taina fără­de­legii, dar după apariţia cărţii la Editura Anastasia mi-am dat seama că face parte dintr-un alt manuscris, rămas încă inedit) a fost redactată la o vîrstă înaintată, sine ira et studio. El este singurul, din cîţi autori am citit eu, care a folosit cum se cade instru­mentele de lucru teologice în analiza legionarismului. Astăzi încă foarte mulţi se rapor­tează la acest fenomen în felul în care se raportează fanii sau antifanii la o echipă de fotbal, ceea ce mi se pare uşu­ratic, căci în fond este vorba de lucruri extrem de seri­oa­se, cu evi­dente rădăcini spirituale, demne de luat în sea­mă. Mai observ că atunci cînd dau de oa­meni exagerat de anti, devin pro, iar cînd dau de pro fanatici, devin anti. Pînă la urmă, măcar acum, după trecerea a mai mult de jumătate de veac, un echilibru plin de dreaptă so­coteală es­te cît se poate de necesar, spre a nu risca să pierdem învăţături preţioase pen­tru manifestarea spiritului naţional românesc.
Cineva, un distins intelectual de mare notorietate al zi­lelor noas­­­tre, fiu de legionar, îmi spu­nea că el crede că es­te imposibil ca Părintele Stăniloae să nu fi fost legionar. Era rezultatul acelei dorinţe năvalnice pe care o vădesc numeroşi oameni de a vedea nume pres­tigioase ataşate ta­berei lor, crezînd în acelaşi timp că numai această apar­tenenţă îi poate valida şi pe aceia. În anii îndelungaţi în care am fost mai aproape de Părinte­le Stăni­loae, nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată mărturisind acest lucru, nici măcar tangenţial. Şi asta nu numai din prudenţă. Cred că atitudinea lui faţă de legionari era la fel de nuanţată şi de echilibrată ca şi a lui Mihai Urzică. Dar ceea ce-mi amintesc sigur este că spunea că atunci cînd a fost eli­minat de la Academia Teologică “Andreiană” din Sibiu şi obligat să plece la Bucureşti, unul dintre principalele ca­pete de acuzare, care au venit chiar din partea unor “co­legi” de-ai săi, a fost acela că ar fi fost cu legionarii (simpatizant, probabil). S-ar putea spune că nu iese fum fără foc. Părintele mărturisea, însă, că acest lucru nu era a­de­vărat, că din contră, tocmai unii dintre cei care-l acuzau fuse­seră activi în Mişcarea Legio­nară, pen­tru ca apoi să se dea în mod oportunist cu puterea comunistă, nu numai pentru a-şi scăpa pielea, dar şi urmărind scoaterea din joc a altor pre­oţi im­portanţi, fie la comanda autorităţilor, fie chiar din proprie iniţiativă meschină.
Poate că singura “probă” ce i s-ar fi putut administra era colaborarea sa la revista Gândirea, a lui Nichifor Crainic, care însă nu era publicaţie propriu-zis legionară, iar di­rec­torul ei era demult în conflict cu legionarii, cum se vede astăzi şi din memoriile sale.
Noi avem însă a ne referi în continuare exclusiv la cele scrise de Părintele Stăniloae, de altfel destul de puţine şi, adesea, destul de voalate, necesitînd, în consecinţă, o lec­tură aten­tă, uneori printre rînduri.
O primă referinţă – nenominalizată – la programul le­gi­o­nar o avem în TelegrafulRomân din 20 mai 1933 (“Morala eroică”), după ce citiseîntr-o revistă scoasă de o falan­gă de tineri” un articol-program intitulat “Mo­rala etică”, ce cuprindea rînduri grave, sfînt de grave, despre cum îşi înţelege tineretul de azi datoriile sale faţă de neam, faţă de societate”. El vede o mică minune în apa­riţia aceasta aproape incredibilă şi inexplicabilă a unui tineret a cărui morală nu mai gravitează în mod egoist în jurul Eu-lui propriu, ci al neamului, al aproapelui; într-un cuvînt, o “morală de sacrificiu”. El vede o mare pră­pas­tie între ceea ce-şi propune acest tineret spre renaş­te­rea neamului şi venalitatea politicianistă a restului societăţii politice. Numai o adîncă tristeţe şi decepţie la oferta poli­tică şi socială a făcut ca acest tineret să fie atît de matur şi de grav şi să se decidă să ia pe umerii săi povara restau­rării morale a naţiunii – “cea mai mare revoluţie”, după părerea Părintelui. Părintele Stăniloae subscrie entuziast la programul acelor tineri şi le acordă întreaga sa pre­­ţui­re. Cum am spus, în articol nu sînt numite nici acea “fa­langă de tineri”, nici publi­caţia în care a apărut textul res­pectiv… Dar toate datele ne îndreptăţesc să ne gîndim la Mişcarea Legionară şi la manifestările ei în epocă.
În 1933, cu prilejul unui pelerinaj făcut de 24 ianuarie la mormîntul Eroului, organele poliţieneşti au intervenit, sfărîmînd crucea procesiunii şi trîntind-o în noroi, soartă împărtă­şită şi de preotul îmbrăcat în odăjdii care a însoţit procesiunea. Părintele observă că nu­mai Liga Creştină şi Garda de Fier au protestat în Parlament, la deschiderea acestuia, fără să capete însă şi adeziunea altor forţe poli­tice (“Partidele politice şi crucea”, în T. R., nr. 13-14, 11 fe­­­bruarie 1933).
Faţă de înscrierea unui număr mare de preoţi în Miş­ca­rea Legionară, Părintele îşi exprimă o evidentă rezervă, chiar dacă nu numeşte respectiva forţă politică. Chiar fără pre­cizări exacte, trimiterea din pasajul următor este ex­trem de transparentă: “Să nu ne în­scri­em într-un parţial naţionalism care, pe lîngă iubirea de neam, mai are şi multe deta­lii mai puţin frumoase, cu care noi nu putem fa­ce cauză comună. Să rămînem nu în­scrişi, ci crescuţi din trunchiul neamului. Să aducem naţionalismului o con­­tribuţie de cla­rificare a ţe­lu­rilor, de purificare a scă­derilor, pentru că aşa îi facem un serviciu mai mare, că­ci numai ceea ce-i la unison cu virtuţile creştine du­rea­ză mult. Să aduceţi naţio­nalismului o contri­buţie de spiri­tualitate, căci aceasta o aşteaptă eì de la noi şi aceasta numai noi le-o putem da. Contribuţia de gîtlejuri frînte, de bra­ţe care lovesc, o poate da oricine. Să nu ne cu­fun­­dăm în masă, să nu pierdem calitatea de preoţi – sau de viitori pre­­­oţi – practicînd naţi­onalismul aşa cum nu se potriveşte cu noi. Preoţi în frunte, dar cu crucea, nu cu puşca!” (“Pen­­­tru o mai bună educaţie în şcoalele teologice”, în T. R., nr. 38/1936).
Am putea să ne întrebăm dacă rîndurile care urmează nu-i aveau în vedere pe legionari: “Diferitele centre na­ţionale, în special extremiste, a căror acţiune n-ar avea alt rost de­cît acela de a reacţiona contra progreselor co­mu­nis­mului, pot greşi în tactica lor, şi greşeala poate fi uti­li­zată contra lor” (“Atenţie, comunismul!”, în T. R., nr. 38, 13 septem­brie 1936). 
Moartea lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin pe frontul din Spa­nia, de partea trupelor franchiste, este considerată de Părintele Stăniloae ca un adevărat martiriu pentru credin­ţă, pentru Hris­tos. Numele lor “sînt nume de foc lumină­tor şi dogorîtor în istoria mîndriei româneşti şi a Bisericii Or­todoxe române”. “Ei ne-au ridicat prestigiul – atît de grav com­­­­pro­mis de politicia­nis­mul postbelic – în faţa stră­­i­­nă­tă­­ţii” (“Martiri pentru Hristos”, în T. R., nr. 4, 24 ianuarie 1937). În acelaşi sens se exprima şi N. Iorga în ar­ti­colul “Doi băieţi viteji”, fără să aibă “simpatii le­gio­nare”...
Evenimentul asasinării lui Armand Călinescu îl neliniştete pe Părintele Stăniloae. Chiar fără să fie nominalizată, această intervenţie este cît se poate de transparentă: “Astăzi vedem cum acest duh de învrăj­bire a orbit atît de mult unele biete minţi de adolescenţi încît, în pornirea lor de răzbunare, nu le-a mai păsat că actul lor poate să aducă prăpădul peste neamul întreg”. Şi continuă astfel: “Spiritul nenorocit de critică exagera­tă şi ex­clusivă a fost o calamitate. Pentru mulţi, nimic din ce făcea stăpînirea nu era bun. Duşi pe lunecuşul criticei negative, întindeau peste toate un aspect sumbru: totul era aşa de rău, neamul întreg se afla într-o aşa mare su­ferinţă şi strîmtorare, încît nu mai exista nici o spe­ran­ţă şi nici un temei de încredere în viitor. Era un dezastru sufle­tesc să stai să asculţi un sfert de ceas la asemenea oameni”. Atitudinea adolescenţilor decepţionaţi şi răzbunători are totuşi unele circumstanţe atenuante în atmosfera generală din ţară, dominată de un politicianism egoist şi dezastruos (“Solidaritate naţională”, în T. R., nr. 40, 1 oc­tombrie 1939).
Transformării statului român în stat naţional-legionar, în toamna lui 1940, Părintele Stăniloae încearcă să-i dea o interpretare sui generis, atribuindu-i ca destinaţie cam ce­ea ce şi-ar fi dorit el: apărarea creştinătăţii chiar şi fără voia ei, dar şi formarea unui zid în faţa oceanului slav ce ame­ninţa să inunde Europa: “Acesta credem că e sen­sul re­voluţiei de azi în viaţa Statului nostru, sensul transformării în Stat naţional-legionar sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu împo­tri­va puterilor agresive ale răului” (Restaurarea românismului în des­tinul său istoric”, în T. R., nr. 39, 22 septembrie 1940).
Dacă Părintele se referă destul de favorabil la Legiune, o face de­­oa­rece în programul ei sînt cuprinse şi ele­men­te de credinţă: “Nimic nu poate constitui între membrii unei naţiuni un cheag atît de puternic ca credinţa. Nici o teorie filosofică nu are forţa să uni­fice gîndurile şi aspi­ra­­ţiunile inşilor, cum le poate unifica o credinţă cu ca­rac­ter religi­os. De aceea reuşeşte astăzi atît de ad­mi­ra­bil Legi­unea să ne salveze din dezagregare şi să ne ri­dice la starea înălţătoare a unei naţiuni: pentru că ope­rează cu elemen­tul religios…” (“Creştinism şi naţio­­na­lism”, în T. R., nr. 40, 29 septembrie 1940).
O remarcă dintr-un articol din toamna anului 1944 pa­re să se refere tot la tineretul legionar, atunci cînd în­deam­nă ca acum “tineretul să nu se mai socotească pe si­ne un zeu care ştie totul” (“Ţară nouă”, în T. R., nr. 36, 3 septembrie 1944).


În 1944, printr-un apel pus sub semnătura a doi preoţi, Partidul Social-Democrat în­cearcă inabil să atragă preo­ţi­mea să activeze în sprijinul lui, “să dispună democratic de des­tinele ei”. Părintele consideră astfel de chemări su­per­flue şi inutile, deoarece Biserica noas­tră dispune de re­gu­lamentul şagunian, a cărui democraţie largă o anticipa­se cu mult pe cea propusă acum: “Să înţelegem timpurile şi cerinţele lor, să fim o Biserică a poporului, dar fără să uităm de fiinţa divină a Bisericii” (“Şagunismul şi demo­cra­ţia”, în T. R., nr. 64, 8 octombrie 1944).
În fine, spre sfîrşitul anului 1944, Părintele Stăniloae trecea în revistă atitudinea principalelor forţe politice ale momentului faţă de Biserica strămoşească. Partidul Naţional Ţă­­­ră­nesc se bucură de aprecieri frumoase din partea Pă­rintelui. În platforma Frontului Naţional Democrat, din care făcea parte şi Partidul Comunist Român nu găseşte nimic re­feritor la Biserică. Respinge însă vehement o che­mare a Comitetului Scriitorilor Români (controlat, se pa­re, de acest Front) care cerea o separaţie a Bisericii de Stat (“Parti­dele po­li­tice şi Biserica”, în T. R., nr. 80, 29 octombrie 1944)...

Costion NICOLESCU



 Mai puteţi citi pe acest blog:

3 Comments:

At 16/11/13 11:57 p.m. , Anonymous Anonim said...

Parintele Staniloae intr-o scrisoare din 46 catre Mitropolitul Nicolae Balan (din cate se pare, in aceasta scrisoare nu isi exprima o parere foarte buna cu privire la legionarism):

"Ca preot și ca conducător al unei instituții de formare a preoților, mi-am propus ca linie de conduită să rămân mai presus de împărțirile politice dintre credincioși. Mi-am menținut această atitudine cu grele riscuri în vremea legionarismului care lupta mai vehement pentru otrăvirea sufletelor viitorilor preoți. Am luptat tot timpul împotriva oricărei tendințe de politicianizare a școlii. Aceasta este marea mea nevinovăție, sau poate marea vină pe care trebuie să o ispășesc acum. În scrisul meu ziaristic de 15 ani m-am menținut în vremuri de mari pasiuni, pe aceeași linie. Nu se va găsi în scrisul meu un singur cuvânt de glorificare a lui Hitler, Musolini, de ură față de evrei sau de persiflare a democrației. Dimpotrivă, atât cât se putea, strecuram mereu marea idee a democrației evanghelice despre marea valoare a omului, despre dragostea în libertate etc".

http://studiiteologice.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=40&Itemid=&lang=en

Marele Anonim

 
At 17/11/13 2:17 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Ce altceva ar fi putut spune în 1946?
Adevărul este că linia sa a fost mereu una de echilibru şi că niciodată n-a putut fi vorba de partizanat politic.
Sigur că, fatalmente, prin poziţia sa creştină, era mai aproape de dreapta decît de stînga (care desconsideră principial religia şi tradiţia). Cu legionarii nu putea să nu aibă şi puncte de convergenţă, tot aşa cum nu putea să nu aibă şi puncte de divergenţă (cum a fost şi cazul lui Crainic, de altfel). Iar admirator al fascismului sau al hitlerismului nu putea fi din simplul motiv că ambele erau departe de creştinism (nu mai zic de ortodoxie).

 
At 17/11/13 9:47 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

@ Amicus M. L. (după voia sa, nepostat):

Rămîneţi fermi în protestul mediatic, dar nu faceţi agitaţie de stradă, nu arătaţi că vă e frică! Le daţi apă la moară şi le lăsaţi impresia - şi lor, şi lumii largi - că chiar ar avea motivaţie reală. E o mare greşeală tactică. Nu mai vorbesc de postura penibilă...

P. S. Ţi-aş sugera să nu ignori diferenţa dintre un sfat batrînesc şi un sfat senil... "Bătrîneţea" (ca şi "tinereţea", bat-o vina!) poate fi bună sau rea...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire