MĂRTURIA EROULUI AUREL STATE (1921-1983)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND,

SUB EGIDA 

EDITURII ROST

ŞI A FUNDAŢIEI 

SFINŢII ÎNCHISORILOR

Coperta I (realizată de Valentin Dan) a cărţii (aflate sub tipar)

Aurel State, Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri, 

ediţia a III-a, îngrijită şi prefaţată de Anca Crivăţ, 

cu o postfaţă de Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu, 

Editura Rost/Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti-Piteşti, 2013, 

552 pagini + 8 planşe foto (volum legat)

Coperta IV, cu portretul autorului la tinereţe 

(desenat de Mihai Rotaru)

DIN DRUMUL CRUCII,

PARTEA A II-A

Straşnicul inchizitor

(fragmente)

Începusem să mă învinuiesc tot mai insistent şi mai necruţător, contaminat parcă de modul în care eram acuzat oficial, dar nu pentru a-mi descoperi vreo vină faţă de regim, ci faţă de oameni. Din ce în ce mai des, speculaţiile mentale, desfăşurîndu-se independent, ca într-o casă fără stăpîn, conduceau irevocabil la ideea că dacă două instanţe adverse de judecată (a victimei şi a puterii) acţionează la fel de necruţător – una din hipersensibilitate, cealaltă total insensibilă la responsabilitatea umană – omul va fi nimicit şi numai harul divin îl mai poate salva. Cine ştie a cui mai era vocea interioară care încerca să conteste verdictul?! Dar cum putea să fie împiedicată acea “nocivitate” cînd, în lumea noastră, simpla existenţă devenea primejdioasă pentru cei din jur?... Prin sinucidere?... [...]

O dorinţă imensă de răscumpărare şi ispăşire se ridică în suflet, înviorîndu-mă şi luminîndu-mă ca un joc de ape. Capacitatea de suferinţă era singura resursă de care mai dispuneam pentru a mă putea salva. Nu pentru mîntuirea mea, ci pentru eliberarea celor care umpleau firidele acestei închisori şi erau chinuiţi noapte de noapte pe rangă, în subsolul maşinilor puse sub presiune ca să acopere ţipetele femeilor şi bărbaţilor înainte de a leşina. Eram în stare să cerşesc în genunchi: “Faceţi cu mine orice, chinuiţi-mă sadic, săturaţi-vă de pofta de a tortura, dar daţi-le drumul; deschideţi poarta, să se întoarcă oamenii acasă!”.

– Eşti nebun! Numai donquijotismul te mai poate mobiliza. Dar vezi-te că eşti uscat; n-ai capacitatea de-a crede! Luciferismul te împiedică să devii o caricatură, dar nu-ţi va fi hărăzită o altă împlinire decît aceea de a deveni o mască – îmi spunea vocea mea interioară.

Dus la aer, în curţile de beton acoperite cu plasă metalică, văzui, după scoaterea ochelarilor orbi, cerul de vară topit de soare, copleşind cu lumină lumea de coteţe şi paznici şi brusc mă cutremurai de grozăvia unui gînd nou: cum de primea să mă lumineze soarele, cum mă suporta, cînd nu puteam scăpa pe nimeni din cei ce-şi pierduseră libertatea din cauza mea; cînd jertfa pe care eram pregătit s-o dau nu folosea nimănui; cînd eram mai inutil decît firul de praf lipit de beton din risipa de păpădie care asigura perpetuarea acesteia în oraşul de piatră? Ce sens mai avea existenţa care doar o primejduia pe a semenilor şi în care nu rămînea loc pentru disponibilitatea de răscumpărare?

Sub acel bombardament solar am început să gîndesc şi să răsgîndesc ideea de “a ieşi din scenă”, pentru a împiedica folosirea mea împotriva oamenilor; deoarece chiar şi negînd că l-ai fi cunoscut pe cel de care erai întrebat, el tot ajungea să fie suspect.

După două săptămâni de deliberare, soluţia autonimicirii îmi părea logică şi meritată. Dar cum? Încercarea repetată de a mă îneca cu apa de băut nu ducea la pierderea reflexelor de închidere a unor supape. Spînzurătoarea, chiar cu funie de mătase, îmi repugna estetic, chiar dacă m-aş fi putut sustrage controlului nevăzut.

Tot ieşirea la aer îmi sugeră soluţia: acoperişul crenelat, ca de turn! O săritură la trambulină de acolo “din cer” şi, pe scările de piatră, te faci ţăndări ca un pahar!

Începui să gîndesc în amănunt execuţia: devenise misiunea cea mare, ultima, dar şi mult mai dificilă decît cele din război.

Dacă o ratam, mă păştea nebunia. Nu mă mai suportam. Libertatea, cu care nu ştim ce să începem, îmi fusese totuşi visul cel mai de preţ şi tocmai împotriva libertăţii oamenilor greşisem. Nu mă dovedisem vrednic de ea şi pentru aceasta trebuia să mor.

Conştiinţa mă strivea. Dacă ar fi fost neîntinată, suferinţa impusă ar fi putut să fie dusă, cît mai aveam – vorba lui George – praf în prăfelniţă. Dar aşa, era iad. Sinuciderea constituia însă, după credinţa mamei, un păcat de moarte, o osîndă veşnică. Dar nici o osîndă nu-i mai grea ca a propriei conştiinţe şi nici un sentiment nu-i mai umilitor decît să asişti la desfigurarea omului prin om. Hotărîrea fusese luată. Întrebarea era cum puteam să ajung pe scara de incendiu, prinsă în zidul cu crenele. Şi cum cîştig cîteva clipe să mă distanţez de gardianul atlet (şcolit îndeajuns ca să-şi imobilizeze victima) care mă va purta de braţ după ce-mi voi fi pus ochelarii de orbi înainte de părăsirea curţii. Trebuia calculat astfel încît el să fie angajat în urcuşul scării, să nu mă poată prinde de turul sau de cracul pantalonilor, perspectivă cumplit de ridicolă. Urma deci să stabilesc dinainte: cînd îmi smulg ochelarii? (Oricum, după ce m-oi elibera din strînsura gardianului.) Dar cum scap de el? (Lovesc?) În drum spre scară, sau întorcîndu-mă brusc după ce am trecut de ea? Voi reuşi, cu ochii legaţi, să declanşez totul în clipa optimă? Trebuia avută în vedere prezenţa simultană a cel puţin încă unui însoţitor, judecînd după paşii auziţi în timpul programului. Gardianul care supraveghea de pe puntea aşezată peste cutiile de beton n-o să aibă timp să le vină în ajutor? Nici compania de alarmă a închisorii care exersa în spatele curţilor… sau şefii pe lîngă care treceam, urcînd scările de piatră, pe care nu-i vedeam, dar îi simţeam? Comandantul închisorii, textilistul ilegalist, tovarăş al lui Dej, în uniforma nouă, albăstruie, de miliţian, zelosul rotofei care lumina cu reflectorul zidurile celulei la percheziţie, prezent la cel mai neînsemnat incident ziua şi gazdă săritoare la protocoalele de noapte din subsolul “căutării adevărului”, îmi va acorda, luînd iniţiativa prinderii mele, cîteva clipe.

Trebuie să-i înving pe toţi laolaltă, cu tot sistemul de specialişti ai gratiilor, zăvoarelor, ochelarilor orbi şi ai torturilor gîndite pentru om.

… O clipă… cum e mai spornic să urc: treaptă cu treaptă sau în salt (cît pot apuca din fuscelele vopsite în ocru ale scării?)… Excludeam mişcările în plus, încercam variante diferite, cronometram mintal, de probă lipeam altfel peliculele fragmentare, totul pentru a cîştiga cele cîteva secunde peste limita alonjei temnicerului, ca apoi să lansez sprintul final, nu pe o pistă clasică, ci în sus, peste crenel… în gol.

Tocmai după ce gîndisem minuţios şi cu acurateţe clipele ultime, ratai startul în două dăţi: o dată din frică, altă dată din prea mare concentrare, şi ajunsei iarăşi în celulă. La aer nu ieşeam în fiecare zi. Nu mai puteam mînca…

– Îndoapă-te cu forţa, vierme, ca să cîştigi bătălia cu Goliat! – îmi ziceam în sinea mea.

Mă concentrai pentru proxima ieşire…, cu orice preţ, în orice împrejurare… Se închideau şi se deschideau uşi, semn că începuse programul… Brusc fu deschisă celula. Sării cu spatele la uşă, aşteptînd ochelarii… Mişcare în spatele meu… dar uşa se închise cu zgomot. [...] Din nou zăvorul… în sfîrşit…

***

Începeam, cu durere şi grea neştiinţă, o altă existenţă. Tărîmul pe care căzusem se plăsmuia din forme cunoscute în combinaţii inedite, saturate de o cumplită durere. Mintea şchiopăta ca o pasăre cu aripi rupte, împuşcate. Moartea, obsesia vieţii trecute, era prezenţă neîntreruptă… de faţă chiar, dar nu în raza ochilor care deprindeau anevoios iarăşi văzul, ci undeva după umăr, însă mai aproape decît inima de care uitasem. O rugam mut şi gemut să mă ajute la trecere, fiindcă nu ajunsesem deplin “dincolo”, mă împiedicasem de o aripă de înger. Din anticamera cu 40 de paturi albe în care mă găseam, pîndeam cu intermitenţă (fiindcă mai încercam şi la alte punţi, poduri sau ape) trecerea: pot să intru? Întrebam în faţa uşii deschise, încurajat că eram singurul candidat…

“Aşteaptă să fii strigat, deliberăm tocmai”, îmi răspundea o voce tînără, dar obosită foarte. Mă grăbeam să dau oasele rupte în primire, ca pe-o legătură de vreascuri greu de dus; nu puteam sta în picioare şi nici jos sau culcat.

Oasele se fărîmaseră în mine cum se fărîmă în traistă covrigeii colindaţi pe care ai căzut urmărit de zăvozi. Zăbrelele şi zăvoarele erau tefere însă! Dar ştirile din jur erau oare reale? Adevărate sînt numai plecările, îmi şoptea careva… de pildă spre “lavra slavonească”. Paznicii de noapte pe ziduri loveau în fiecare ca-n clopote. Slăbănog, mereu neliniştit, dar fără să mai ştiu de ce, cu toiagul de pelerin rupt, aşteptam îndelung în faţa porţii închise. M-aş fi întors spre “singurul prieten” – moartea –, dar încercările de a-mi vedea înşoţitorul faţă către faţă depăşeau registrul durerii pe care o purtam în loc de trup… Cînd se deschidea poarta unei mănăstiri cunoscute, fostă lagăr, obosiţii pelerini erau primiţi pentru a fi modelaţi în lut de ceata meşterilor cu plete şi bărbi colilii, ei înşişi scurşi din ceara lumînărilor grele cum sînt cele de la nunţi.

Îmi aşteptasem zadarnic rîndul; nu eram dintre cei cu statut. Îndreptat altundeva, spre o poieniţă înnoptată, mi s-a luat măsura gropii cu o pocie, dar am fost amînat “pînă va fi gata balada” ce urma să fie citită în loc de slujbă în faţa gropii deschise. [...]

În galeriile surpate ale memoriei, cu tot zelul depus în explorarea lor, nu regăsii decît gîfîitul fierbinte al urmăritorilor, al haitei dezlănţuite; fără să-l fi putut însă localiza în timp, poate pentru că el mă însoţise continuu.

Dezastrul căruia îi supravieţuisem sfîşiase şi plasa excesului de sensibilitate morală în care mă încîlcisem încercînd să parez loviturile samavolnice.

În vederea “reconstituirii istorice” urma să duc lupta cu durerea trupească ce mă apăsa ca un moloz, chiar dacă trebuia să-i dau tributul în toate zilele ce vor veni. (Să nu mi se ceară să plătesc, după legea dreptăţii, în vecii vecilor, pentru că am surpat templul în care am fost adus să slujesc!)

Alaiul medical se oprise ca la o apariţie neverosimilă, surprinzîndu-mă în timpul repetatelor încercări de a mă ridica. Ajutat de dreapta, singurul mădular rămas teafăr ca să-mi binecuvînt viaţa şi adversarii, încercam să întîrzii cu o clipă căderea. Spectatorii neaşteptaţi vorbeau, amestecîndu-şi glasurile, despre ceea ce se va repeta mai tîrziu în formularea colegului lor care încercase să-mi refacă glezna: e rarisim ca un asemenea caz să se mai ridice la verticală. Înălţarea se făcea sprijinit doar pe dreptul, abia eliberat din chinuitoarea cizmă de ghips. Mă plînsesem luni de zile – fără să fiu luat în seamă – că mă înţepa un cui în măduva piciorului. Abia la sfîrşit au constatat că în carcasa cu puroi stratificat era un ţurţure de ghips care pătrunsese în fractura deschisă a gleznei. Misiunea imediată – şi aceasta fără aviz medical – a fost să-i smulg milimetru cu milimetru gleznei drepte, anchilozate prin îndelunga ghipsare, unghiul necesar mersului viitor, fiindcă piciorul stîng, scurtat prin fractura de şold cu aproape zece centimetri, nu putea fi angajat într-o asemenea întreprindere.

În suita pregătirilor pentru viitor se succedă şi condamnarea la 18 ani de detenţie, cea mai mică pedeapsă, se pare, din lotul din care fusesem disjuns.

Arion – aflat în sala de aşteptare a tribunalului militar în care fusesem depus pe brancardă, în timp ce gardienii mă urmau ţinînd două cîrje desperecheate cu care aveam să intru în şedinţa de judecată –, bucurat de revedere, şopti:

– Eşti nemuritor, frăţioare! Pînă nu-ţi vei îndeplini chemarea pe pămînt, nu poţi da în primire!...

Mai puteţi citi pe acest blog:

Recviem pentru eroul Aurel State