DOCTORUL PAULESCU – 140 DE ANI DE LA NAŞTERE (III)

TABLOU BIO-BIBLIOGRAFIC

1869: În ziua de 30 octombrie se naşte la Bucu­reşti (Calea Moşilor 69) Nicolae C. Paulescu, fiul negus­torului Cos­tache Paulescu, de 41 de ani, şi al Mariei Paulescu (n. Dan­covici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai familiei (vor urma un alt băiat, botezat Constantin, şi două fete: Elena şi Constanţa). Familia tatălui se numise iniţial Pavel, apoi devenise Pavelescu (savantul era văr bun cu poetul şi epigra­mistul Cincinat Pavelescu, 1872-1934, fiul profesorului şi di­rec­torului Şco­lii Politehnice din Bucureşti, Ion Pavelescu, fost di­rec­­­tor al Monetăriei Statului), iar în cele din urmă, într-o ra­mură a ei, Paulescu.
1880: Nicolae C. Paulescu termină clasele ele­men­­­tare (urmate la “Şcoala primară de băieţi nr. 1, Culoa­rea de Gal­ben”) şi se înscrie la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul “Mihai Viteazul”), pe care-l va absolvi în 1888. Elev eminent, el este atras atît de arte (poezie, muzică, tea­tru), cît şi de ştiinţe (mai ales de cele naturale).
1888-1891: Urmează cu strălucire, la Paris cursu­rile Facultăţii de Medicină, iar la încheierea lor devine, prin con­curs, extern al spitalului parizian “Hôtel-Dieu”, avîndu-l ca şef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al epo­cii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni şi ginere).
1892-1899: Rămîne în Franţa, unde se desăvîr­şeşte profesional şi are acces în cercurile înalte ale ştiinţei europene. Din 1894 îl aflăm intern la spitalul “Notre-Dame du Perpétuel Secours” (unde medic-şef fusese nu­mit de curând acelaşi Lance­­reaux). Anul 1897 este cel mai fructuos pentru tînărul savant român: devine doctor în Medicină, adjunct al lui Lancereaux la “Notre-Dame du Perpétuel Secours” şi secretar de redacţie la Journal de Médecine interne. Tot acum îşi începe, în limba fran­ceză, bogata activitate publicistică (“Re­cherches sur la coagulabilité du sang hépatique”, în Ar­chives de Physiologie, ianuarie 1897, p. 21). În 1899 devine şi doctor în Ştiinţe Naturale (după ce, între timp, mai obţinuse certifi­cate de studii superioare în Chimia biologică şi-n Fiziologia gene­rală). În Franţa, chiar şi după întoarcerea sa defi­­ni­tivă în Ro­mâ­­nia (1901), i s-au decernat numeroase titluri sau distincţii academice şi universitare, sperîndu-se multă vreme într-o re­venire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cer­cetări, alături de reputatul fizio­logist Albert Dastre (1848-1917), “în scopul de a izola pro­­­­dusul activ al secreţiei interne a pancreasului”.
1900: Se reîntoarce în ţară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (re­fu­­zînd în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o cate­dră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este înce­putul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care sa­van­­tul de faimă internaţională va fi dublat de un exemplar peda­gog naţional. Lecţia de deschidere, din 27 no­iembrie, s-a in­titulat “Definiţia fiziologiei” (cf. Noţi­unile de “su­flet” şi “Dumnezeu”..., ed. 1999, p. 133 şi urm.).
1901: După o scurtă revenire în Franţa (unde a ob­ţi­­nut titlul de Doctor al Universităţii din Paris, cu o teză de Chimie biologică: Étude comparative de l’action des chlo­­rures alca­lins sur la matière vivante), îşi deschide cursul de Fiziologie la 16 noiembrie, cu lecţia “Metoda fizi­ologiei sau metoda expe­rimentală” (cf. No­ţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 147 şi urm.).
1902: Îşi deschide cursul de Fiziologie la 1 noiem­brie, cu lecţia “Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” (cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dum­­­ne­­zeu”…, ed. 1999, p. 163 şi urm.), ce va face, în a­­­nul următor, obiectul unei aspre critici semnate de dr. N. Leon (Convorbiri literare, aprilie 1903).
1903: Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Trai­­té de Médecine. I. Nosologie, 940 pagini (ce va deve­ni unul din­tre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii, chiar dacă n-a putut fi definitivat).
1904: “Despre stil în fiziologie” (în revista Spi­talul) pare să fie prima sa scriere publicată în limba româ­nă. Tot acum îşi începe, în Convorbiri literare şi Spitalul, polemica ştiinţifică de lungă durată cu N. Leon şi D. Voinov, susţi­nîn­du-şi, cu argumente solide, poziţia anti­darwinistă (cf. Noţi­unile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 183 şi urm.). Este nu­­­mit, mai tîrziu decît s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
1905: Ţine cele trei lecţii faimoase (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet şi Dumnezeu” – cu “apendicele” inti­tulat “Ideea de Dumnezeu în ştiinţă”) care vor alcătui lucrarea Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fizio­logie, apărută în acelaşi an, la Bucureşti (reed. 1999).
1906: Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. II. Pathologie de l’appareil nerveux et de l’appa­­reil cutané, 1052 pagini.
1908: Stîrneşte o vîlvă internaţională prin lucra­rea sa L’Hypophyse du Cerveau. Physiologie. Recherches expéri­mentales, Vigot, Paris, 146 pagini.
1909: În aprilie, la insistentele solicitări ale Regi­nei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C. Paulescu se depla­sează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe care specialiştii germani n-o putuseră diag­nos­tica. N. C. Paulescu va reuşi să-i pună diagnosticul corect şi să o vindece în scurtă vreme, coor­donîndu-i din ţară tratamentul.
1910: Apare, la Bucureşti, eteroclitul volum In­stincte Sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale (reed. 1995). Este un an trist pentru N. C. Paulescu, care-şi pierde mai întîi tatăl, apoi şi cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, soţul surorii sale Elena). Tot acum se stinge din viaţă şi maestrul său, Étienne Lancereaux. Pe de altă parte, propria-i sănătate este din ce în ce mai şubredă. Decide să se mute din str. Armenească în casa în care-şi va petrece restul vieţii. Iată un citat din manuscrisul monografiei alcătuite de către prof. dr. Constantin Angelescu (m. 1991), nepot, asistent şi executor testamentar al marelui savant*: “În 1910, după o serioasă afecţiune ce-l imobilizase în pat mai multe luni, se mută împreună cu sora sa [Elena], rămasă de cu­rînd văduvă cu patru copii, în casa moştenită de ei de la Petre Dancovici – unchi din partea mamei – situată pe una din micile străzi ale capitalei, purtînd numele lui Radu Calomfirescu. Clădirea era cunoscută în Bucureşti sub denumirea de «Casa cu geamuri bombate», din cauza ferestrelor ei cu geamuri convexe, constituind şi astăzi una din curiozităţile oraşului. Liniştea cartierului era de­să­­vîrşită”.
1912: Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. III. Pathologie de l’appareil respiratoire et de l’appareil digestif, 1200 pagini.
1913: “Paulescu simte din ce în ce mai imperios ne­voia de a se odihni măcar o parte a anului. El cumpără o vilă izolată, pe faleza sudică a Mării Negre, în regiunea «viilor vechi» ale portului Constanţa. În faţa vilei, în josul falezei, o mică plajă scăldată de valurile mării. […] Clădi­rea este înconjurată de o mică vie, de arbori fructiferi şi de numeroase straturi de flori. […] În acest pitoresc şi li­niş­­tit colţ al ţării îşi va petrece de-acum încolo Paulescu cele două luni de vacanţă universitară” (C. Angelescu, lucr. cit.). La Bucureşti îi apare controversatul volum Spi­talul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria (reed. 2001 şi 2010).
1916-1918: Anul intrării României în prima con­fla­­graţie mondială îl găseşte pe N. C. Paulescu în plină activitate ştiinţifică. Este anul în care obţine, în diabetul experimental, pri­­mele rezultate hipoglicemiante cu ex­trac­­tul apos de pan­creas. Ajunsese deja foarte aproape de tratamentul diabetului, dar evenimentele erau neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic, cu gra­dul de locotenent-colonel; dar tocmai lui i se rechizi­ţi­o­nează calul şi trăsura! În noiembrie, tru­pele germane ocu­pă Bucureştiul. “Am rămas pe loc – măr­tu­ri­seşte într-un Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facul­tăţii de Medicină – pentru că şeful meu militar, doctorul Sku­piewski, îngrijorat de starea sănătăţii mele, mi-a dat un ase­me­nea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecării autorităţilor” (este vorba de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, care la 20 noiembrie a trebuit să pără­sească Bucu­reştiul, strămutîndu-se la Iaşi). Încă de la în­ce­­putul lui august, silit să se deplaseze pe jos la distanţe considerabile, începuse să urineze sînge. Hematuria s-a agravat treptat şi nu se va mai vindeca de ea niciodată. În aceşti ani ai războiului – pe fondul întreruperii activi­tă­ţilor sale obişnuite – scrie o piesă de teatru, Irina, Împă­ră­­teasa Bizanţului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tipa­rului (nici ca atare, nici în scontata versiune versificată de Cincinat Pavelescu, despre care se spune că ar fi respon­sabil de rătăcirea manuscrisului).
1919: Îi apare volumul întâi (448 pagini) din Traité de Physiologie médicale (tipărit în ţară).
1920: În volumul al doilea (732 pagini) din Traité de Physiologie médicale (difuzat în străinătate de editura pari­ziană Vigot) apar inserate, pentru prima oară, efectele anti­diabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul expe­ri­mental.
1921: Apar volumul al treilea (930 pagini) din Traité de Physiologie médicale şi Cele patru patimi şi remediile lor (în carte se află inclusă, printre altele, şi o patetică “Scrisoare către Ovrei”). Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris (apă­­rute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances et Mémoires de la Société de Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină). În august, în Archives Inter­na­tionales de Phy­si­ologie (Liège), publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (mai precis, a pan­­creinei sau pancreaninei).
1922: Ministerul Industriei şi Comerţului din Ro­mâ­­nia îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (purtînd nr. 6255 şi intitulîndu-se “Pan­creina şi procedura fa­bricaţiei sale”). Printre altele, în bre­vet se precizează: “Pen­tru ca pancreina să fie întrebu­inţată cu folos în tratamentul dia­betului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităţi, ceea ce necesitează un mare capital […] Revendic invenţiunea produsului orga­nic pancreanina, care, injectată în sânge, pro­duce o dimi­nuare sau chiar o suprimare trecătoare a simp­tomelor dia­be­tului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la apa­­riţia lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu în presa şti­in­ţifică internaţională, doi tineri şi obscuri cercetători ca­na­dieni, F. G. Banting şi C. H. Best, lucrând în labora­torul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie.
1923: În lunile mai şi august, în Archives Inter­na­tionales de Physiologie, apar alte două memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acordat... canadienilor! Protestele lui N. C. Pau­lescu către forurile ştiinţifice internaţionale se dovedesc zadarnice, ca şi atitudinea favorabilă lui a unor perso­na­lităţi ştiinţifice izolate. În conştiinţa noastră, ca şi în me­moria posterităţii ştiinţifice (cum o dovedesc multe mărturii actuale**), el rămîne însă ade­văratul descoperitor al insu­linei (amănunte pot fi găsite, de pildă, în C. Ange­lescu, Laura Sigartău Petrina, op. cit., sau în I. Pavel, The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin – vezi mai jos).
1924-1930: Depune mărturie în procesul “văcă­reştenilor” (autorii “complotului studenţesc” din 1923, ju­de­­caţi şi achitaţi în primăvara lui 1924, cu excepţia lui Ion I. Moţa, achitat abia în toamnă), transformat într-un adevărat “proces al trădării”: “Procesul de astăzi este, în rea­li­tate, procesul trădării, care-i cea mai infamă dintre cri­me, căci ea adaogă amăgirea vicleană şi făţărnicia la cru­zimea nelegiuirii. Ea întruneşte sărutul lui Iuda cu răstignirea lui Hristos. În timp de pace, legislaţiile creş­tine nu au nici un paragraf penal destinat tră­dării. Şi astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica fără­­­delege, ce inspiră atîta scîrbă, rămîne nepedepsită. Cu toate acestea, nu încape îndoială asupra felului pedepsei ce se cuvine trădătorului, deoarece Dumnezeu a făcut ca Iuda să se pedepsească el însuşi prin spînzurare. Dar, în timp de război, tră­darea de naţie se pedepseşte, totdeauna, cu moartea. Or, studenţii noştri, şi cu dînşii toată tineri­mea, floarea României de mîine, se află în stare de război cu o liftă de curînd pri­păşită, ce vrea să ne sugrume şi să ne stăpînească ţara. Fiind deci în stare de război, ei au săvîrşit un act de dreptate morală, încercînd să pedep­sească pe un vînzător al fraţilor săi, ce se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adînc recunos­că­tor pentru jertfa lor altruistă, aşteaptă cu nerăbdare de la Dumneavoastră achitarea” (în Pentru legionari, Corneliu Z. Codreanu nota: “Succesul acuzării nu ţine mult, căci profesorul Paulescu îşi citeşte declaraţia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu şi figura sa de sfînt. Declaraţia a fost scurtă, dar a desfiinţat rechizi­toriul pro­curorului, care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scau­nului” – ed. 1936, p. 192). Apare la Bucureşti, în trei părţi ine­gale, Biserica şi Sinagoga faţă cu paci­fi­carea Omenirii (I şi II – 1924; III – 1925). Publică o serie dură de broşuri şi articole anti­evreieşti şi antimasonice. Despre bro­­şura Complot jidano-francmasonic împotriva Neamu­lui Românesc (prima din seria menţionată), dr. V. Trifu, co­­la­borator şi ulterior editor al lui N. C. Paulescu, scria douăzeci de ani mai tîrziu, în prefaţa ediţiei sale: “Bro­şura era vîndută cu 5 lei de Librăria Stănciulescu din Bu­le­­vardul Elisabeta. În curînd această librărie, prea româ­nească, a fost nimicită de răzbunarea masonică” (subl. aut.)… În atmosfera epocii respective, este cert că lucru­rile sunau altfel decît acum… Deşi îmbătrînit, bolnav şi acrit de ne­drep­tăţile ce i se făcuseră, îşi continuă cu ace­eaşi dăruire activitatea ştiinţifică. În afara unor articole de răsunet publicate în Journal d’Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza şi V. Trifu), se ambiţionează să continue de unul singur ceea ce în­ce­­puse, pe vremuri, ală­turi de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari dificultăţi, la Imprimeria Şcolii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traité de Médecine. IV. Pathologie des appareils assi­milateurs, urinaire et génital (676 pagini). Volumul al cin­ci­­lea (dedicat, pare-se, sistemului mezodermic, respectiv apa­ra­­­tului sang­­vino-limfatic şi celui locomotor) a rămas doar în manuscris.
1931: La 20 martie îşi alcătuia, prevăzător, testa­mentul. După ce a suferit o operaţie ce păruse izbutită, si­tu­a­ţia savantului a început să se înrăutăţească în curînd. Aşa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese can­­ce­roasă. Tulbu­rările uremice îi pricinuiau halucinaţii au­ditive şi vizuale, dacă e să privim lucrurile prin prismă pozitivistă. Cineva (“el”) îi apărea mereu şi îl ispitea să se lepede de Hristos. Sătul de sanatoriu şi presimţindu-şi sfîrşitul, insistă să fie adus acasă. În dimineaţa zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apropiaţi, îi adresează cîteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mamă), apoi adăugă: “Eu mă duc”… Îşi făcu o cruce şi… se duse. Era într-o zi de duminică şi clopotele chemau la liturghie. N. Iorga îi scrie el însuşi necrologul (“Moartea unui învăţat”) în Nea­­mul Românesc: “… a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfînt”. Un emoţionant necrolog îi compune şi medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al său: “De o probitate exemplară în lucrările lui ştiin­ţi­fice, de o co­rec­titudine dusă pînă la extrem în raportu­rile lui cu studenţii […], Prof. Pau­lescu a atins uneori Genialitatea…” (“Profesorul Dr. N. Pau­lescu”, în Bucureşti medical, au­gust 1931). Este înmormîntat la Cimitirul Bellu.

1937: Vede lumina tiparului, la Editura Cugetarea – P. Georgescu-Delafras din Bucureşti, volumul lui Ni­chi­for Crai­nic Ortodoxie şi etnocraţie (cf. reed. 1997, Edi­­­­tura Albatros, mai ales p. 127 şi urm.), în care sînt de­di­cate cîteva pagini entuziaste, dintr-o perspectivă teo­lo­gică, dimensiunii creştine şi naţionale a personalităţii lui N. C. Paulescu (pe care men­torul gândirist îl evocă şi în alte lucrări ale sale): “Pentru Nicolae Paulescu, naţiona­lismul este adevărul natural, iar creş­tinismul este adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu consti­tuie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se comple­tează: Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîr­şească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinis­mul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu” (articolul “Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin”).
1944: Apare primul (şi unicul) volum din ediţia V. Trifu: Dr. N. C. Paulescu, Fiziologie filosofică. I. Noţiu­nile “su­­­flet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, în seria “Scrii­tori români moderni” a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă. Prefaţa ediţiei (“Profesorul Paulescu”) reprezintă probabil, în pofida trecerii anilor, cel mai bun studiu despre Paulescu scris pînă astăzi.
1969: Răspunzînd campaniei internaţionale de restabi­lire a adevărului iniţiate de fiziologistul scoţian Ian Murray în 1968 (în continuitatea căreia se înscriu şi efor­turile unor spe­cialişti români, în frunte cu prof. dr. Ioan Pavel), Comitetul Nobel recunoaşte meritele şi prioritatea lui N. C. Paulescu în descoperirea tratamentului anti­dia­betic. Profesorul A. W. K. Tiselius (1902-1971), direc­torul Institutului Nobel, deplînge situaţia din 1923, dar ex­clude posibilitatea unei reparaţii ofi­ciale, exprimîndu-şi doar speranţa că “opera de pionierat” a lui N. C. Pau­lescu va fi elogiată cum se cuvine cu ocazia cele­brării a 50 de ani de la descoperirea insulinei.
1976: Apare volumul The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin de prof. dr. I. Pavel (Editura Acade­miei, Bucureşti), sprijinit pe nume­roase mărturii ale unor somi­tăţi ale lumii ştiin­ţifice inter­na­ţionale.
1982: Apare volumul monografic Nicolae C. Pau­lescu de Constantin Angelescu şi Laura Sigartău Petrina, în seria “Savanţi români” a Editurii Ştiinţifice şi Enciclo­pedice din Bu­cu­­reşti.
1990: Pe fondul reconsiderării postcomuniste a unor mari personalităţi cultural-ştiinţifice din trecutul ro­mâ­­­nesc, dr. Nicolae C. Paulescu este numit membru post mortem al Aca­demiei Române.
1995: Apare, în colecţia “Elita interbelică” a Edi­turii Anastasia din Bucureşti, la iniţiativa directorului lite­rar de atunci (Teodor Baconsky), cel dintîi volum de Nico­lae C. Pau­lescu editat în ţară, după război: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale (text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note şi comentarii de Răzvan Codrescu), făcînd parte din ciclul “Fiziologie filosofică”***.
1996: Capitolul Francmasoneria (din volumul Spi­­talul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria) este edi­tat separat şi aproape subversiv, la Editura Majadahonda din Bucureşti, într-o broşură îngrijită superficial de istoricul Gh. Bu­zatu (altminteri bun cunoscător al con­textului interbelic). La Casa Memorială “Nicolae C. Pau­lescu” din Bucureşti (str. Ra­du Calomfirescu 17, colţ cu Hristo Botev) – avîndu-l ca amfi­trion pe ing. Dan Ange­lescu, strănepotul şi moştenitorul legal al savantului – este dezvelită festiv o plachetă comemorativă (prin­tre cei prezenţi numărîndu-se şi viitorul preşedinte Emil Con­stan­­tinescu).
1997: A XIV-a Conferinţă Naţională de Fiziologie (Bucureşti, 29-31 mai), organizată sub egida Societăţii Româ­ne de Ştiinţe Fiziologice şi a Catedrei de Fiziologie “Nicolae C. Paulescu” de la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti, este închinată ade­­văratului des­co­­peritor al insulinei. Preşedintele Comi­tetului de organizare a fost prof. dr. Radu Cârmaciu. La Editura Universitară “Carol Da­­vila” apare o broşură cu­prin­zînd programul şi conferinţele în rezumat.
1999: La Editura Anastasia apare volumul Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. I. Noţiunile de “suflet” şi “Dum­­nezeu” în fiziologie (ediţie îngrijită, prefaţă şi re­pere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu). Prefaţa aces­tei edi­­­ţi­i (“Ni­co­lae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse”) este inclusă (cu unele adaosuri) şi în volumul Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model pai­deic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Col. “Dreapta euro­peană”, Bucureşti, 2000, p. 55 şi urm., precum şi în volumul Ştiinţa mărturisitoare... (vezi mai jos).
2001: “Anul Paulescu”. La împlinirea a 80 de ani de la descoperirea insulinei şi a 70 de ani de la trecerea la cele veş­nice a lui N. C. Paulescu, îi este consacrată în ziua de 23 mai, în Aula Academiei Române, o sesiune comemorativă, organi­zată de Secţia de Ştiinte Medicale a Academiei Române (mo­derator: acad. Ion Baciu). Au luat cuvîntul, printre alţii, acad. Ion Hăulică, prof. dr. C. Ionescu-Târgovişte (directorul Institu­tului de Diabet, Nu­triţie şi Boli Metabolice “Nicolae Paules­cu”), prof. dr. Mihai Coculescu şi prof. dr. Radu Cârmaciu (regretatul şef al Catedrei de Fiziologie de la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, răpus de un atac de cord cîte­va luni mai tîrziu). “Anul Paulescu” a prilejuit şi alte ma­ni­­festări, organizate mai ales de către Societatea Română de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Institutul “Nicolae Pau­lescu”, Federaţia Română de Diabet, Nutri­ţie şi Boli Meta­bolice şi Academia Română; astfel, spre exemplu, în intervalul 12-14 iunie a avut loc la Sinaia sim­­pozionul internaţional “Ni­co­­lae Paulescu after 80 years since insulin discovery”, iar pe 31 august 2001, la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Ca­rol Davila”, simpozionul intitulat “80 de ani de la descoperirea insu­linei”, care s-a bucurat de prezenţa preşedintelui IDF (Fe­de­raţia Internaţionalã de Diabet) Sir George Alberti. În parcul UMF a fost dezvelit un monument (în paranteză fie spus, destul de nereuşit) dedicat memo­riei profe­sorului N. C. Paulescu. Spre sfîrşitul anului, s-a reeditat, în condiţii subculturale, volumul Spi­­talul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (Editura AntetXXPress, f. l., f. a.). “Anul Paulescu” ar fi meritat, desigur, o altfel de încheiere…
2002: La Editura Christiana apare prima ediţie a cărţii Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare (reed. 2009), îngrijită de Răzvan Codrescu. Volumul cuprinde texte de şi despre Nicolae C. Paulescu.
2003: Apare, la Bucureşti, numărul 5 (luna iulie) al revistei Rost, dedicat lui Nicolae C. Paulescu.
2006: La Editura Harisma apare (coord. Răzvan Codrescu) broşura omagială Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, în care este inclus, printre altele, textul Părintelui Galeriu intitulat “Nicolae Paulescu – cel mai mare interpret ştiinţific al divinităţii” (pp. 37-46), redactat chiar în “Anul Paulescu” şi reprodus, în loc de postfaţă, şi în a doua ediţie a Ştiinţei mărturisitoare... (caracterizarea din titlu îi aparţine doctorului V. Trifu).
2009: La Editura Vremea din Bucureşti apare Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală. Luni 7 septembrie, la Palatul Şuţu (Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti), din iniţiativa scriitorului Bucur Stănescu şi a profesorului dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, Nicolae C. Paulescu este omagiat cu anticipaţie la împlinirea a 140 de ani de la naştere.

R. C.

* O variantă a lucrării s-a tipărit, între timp, la Editura Vremea (2009). Manuscrisul dactilografiat de 263 de pagini poartă titlul Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa. Definitivat în 1990, cu puţin înainte ca autorul să-şi piardă viaţa într-un tragic accident, manuscrisul este precedat de o prefaţă semnată de acad. Ştefan Milcu. Trebuie însă menţionat că două variante incomplete ale acestei monografii au apărut în 1970 (modestă ediţie litografiată, pe care semnează şi prof. dr. Alfred D. Rusescu) şi 1982 (Constantin Angelescu, Laura Sigar­tău Petrina, Nicolae C. Paulescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­pe­dică), ambele handicapate de contextul comunist.
** Începînd, în pragul anilor ’70, cu cea a prof. Ian Murray, care, referindu-se la MacLeod, Banting şi Best, observa că “Munca lor ar putea fi con­si­derată, mai degrabă, ca o confirmare a rezultatelor lui Paulescu”.
*** Conform testamentului menţionat (20 III 1931), păstrat în arhiva familiei, acest ciclu se structurează astfel: 1) Noţiunile “suflet” şi Dumnezeu”… (cu câteva anexe) [ed. princeps: 1905]; 2) Instincte so­ci­­ale. Patimi şi conflicte. Remedii morale [1910]; 3) Spitalul, Cora­nul, Talmudul…[1913]; 4) Cele patru patimi… [1921]; 5) adunate la un loc, broşurile privitoare la “com­ploturile” şi “viţiile” evreieşti [1924-1928]; 6) Biserica şi Sina­goga…[1924-25].

Ediţia a doua, revizuită şi adăugită, a volumului

Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare,

crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu,

Editura Christiana, Bucureşti, 2009 (coperta I)