AFR: „DE ACUM SÎNTEM CREȘTINI...”

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

   

„DE ACUM SÎNTEM CREȘTINI”:  

MĂRTURIA UNEI FOSTE MUSULMANE

   

Presa occidentală acordă atenţie occidentalilor care se convertesc la Islam, dar tinde să ignore convertirea musulmanilor la creştinism. Cu ani în urmă presa britanică a publicat pe larg despre convertirea la Islam a fostului ambasador britanic în Arabia Saudită, iar spre sfîrșitul anului trecut şi începutul acestui an presa germană a făcut la fel în privința convertirii la Islam a unui  lider al Alternativei pentru Germania, care a demisionat din partid. Trecută cu vederea este însă convertirea musulmanilor la creştinism, un subiect pe care îl începem aici şi sperăm să-l continuăm cu alte ocazii. Iar un alt subiect, îngrijorător, este persecuţia continuă şi de durată a creştinilor de către musulmani în centrele de refugiaţi din Europa, în special din Germania (detalii aici).

Cu ani în urmă se zicea că pînă în 2075 islamismul va deveni religia cea mai numeroasă a planetei, iar creştinismul va fi pe locul doi. Dar sondaje de opinie făcute în ultimii ani încep să pună la îndoială acest pronostic. Sub Administraţia Obama numărul musulmanilor în Statele Unite a crescut mult, în special datorită imigraţiei şi politicii pro-refugiați musulmani duse de ea. Conform unui studiu publicat pe 26 ianuarie de Pew Research Center, numărul musulmanilor în Statele Unite s-a plafonat însă şi pare să nu mai crească. Dacă anual numărul musulmanilor în Statele Unite creşte cu 100.000, simultan comunitatea musulmană pierde un număr aproximativ egal de credincioşi. Creşterea lor numerică e atribuită imigraţiei, sporului natural demografic şi convertirii la Islam a unor creştini, buddhişti, hinduşi etc. Conform studiului Pew, 100.000 de musulmani îşi părăsesc credinţa anual în SUA. Dintre aceştia, 55% devin atei sau agnostici, 22% se convertesc la creştinism, 21% nu se identifică cu nici o religie, iar 3% afirmă că... nu ştiu ce cred.  22% dintre cei care părăsesc Islamul sînt musulmani imigraţi din Iran, motivul principal pe care ei îl invocă fiind excesele teocraţiei islamiste şi terorismul islamic (detalii aici).

O carte fascinantă 

Musulmanii Europei, în special iranienii, se convertesc şi ei la creştinism, în număr modest, dar constant. O carte a fost publicată la sfîrşitul anului despre convertirea la creştinism a unei tinere iraniene, născută în Iran, dar care prin mila lui Dumnezeu a ajuns în Europa, s-a stabiliţi în Suedia şi acolo s-a convertit la creştinism împreună cu familia ei. Iar apoi a convertit pe alţii. 

E greu de spus cînd autorea, Annahita Parsan, s-a născut. Cartea descrie evenimente dar nu prezintă o cronologie a vieţii ei. Numele ei e fictiv, dar în spatele lui se afla o persoană reală, cu o poveste de viaţă tragică, plină de abuzuri din partea familiei, a soţului, a autorităţilor şi a prietenilor. Singurele persoane care s-au purtat frumos cu ea, i-au zîmbit, nu au abuzat-o şi au tratat-o cu compasiune, demnitate şi respect, zice ea, au fost creştinii. Titlul cărţii, parcă inspirat din una dintre epistolele Apostolului Pavel, e Stranger no More, care ar putea fi tradus în româneşte în mai multe feluri, dar cel mai potrivit: Nu mai sînt străină. Subtitlul cărţii e A Muslim Refugee’s Story of Harrowing Escape, Miraculous Rescue, and the Quiet Call of Jesus („Istoria unei refugiate musulmane despre o evadare spectaculoasă, o salvare miraculoasă şi chemarea blîndă a lui Iisus”). 

Se poate deduce din evenimentele politice discutate în cartea lui Parsan că autoarea s-a născut în 1960 ori pe la începutul anilor ‘60, într-un sătuc din munţii Iranului, de pe lîngă Isfahan. S-a născut într-o familie musulmană devotată Islamului şi lui Mohammed. S-a căsătorit devreme, imediat după izbucnirea Revoluţiei Islamice din Iran, în 1978. Pe atunci avea deja un copil, al cărui nume apare în carte ca Daniel. Îşi iubea soţul, căsătoria lor fiind una fericită şi plină de bucurii. Pînă într-o zi cînd soţul ei, militar şi funcţionar în armată iraniană, a fost trimis pe front să lupte împotriva Iraqului şi a trupelor lui Saddam Hussein, unde a fost ucis. Annahita a rămas văduvă pe la 20 de ani, cu micuţul Daniel în braţe. A fost prima mare tragedie din viaţa ei.  

Conform obiceiurilor musulmane, trebuia să se recăsătorească. I-au făcut curte verişorii soţului mort, dar i-a respins. I-au făcut curte bărbaţi în vîrstă, care aveau mai multe soţii şi copii, unii dintre ei mai de vîrsta ei, dar i-a refuzat şi pe ei. Pînă într-o zi cînd vecinul familiei a cerut-o în căsătorie. Annahita a acceptat. Nu i-a plăcut de al doilea soţ, al cărui nume în carte e Asghar. I-a spus dinainte că nu doreşte relaţii sexuale cu el. Asghar fusese şi el căsătorit, soţia i-a murit, şi avea o fiică mică, al cărei nume în carte e Cherrie. La scurtă vreme după căsătoria cu Asghar, Annahita a rămas însărcinată, iar Asghar a început să o bată. Era deosebit de violent, suspicios, gelos şi crud. Multe dintre cele 269 de pagini ale cărţii descriu violenta din familie şi batăile pe care ea le-a primit de la el. Mai că nu era zi cînd să nu o bată, să-i vorbească urît, să o înjure ori să o numească prostituată sau adulteră. Conform legii musulmane, Annahita putea să divorţeze înainte de împlinirea unui an de căsnicie. I-a spus că divorţează, zi în care a primit cea mai cruntă bătaie din partea lui. Timidă şi influenţată de familie, însă, Annahita s-a răzgîndit, sperînd că bătăile şi violența vor înceta.  

Asghar era şi el angajat în armata iraniană. Petrecea cîteva săptămîni pe front şi cîteva acasă. După cîţiva ani, Annahita a rămas însărcinată din nou şi a născut o fetiţă, al cărei nume în carte e Roksana. În timp, Asghar a devenit un opozant al regimului islamist şi a decis să evadeze din Iran, să ajungă în Occident şi acolo să se alăture rezistenţei anti-islamice, al cărei obiectiv era restabilirea monarhiei în Iran şi reîntronarea Șahului. De la o vreme a început să fie suspectat de autorităţi, au urmat chiar şi cîteva interogatorii, iar într-o seară Asghar i-a spus Annahitei că trebuie să plece cît mai curînd din Iran în Turcia, iar de acolo în Occident.

  

Turcia anilor ‘80 

Asghar s-a înţeles cu un traficant de persoane să-l treacă pe el, pe Annahita, pe Roksana şi pe un nepot de-al lui în Turcia. Traficantul a refuzat să-l ducă şi pe Daniel, care a rămas în urmă. Cartea dă detalii interesante privind evadarea, drumul din Isfahan spre Turcia şi traversarea munţilor înalţi care despart Iranul de Turcia. Înainte de a începe traversarea, au stat într-o casă la poalele munţilor, pînă cînd vremea le-a fost prielnică pentru drum. Începuse să se facă rece, iar Annahita nu avea haine groase. Nici Roksana. Annahita nu mai putea alăpta şi pe Roksana o hrăneau cu lapte cumpărat. Dificultăţile i-au tentat să se întoarcă acasă, dar drum înapoi nu mai era. Plătiseră bani grei traficantului să-i treacă în Turcia.  

S-au apucat de drum într-o dimineaţă. Pe Roksana au pus-o într-o sacoşă. Drumul era anevoios. Cu fiecare metru devenea tot mai abrupt. Uneori plouă, iar de la cîtăva vreme a început să ningă. Zilele erau pe drum, iar nopţile se adăposteau în peşteri ori stăteau ascunşi sub stînci. Pe alocuri dădeau peste stîne de oi, de unde cumpărau lapte şi altel de-ale gurii. De la o vreme temperatura nu mai trecea de 0 grade. Era tot mai greu să o ţină pe Roksana în viaţă. Nu puteau să facă foc, să se încălzească, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi.  

După aproape o săptămînă de mers prin munţi, traficantul le-a zis că au ajuns la graniţa cu Turcia. Le-a arătat o potecă, spunîndu-le că, dacă se vor ţine de ea, vor ajunge curînd în Turcia. Apoi a dispărut. Împreună cu nepotul lui Asghar şi cu o sacoşă în care Annahita şi Asghar aveau bani şi lucruri preţioase. Ningea, se întunecase, iar cei doi pierduseră poteca. S-au oprit lîngă o stîncă uriaşă şi au făcut foc, să se încălzească. Annahita deschide sacoşa unde o pusese pe Roksana, dar fetiţa nu mai dădea semne de viaţă. Era rece, vînătă şi nu mai respira. Dintr-o dată văd în întunecimea nopţii o mulţime de ochi sclipitori. Era o haită de lupi. Annahita şi Asghar au făcut focul şi mai mare, iar de la o vreme lupii au fugit. S-a făcut lumină, dar încă ningea. Au pornit din nou la drum şi, miracol, după cîteva ore au dat peste un drum de ţară. Au coborît şi au mers pe drumul acela înainte.  

Drumul urca din nou în munţi şi au ajuns la o stînă, unde au dat peste oier şi nevasta lui. Aceștia i-au primit în casa lor, dar ei vorbeau o limbă diferită. Annahita şi Asghar şi-au dat seama că nu mai sînt în Iran, dar nu ştiau dacă au ajuns în Turcia ori Armenia. După puţin timp au înţeles că sînt în Turcia. Femeia le-a dat să mănînce şi a apucat sacoşa în care era trupul Roksanei, crezînd că acolo erau rufe murdare, care trebuiau spălate. Annahita s-a crispat, femeia a tras fermoarul şi a exclamat, în turceşte, „Bebeluş, bebeluş!”. Toată familia s-a strîns în jurul Roksanei. Fetiţa respira, avea gura deschisă şi dădea din mîini. Soţia oierului i-a adus lapte şi o troacă de apă caldă, în care Annahita a spălat-o. Annahita plîngea şi mulţumea în inima ei lui Allah pentru că i-a scăpat fetiţa de la moarte.  

Annahita s-a dus în baie, s-a privit în oglindă şi s-a îngrozit. Fața îi era îngheţată, la fel pielea de pe mîini şi degetele de la picioare. După cîteva zile de odihnă în casa oierului, acesta i-a dus la un drum şi le-a dat de înţeles că mergînd pe drumul acela vor ajunge la o garnizoană de grăniceri. Aşa au făcut şi la scurt timp au ajuns la garnizoană. Au fost arestaţi pentru intrare ilegală în Turcia. În centrul de detenţie au dat peste alţi refugiaţi iranieni, unii aflîndu-se acolo de aproape un an. Annahita şi Asghar şi-au văzut visurile spulberate. Au urmat interogatoriile, numeroase şi tot mai agresive. După vreo şase luni de detenţie, în camera Annahitei şi a lui Ashgar a fost pus un alt iranian, un om de afaceri care ducea marfă din Germania în Iran. Cunoştea bine filiera traficului de persoane din Iran în Germania şi, după ce a ascultat povestea Annahitei, a promis că după eliberarea lui îi va ajuta să ajungă în Istanbul. S-a ţinut de cuvînt. După cîteva săptămîni Annahita şi Asghar au fost puşi pe un autobuz cu destinaţia Istanbul. După două zile au ajuns în Istanbul, unde li s-a spus să se prezinte la poliţie. Au făcut întocmai şi poliţia le-a eliberat acte, spunîndu-le că sînt liberi.  

Dar unde să meargă? Unde să doarmă? Unde să se spele? Li s-a dat adresa unui centru pentru refugiaţi. Au stat acolo cîteva luni, neştiind unde vor ajunge şi cînd. Roksana începuse să crească. Una dintre persoanele de care Annahita îşi aminteşte că s-a purtat frumos cu ea în centrul de refugiaţi a fost o țigancă, ce-i aducea mîncare şi îi spunea care țări primeau refugiaţi iranieni. Annahita şi Asghar au ales Danemarca, au făcut cerere de imigrare, iar după aproape un an au aterizat în Copenhaga. 

  

Danemarca 

Viaţa în Danemarca nu a fost uşoară. Familia primea asistență socială de la stat, Annahita mergea la colegiu să înveţe daneză, iar Roksana la grădiniţă. Asghar s-a apucat de politică. Nu muncea, nu învăţa daneză şi îşi petrecea timpul complotînd împotriva regimului islamist iranian. Se legase de alţi tineri iranieni care îi împărtășeau ideologia şi obiectivele şi care stăteau la el în apartament, la discuţii, pînă dimineaţa. De la o vreme Asghar devenise tot mai gelos şi bătăile au început din nou. Annahita a încetat să mai meargă la şcoală şi viaţa ei a devenit un iad. Asghar s-a apucat de băut raki împreună cu prietenii iranieni şi a devenit tot mai violent. Familia nu avea prieteni în afara comunităţii de refugiaţi iranieni.  

Într-o dimineaţă, după ce fusese făcută zob de Asghar, cineva bate la uşa apartamentului în care Annahita şi Asghar locuiau. Annahita se uită pe vizor şi vede un domn şi o doamnă în faţa uşii, ambii mai în vîrstă şi îmbrăcaţi frumos. De teamă, nu a deschis uşa. După două săptămîni domnul şi doamna bat din nou la uşă şi de data asta Annahita deschide şi îi invită înăuntru. Dar nu pot comunica. Invitaţii vorbeau engleza dar Annahita nu. Invitaţii nu vorbeau daneză. S-au privit unii pe alţii şi singurele cuvinte pe care Annahita şi le aminteşte din acea primă vizită au fost Christians... Jesus („creştini... Iisus”). Invitaţii au plecat şi Annahita s-a gîndit că nu îi va mai vedea. Dar s-a înşelat. După cîtva timp cei doi revin, Annahita deschide uşa şi primeşte din partea lor o Biblie. Cu timpul, Annahita începe să citească Biblia, nu o înţelege şi o pune pe raftul de sus al bibliotecii familiei.  

Anii trec şi Annahita şi Asghar reuşesc să aducă în Danemarca copiii lăsaţi în urmă în Iran, pe Daniel şi Cherrie. Copiii merg la şcoală şi se integrează rapid şi uşor în societatea daneză. Bătăile, însă, continuă, iar într-o zi Annahita e dusă la administraţia colegiului şi întrebată de ce are mereu vînătăi pe braţe şi pe faţă. Începe să plîngă şi divulgă violența din familie. Poliţia intervine şi le separă pe Annahita şi pe Roksana de Asghar. Asghar devine şi mai violent, iar poliţia îi sugerează Annahitei să-şi schimbe identitatea şi să plece în Suedia, împreună cu copiii. Annahita cade de acord şi la scurt timp, împreună cu Roksana şi Daniel, pleacă în Suedia. Cherrie rămîne în urmă cu tatăl ei, Asghar. 

De acum sîntem creştini! 

Primul contact al Annahitei şi al copiilor ei în Suedia a fost cu o mănăstire de măicuţe de lîngă Stockholm. A fost primită acolo pentru zece zile, pînă cînd îşi va putea găsi un loc pentru ea şi copii. Annahita e copleşită de ce vede şi aude, de rugăciunile măicuţelor, de cîntările şi de devotamentul lor faţă de „Iisus”. Discuţiile ei cu măicuţele inevitabil duc la acelaşi subiect – „Iisus”. Ceva o face pe Annahita să se întrebe de ce e atît de norocoasă. Priveşte înapoi la dificultăţile vieţii şi începe să-şi dea seama că cineva ori ceva a fost în spatele ei, a păzit-o şi o ajută. Curioasă, începe din nou să citească Biblia. Iubeşte scoarţele negre, paginile albe, marginile aurii şi mai ales mirosul tipăriturii proaspete. Continuă să mediteze. Ani la rînd. Intră în contact cu misionari americani, dar și cu creştini iranieni, care deja se convertiseră de la Islam, şi începe să meargă la biserică.  

Într-o zi îşi ia copiii şi merg împreună la o biserică luterană. Biserica era goală. Copiii se uită la mama lor. Annahita se roagă. Îngenunchează şi continuă să se roage. De la o vreme îi simte pe Daniel şi pe Roksana îngenuncheaţi lîngă ea, rostind şi ei rugăciuni. După vreo jumătate de oră, Annahita se ridică, îşi sărută copiii şi le spune: „De acum sîntem creştini” (p. 230).  

Urmează alte evenimente în viaţa Annahitei, familia ei din Iran se converteşte la creştinism, iar de la o vreme o mulţime de iranieni din comunitatea iraniană din Suedia se convertesc şi ei. Annahita îşi transformă casa într-o mică bisericuţă, în care ani la rînd a ţinut studii din Biblie cu emigranţii iranieni, în special femeile. Uneori avea în casa ei pînă la 30 de persoane. Au început să primească botezul creştin, iar iranienii din Occident au început să se convertească la creştinism cu miile. Se spune că în cinci ani Annahita a convertit la creştinism 1500 de musulmani.

   

Convertirea mamei Annahitei 

Încheiem cu istoria convertirii mamei Annahitei. Mama ei a refuzat să se convertească, relaţiile ei cu Annahita fiind dificile din această pricină. Într-o seară mama îi spune că se converteşte la creştinism dacă în noaptea aceea Îl vede pe Iisus în vis. Annahita s-a rugat în camera ei mai toată noaptea. Dimineaţa a pregătit micul dejun pentru familie şi mama ei era tăcută, dar vizibil mînioasă şi crispată. Annahita a lăsat lucrurile să se liniştească şi, după cîteva zile, a întrebat-o dacă a visat visul pe care şi-l dorise. Mama a început să lăcrimeze. A visat, zice ea, un bărbat care avea deasupra capului o lumină intensă. El săpa cu o lopată şi semăna. Mama Annahitei l-a întrebat: „Ce faci?”, iar El a răspuns: „Şaman. Ajută-mă!”. Femeia s-a apropiat de bărbat şi i-a luat sapa din mînă. Cînd a luat-o, a văzut o gaură în fiecare mînă a bărbatului. Bărbatul i-a zîmbit. Femeia s-a trezit din somn şi a început să plîngă (p. 243). A primit de sus visul pe care-l ceruse, iar la scurt timp după aceea a devenit şi ea creştină. 

  

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 

www.alianta-familiilor.ro 

office@alianta-familiilor.ro

Autoarea cărții