duminică, februarie 11, 2018

IM-BECALIZAREA CA MODEL EXISTENȚIAL

SUMARUL BLOGULUI 
  
   
ECCE HOMO?
  
Bietul Octavian Paler (Dumnezeu să-l odihnească), care – fără să fi fost nici el vreun îngeraș la viața lui – deplîngea încă de acum cîțiva ani, cu limbă de moarte, „im-becalizarea României”! 
Iată că între timp procesul s-a desăvîrșit, Gigi Becali (pardon, „d-l Becali”) ajungînd să treacă în ochii multora drept etalon de exemplaritate creștină și românească! Cineva, propunîndu-l deunăzi ca model, nu se sfia să-l numească Omul (cu majusculă)! 
Omul Românesc, nu-i așa (ca să reamintesc o formulă dragă lui Mircea Vulcănescu – martirul care probabil că se crucește în cer de ce am ajuns să „construim” pe jertfa lui)? Vai, cum ne mai merităm soarta de mahalagii caragialești ai Istoriei! 
Desigur, d-l Becali nu trebuie diabolizat, dar nici idealizat. Nimeni nu spune că n-are și părțile lui bune sau că nu-i mai puțin rău decît alții. De aici pînă la a-l propune ca model social sau moral este însă o distanță pe care numai lipsa românească de măsură și de discernămînt poate să o acopere. Pe acest fond al lipsei noastre de măsură și de discernămînt au ajuns penalii și analfabeții să aibă pîinea și cuțitul în România. Așa am ajuns țara imposturii absolute, de la vlădică pînă la opincă. 
Confuzia dintre SUCCES și VALOARE este marea problemă a lumii actuale. „Oamenii de succes” nu mai sînt „oamenii de valoare”, ci cei care reușesc „să șmecherească” vremurile. Iar noi tindem să ne alegem modelele nu dintre „oamenii de valoare”, ci dintre „oamenii de succes”. Discernămîntul axiologic – și în plan intelectual, și în plan moral, și în plan profesional – mai degrabă ne irită (cînd nu ne înfurie de-a dreptul). „Filosofia” noastră – pe limba d-lui Becali (care mărturisesc că și mie mi se pare simpatic uneori) – este cam aceasta: „Îmi bag p... în ea de valoare, dacă n-are succes!” (iar succes înseamnă, la nivelul acesta, popularitate ieftină și bani făcuți indiferent cum, din care „dă bine” să mai scapi cîte ceva și pe la milogi, ba chiar și pe la bieții... oameni de valoare). De aceea, dincolo de succesele sau de insuccesele individuale ale fiecăruia dintre noi, lumea se duce în jurul nostru de rîpă (galopant și ireversibil).  
„Morala fabulei”? Ce morții mă-sii (vorba d-lui Becali): cap avem, minte ce ne mai trebuie?!
  
Răzvan CODRESCU

P. S.
  
CÎTEVA PRECIZĂRI SUPLIMENTARE  
DIN RĂSPUNSURILE MELE 
LA COMENTARIILE DE PE FACEBOOK 

Dacă-mi spune ceva pilda evanghelică cu Zaheu vameșul? Sigur că-mi spune, dar am impresia că vă scapă sensul discuției. Aici nu-i vorba de a-i contabiliza lui G. B. păcatele, nici simpatiile sau antipatiile, nici relația sa personală cu Dumnezeu, ci este vorba de legitimitatea sa ca model (instrucție, educație, comportament, vorbire, cazier judiciar, prestație de politician și euro-parlamentar, pretenții auctoriale etc.).

„N-am știut că se vorbește numai despre lipsuri...”, glosează insinuant cineva. Nu se vorbește numai despre lipsuri, dar lipsurile respective îl împiedică să fie un model sau un ideal, iar aceasta o recunoaște în unele declarații el însuși, dovedind că are mai mult bun-simț decît laudacii lui care au pierdut măsura.

[Am reușit (poate pentru prima oară în 20 de ani), să-l supăr rău și pe prietenul Claudiu Târziu...] Nu-i neadevărată pledoria ta, dragă Claudiu, dar e în afara sensului discuției, care este una strict legată de pretinsa „exemplaritate” a personajului. Poate cineva să spună: „Dă ca Becali, dar nu înjura ca el!”. Sau: „Scrie cărți ca Becali, dar mai și citește cîte ceva!”. Și așa mai departe. Iar despre cum Îl vede Becali pe Dumnezeu sau Dumnezeu pe Becali, nu-i nici treaba și nici căderea noastră să ne pronunțăm.

Deci dacă nu e un model, cum chiar dvs. spuneți (și cum chiar și el recunoaște), atunci nu e un model și pace! Tot restul se poate discuta, inclusiv sub semnul simpatiei. Și n-am glumit cînd am spus că și mie mi-e simpatic uneori sau în unele privințe. Omului public de la noi nu i-ar strica să aibă generozitatea lui G. Becali (dacă ar avea și banii lui, că pînă să aibă din ce, nici el nu era prea generos), dar nu-i strică nici să fie educat, cultivat, definit profesional, lipsit de antecedente dubioase, toate lucruri pentru care G. Becali nu prea poate fi referențial.

Generozitatea este admirabilă (indiferent de resorturile ei), dar ea nu ține loc singură de alte însușiri necesare unui om exemplar, unui model (căci despre asta e vorba și nicidecum despre vreun rechizitoriu al personajului – că nu sîntem noi nici Justiție divină, nici Justiție pămîntească). Lăsați-l să fie în mod firesc ce este și nu încercați să-l prefaceți în ce nu este și nu poate fi!

Despre cum ne judecă Dumnezeu, Dumnezeu știe. Noi ne străduim, fiecare după puteri, iar G. Becali se străduiește și el (ceea ce nu-i deloc puțin lucru). Dacă despre preoți se zice în popor: „Fă ce zice popa, nu ce face popa!”, poate că despre G. Becali ar fi de spus: „Fă ce face Becali, nu ce zice Becali!”.

Sper că veți înțelege că n-am nimic nici cu dvs., nici cu d-l Becali personal, ci deplîng doar o anumită „criză a modelelor” într-o lume românească pe care cu toții ne-am dori-o mai puțin precară. Și în care avem cu toții de învățat unii de la alții – și din bune, și din rele.

Fiecare cu păcatele lui. Nici d-lui Becali nu i-ar strica puțină carte, nici d-lui Patapievici nu i-ar strica mai multă generozitate. Probabil că dacă d-l Patapievici ar fi „multimilionar”, iar d-l Becali ar fi „erudit”, raportul s-ar mai echilibra...

„Poate greșesc, dar trebuie s-o spun: idealul ar fi ca oamenii educati, cultivati, manierati să aibă sufletul domnului Becali”. Exact. Dar ideal ar fi și invers: ca „sufletul” d-lui Becali să fie mai „cultivat”, „educat”, „manierat”. „Modelul”, ca să-și onoreze exemplaritatea, trebuie să reprezinte în măsură cît mai mare idealul. De aceea d-l Becali nu este și nu poate fi un „model”. Ceea ce nu-i anuleză meritele, cîte le are.

[Cineva ține să mă atenționeze creștinește că G. B. „nu că se va mîntui, dar s-a și mîntuit deja”!] Cine-i pune în discuție mîntuirea?! Despre ce vorbim?! Discuția este dacă omul corespunde, prin datele lui personale, exigențelor unui „model” de existență, ale unui „ideal” uman, pînă la a fi prezentat drept... Omul (căci de aici a pornit totul). Restul e în afara discuției. Dacă n-ar fi existat acest puseu de idolatrie, nici prin gînd nu mi-ar fi trecut să abordez subiectul. În fond, nu-i vorba decît de un apel la măsură, iar nicidecum de vreun demers stigmatizant. Pentru mine (și cred că și pentru foarte mulți alții), pur și simplu „modelul uman” sau „omul ideal” arată/trebuie să arate altfel decît G. B. Punctum.

[Cineva a postat un video-clip în care G. B. „înjură un african”] Ehei, să-l auziți înjurînd un român! Dacă cineva caută un model în materie, atunci chiar l-aș recomanda (și eu am copilărit într-o mahala și știu să-i apreciez „virtuozitatea”). Aici erau însă în discuție alte pretenții, mult mai creștinești...

„Cea mai mare crimă a modernității este eradicarea gentleman-ului” (Adrian Papahagi, acum blocat de Facebook). N. Steinhardt ar fi zis: și a cavalerului sau a boierului. Triumful mîrlei – oricine și de oriunde ar fi – nu-i deloc un motiv de jubilație creștinească.

Fiecare își alege modelul, după propriile exigențe. Poate să nu fie din prezent, ci din trecut. Sau poate să nu fie un personaj anume, ci o sumă ideală de însușiri, pe care ne-ar plăcea să le regăsim într-o măsură cît mai mare în cineva căruia să-i acordăm creditul și adeziunea noastră. De modele false nu-s scutite nici Europa, nici România. Falsitatea sau precaritatea unui model european nu legitimează însă, în contrapondere, cutare fals model românesc, numai pentru că ar fi „de-al nostru”.

„Sînt fapte .Nu îndrăgesc stilul dumnealui, dar...”, scrie prietenul Dan Andrei. Sigur, sînt și astfel de fapte, pe care nimeni nu i le poate contesta. Unele – mai vechi sau mai noi – le cunosc și eu, în mod direct. Îmi amintesc bine, de pildă, de episodul Calciu (evocat de cineva într-un comentariu): știu chiar de la părintele că îl simpatiza sincer pe Becali, dar, credeți-mă, în nici un caz nu i-ar fi trecut prin minte să-l recomande ca... „model”! Din păcate, fără a ignora faptele, aici de „stil” e vorba. O avea dreptate oare spusa aceea că „Stilul este omul”? Greu de zis da sau nu. Situațiile sînt complexe și implică multe nuanțe, pe care numai Dumnezeu le știe fără rest și e în măsură să le judece cu adevărat. Noi ne întrebăm doar atît: poate fi considerat exemplar „stilul” acesta în viața publică? Nu vi se pare cam ciudat, de pildă, că nimeni nu face referire în comentarii la video-clipul cu înjurături postat de cineva mai sus (și care, în paranteză fie spus, nu-i nici pe departe cel mai reprezentativ)? E oare „modelul” pe care l-ați recomanda copiilor dvs.? Îmi place să cred că nu. Și atunci... ceva nu se potrivește cu ideea de exemplaritate. Sigur, asta nu pune neapărat în cumpănă „mîntuirea” cuiva, dar nici de promovat ca „normă” nu este. Parcă o altfel de „normalitate” ar fi de năzuit. Și creștinește, și necreștinește vorbind...

Nu ignor, desigur, toate daniile lui. Să-l țină Dumnezeu sănătos, ca să mai dea. Poate am să scriu un articol în care să-i laud generozitatea și zelul creștin. Aici e vorba de cu totul altceva: de exemplaritatea globală a personajului, prezentat de unii ca ideal al genului uman. Această pretinsă idealitate i-o contest eu aici, iar pe ea, din păcate, n-o poate dobîndi nici cu toți banii din lume.

„Păi e cineva care îl prezintă ca «ideal al genului uman»?”, mă întreabă o comentatoare. Da, acesta a și fost punctul de pornire al textului. Altminteri mi se pare și mie un caz interesant, ba chiar cu marja lui de „originalitate”. Știu că unii îi contestă chiar autenticitatea implicării creștine, dar eu n-am argumente pentru așa ceva, nu mi-am propus nicidecum un asemenea scop și mi-ar părea sincer rău ca astfel de contestatari să aibă pînă la urmă dreptate. Evaluarea sa, în această privință a autenticității credinței și trăirii creștine, nici nu cred că este treaba oamenilor, ci a lui Dumnezeu.

Eu nu cred că „Gigi Becali” e tocmai „prost” (neșlefuiala nu-i neapărat prostie), nici că n-am avea și destui „deștepți” nestricați. Problema este de ce facem o alegere sau alta...

[Cineva îmi atrage atenția că „Dumnezeu poate să lucreze şi prin oameni neşlefuiți”...] Cine spune că nu-i așa? Dumnezeu poate să lucreze și prin Petrache Lupu, dar asta nu înseamnă că Petrache Lupu devine model sau ideal de umanitate.

[Unora care mă văd și mă ceartă ca pe un dușman al „noului mesia”] Dacă vă uniți cu toții, și rămîn pe dinafară numai eu (care am îmbătrînit degeaba), d-l Becali sigur n-o să fie afectat, ci doar eu am să rămîn „prostul satului”. Dați lumii măsura României (că prea ne-am făcut de rîs) și nu vă mai sinchisiți atît de unul și de altul! Cu un găinaț de vrabie nu se spurcă Dunărea, nici de o pișcătură de purice nu crapă ciobanul!

Acum, că febra comentariilor s-a (mai) domolit, ne paște concluzia... Asta este Țara: de la cultul unui Cizmar la cultul unui Cioban, cu un guvern „ales” de penali și de analfabeți, cu un sfert din populație fugită de acasă și cu peste 20 de milioane de avorturi în nici o jumătate de secol... „Eternă”, „fascinantă”, gata de Centenar... Oricum ar fi, Caragiale e cu noi! El e permanența și actualitatea noastră, mioritismul nostru convertit la miticism. Consolarea este că rămînem foc de deștepți (prin natură, nu prin cultură) și că vom muri convinși că sîntem „buricul pămîntului”.

1 comentarii:

La 12/2/18 8:59 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Asta este idealul de astazi, "smecherul", fie ca se numeste Gigi Becali sau Donald Trump. Nu conteaza ca a obtinut bani pe cai mai putin legale, conteaza ca ii are, sunt multi si mai ales ca isi etaleaza mitocaneste bogatia, prin palate si zgarie-nori, musai poleite cu aur.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire