MUNŢII NOŞTRI CRUCE POARTĂ…

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

   

Chiar dacă n-a ajuns cu pasul pînă la ea, mai tot românul o ştie de copil, contemplată măcar pe ferestrele trenurilor care străbat minunata vale a Prahovei. Lumea îi spune, simplu, „Crucea de pe Caraiman”, dar denumirea ei oficială este „Crucea Eroilor Neamului”. În documente mai vechi apare şi ca „Monumentul Eroilor” sau „Crucea Eroilor Ceferişti”. Înscrisul săpat în piatra plăcii comemorative precizează: „Ridicatu-s-a acest monument întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apărarea patriei – construit între anii 1926-1928”. Care este povestea ei şi în ce măsură prezentul se mai raportează cu vrednicie la măreţia trecutului, atît sub aspect creştin, cît şi sub aspect naţional? 

Cruce regală

  

Ca mai toate monumentele României moderne cu care ne lăudăm pînă astăzi, Crucea de pe Caraiman poartă şi ea pecetea regalităţii. Cine, de altfel, ar fi putut năşi mai nimerit şi mai legitim un astfel de monument comemorativ decît Regele Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria, cea plină de atîta zel ctitoricesc (Pelişorul, Branul, Balcicul şi multe altele)? Caraimanul pare să fi avut o rezonanţă aparte pentru membrii Casei Regale a României, de vreme ce şi „fiul risipitor” Carol II, atunci cînd, în tinereţe, se hotărîse să renunţe la tron şi să forţeze o carieră la… Hollywood, şi-a luat pseudonimul de Carol Caraiman… 

Legenda pune iniţiativa monumentului pe seama unui vis al Reginei Maria cu privire la munţii româneşti stropiţi cu sînge în timpul Primului Război Mondial (în care regina se implicase în asemenea măsură, ca infirmieră în spitalele de pe front, încît a fost supranumită „Regina-soldat” şi „Mama răniţilor”). 

Totul s-a făcut, de altfel, după măsuri regeşti. Crucea ridicată pe şaua masivului abrupt, către Valea Seacă, la 2291 de metri înălţime, era menită să se vadă de la distanţă cît mai mare, fiind înaltă de 28 de metri, iar cele două braţe măsurînd cîte 7 metri, de o parte şi de alta a trunchiului vertical, lat de 2 metri. Adevărată axis mundi carpatină, Crucea de pe Caraiman a fost, la vremea respectivă, cel mai grandios monunent de acest fel din Europa ridicat la o asemenea altitudine, putîndu-se compara, ca realizare inginerească şi ca simbolistică generală, cu Turnul Eiffel (Paris), cu Statuia Libertăţii (New York) sau cu Statuia Mîntuitorului (Rio de Janeiro). Executată din profile de oţel, a fost montată pe un soclu din beton armat placat cu piatră, înalt de 7 metri şi jumătate (finalizat în 1930), a cărui incintă adăpostea iniţial generatorul de energie electrică de la care se alimentau cele 120 de becuri de 500 W ce marcau profilul Crucii, asigurîndu-i o iluminare feerică pentru acele timpuri. În 1939, Crucea a fost racordată la sistemul energetic naţional, prin staţia complexă de la Coştila (2487 m), legătura făcîndu-se printr-un cablu subteran. Pînă la instaurarea efectivă a regimului comunist (1948), Crucea era aprinsă în noaptea de Sfînta Maria Mare (15 august), în cea de Înălţărea Sfintei Cruci (14 septembrie – cînd, în 1928, a avut loc şi ceremonia de inaugurare şi sfinţire a monumentului, din păcate slab mediatizată în presa vremii) şi în cea de Înălţarea Domnului, care este în calendarul bisericesc şi Ziua Eroilor.

     

„Hei-rup!” antecomunist

   

Iniţiativa regală a mobilizat toate energiile, oficiale şi neoficiale, şi a angajat multe competenţe tehnice şi edilitare ale vremii. Proiectul ansamblului a fost realizat de către arhitecţii Georges Cristinel şi Constantin Procopiu. Proiectul de rezistenţă a fost întocmit de către inginerii Alfred Pilder şi Teofil Revici. Diriginte de şantier a fost Nicu Stănescu, iar şef de şantier – maistrul V. Bumbulescu. Regina Maria a urmărit îndeaproape, din 1926 pînă în 1928, lucrările executate  de către Direcţia de Poduri din cadrul CFR, prin secţiile L1 şi L5 din Sinaia, sub tutela Societăţii „Cultul Eroilor” (iniţial, în 1919: „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“), care a mobilizat şi foarte mulţi tineri voluntari. 

Impresionantă a fost şi implicarea, populaţiei din zonă, în cea mai mare parte neremunerată. Cu mic, cu mare, oameni au sărit să pună umărul la Cruce. Uneltele grele şi materialele masive (lemnoase şi metalice) erau transportate cu trenul pînă la staţia CFR Buşteni, apoi cu boii pe ruta Buşteni – Sinaia – Vîrful Păduchiosu – Vîrful Dichiu – Platoul Bucegi – Vîrful Caraiman. S-a folosit şi funicularul Fabricii de Hîrtie Buşteni (pus la dispoziţie de fraţii Schiel), pînă în Cantonul Schiel, de unde erau preluate de cai şi de măgari, pe cărările înguste care duceau spre culme. Mulţi căruţaşi locali, ca de pildă cei din familia Clinci, din Sinaia, şi-au legat numele de acest admirabil efort colectiv. 

Vremuri grele

  

Comuniştilor, se înţelege, Crucea le-a stat în gît: după ce că era un semn creştin indezirabil pentru ateismul oficial, mai purta şi „semnătura” abolitei monarhii! S-a mers pînă la ideea de a se reteza braţele Crucii şi de a se introduce în coloana rămasă o uriaşă stea roşie cu cinci colţuri! Pînă la urmă gestul monstruos n-a fost comis, dar nici de vreo grijă efectivă pentru întreţinerea monumentului n-a putut fi vorba (cu excepţia unor lucrări de mîntuială la partea electrică, ce continuă să facă probleme pînă azi, deşi mai nou a fost racordată la reţeaua electrică a oraşului Buşteni). Te şi miri că monumentul cruciform s-a păstrat atît de bine pe un asemenea fond de ostilitate sau nepăsare! Dezinteresului oficial i s-a adăugat şi vandalismul „turistic”, care a lăsat (şi mai lasă încă) „răni” grele pe trupul Crucii singuratice (becuri sparte, nume scrijelite, înscrisuri şi imagini graffiti etc.).  

Un plus de grijă – concurat însă de acuta lipsă de fonduri – s-a făcut simţit după 1989, monumentul aflîndu-se actualmente în administrarea Consiliului Local al oraşului Buşteni, care face ce poate (în condiţii normale, la lăsarea întunericului, Crucea este iluminată cu 300 de becuri de cîte 500 W fiecare şi poate fi văzută de la zeci de kilometri depărtare).

   

Biruit-a Duhul!

  

La poalele Caraimanului, sub Cruce, s-a ridicat între timp lăcaş ortodox de închinare şi nevoinţă, chiar cu numele de Caraiman şi cu hramul Înălţării Sfintei Cruci (str. Palanca 24, Buşteni). Întîi schit (înfiinţat în 1998, cu binecuvîntarea PF Teoctist, de ieromonahul Gherontie Puiu), aşezămîntul a crescut de la an la an, iar din 2008 are statut de mînăstire (pe lîngă care funcţionează şi Centrul Social Pastoral „Sfînta Cruce”). 

E greu de spus dacă Crucea veghează mai degrabă peste mînăstire sau dacă mînăstirea veghează mai degrabă sub Cruce… În orice caz, s-ar zice că-i „îndumnezeit” Caraimanul din poale pînă-n creştet şi că pînă la urmă duhul a biruit vremurile. 

Din nefericire (că să nu spun altfel), în mai noile planuri şi eforturi de „restaurare, reabilitare, conservare, prezervare, întreţinere şi reintroducere în circuitul turistic a Crucii de pe Caraiman”, pe lîngă Primăria Buştenilor nu aflăm implicată Biserica Neamului, cum poate s-ar fi cuvenit, ci… Asociaţia Rotary Club „Valea Prahovei”. „Circuitul turistic mondial” pare să atîrne mai greu în cumpăna momentului decît semnificaţiile istorice sau spirituale… Dar Duhul – nu-i aşa? – va birui din nou vremurile, pe deasupra nevredniciilor noastre personale sau instituţionale, căci acesta este năravul Lui milenar.

  

Răzvan CODRESCU