AMINTIRILE UNUI DISCIPOL AL LUI NAE IONESCU

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Pentru că se apropie comemorarea morții lui Corneliu Zelea Codreanu (asasinat în noaptea de Sfîntul Andrei a anului 1938), postez aici, cu titlu documentar, un articol familiar mediilor legionare, publicat inițial în exil, în 1958 (și pe care îl reproduc din Puncte cardinale, anul VII, nr. 11/83, noiembrie 1997, p. 7)*. (R. C.)

  

PE CINE AU OMORÎT 

Quia expedit unum hominem mori pro populo  

(Caiafa arhiereul – Ioan 18, 14) 

În ziua de Paşti a anului 1938, în prezenţa a şaizeci de preoţi veniţi să-i spună „Hristos a înviat!”,  marele  arhiereu al Bisericii Ortodoxe româneşti din acea vreme** a rostit sentinţa: „Mai bine să moară unul pentru popor, decît să se prăpădească  poporul din  cauza  unuia”.  Cine era  de data aceasta cel pe care marele preot îl socotea vrednic de moarte „pentru popor”? Era vreun duşman al aşezărilor creştine ale poporului român? Era vreun predicator de învăţătură potrivnică adevărului adus lumii de Hristos? Nu. Era un om tînăr, plin de rîvna şi puterea de a face din ţara românească o ţară „temătoare de Dumnezeu” şi din neamul românesc un neam încrezător în învierea făgăduită de Hristos neamurilor care se vor fi dovedit vrednice de ea. Numele lui – Corneliu Codreanu. Acesta era unum hominem pe care „arhiereul anului aceluia” îl osîndea la moarte. 

Dar poporul? Cine era poporul pentru care viaţa acestui om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, poporul român care, în cîntecele speranţei lui, îl îmbrăcase pe tînărul „căpitan” în „suman de viorea”? Erau, oare, ţăranii români care, în februarie 1937, îmbrăcaţi în haine de Paşti şi în mîini purtînd făclii, alergaseră să îngenuncheze în faţa sicrielor cu trupurile lui Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi luptînd pentru Hristos şi Legiune?  Era, oare, poporul care  – trecînd  peste toate ademenirile, peste toate ameninţările, peste toată teroarea jandarmilor şi peste toate abuzurile judecătorilor nedrepţi – ridicase pe scut pe acest tînăr lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era tineretul universităţilor, ori elevii şcolilor de pe cuprinsul ţării româneşti? Ori erau călugării mănăstirilor? Ori preoţii bisericilor? Nu. „Poporul” care se simţea ameninţat şi în numele căruia vorbea, în ziua de Paşti a anului 1938,  marele preot al Bisericii Ortodoxe româneşti, era altul. „Poporul” pentru salvarea căruia trebuia  să  moară  „unul” putea fi aflat în tagma  arhiereilor  necredincioşi, arghirofili,  trîndavi, păcătoşi, cu dosare compromiţătoare în „cassa de fier” a partidelor politice; putea fi aflat în lumea păpuşarilor politici care ruinaseră ţara întregită; putea fi aflat în lumea profitorilor de toate nuanţele; „poporul” arhiereului din acel an de blestem putea fi identificat în venitura  galiţiană şi greco-armenească. Patronul acestui „popor” se întîmpla să fie însuşi regele ţării –  rege  imoral,  deşucheat, prădător al avutului public, apărător al intereselor evreieşti în ţara de la gurile Dunării. Acesta era „poporul” pentru care trebuia să moară Corneliu Codreanu. 

Un an de zile înainte de rostirea sentinţei de către arhiereu, cărturarul Nicolae Iorga arătase şi chipul în care trebuia săvîrşit omorul. În februarie 1937, într-una din secţiunile  Senatului,  înconjurat fiind de miniştri şi de senatori guvernamentali, cărturarul recomandase metoda aflată de el de la un vînător canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneşti din Odessa revoluţiei bolşevice. Sfatul nevinovatului om de carte era aşa: să ţinteşti între ochi pe cel care conduce. Şi totul ia sfîrşit…*** 

Mişelia cu orgoliul s-au  întîmpinat. Ura cu demenţa s-au sărutat. Au uneltit sfat şi au hotărît. L-au închis. L-au osîndit hoţeşte. Apoi l-au omorît. Noaptea, tîlhăreşte. Relatarea oficială vorbea de… încercarea ucenicilor de a-l fura… 

Vestea omorîrii „omului” i-a înmărmurit pe români. Poporul de plugari l-a plîns, în cuviinţă şi tăcere, pe Corneliu Codreanul, nădejdea lui. În localuri de petrecere, lăutarii şi-au atîrnat viorile în cui şi au plecat. Universităţile, în care el readusese pe Hristos, s-au îmbrăcat în doliu. Monstruozitatea era atît de mare încît multă lume nu i-a dat crezare – se legănau pe aripa speranţei că e vorba numai de o „minciună de stat”. 

Dar mai era o „lume” care ştia bine că  „omul” era  mort. „Poporul” arhiereului Miron Cristea era mulţumit – înţelepciunea lui Caiafa îl ferise de rău. Poporul acesta – numai el – a sărbătorit, cu ritualul  cuvenit, moartea dreptului. Marele preot a dat a doua zi dispoziţii să se facă rugăciuni polihronice pentru regele asasin. Cărturarul a tipărit, drept adevăr, într-unul din volumele lui, relatarea ucigaşilor (povestea cu fuga de sub escortă). Pentru istorie. Căci o mînă mînjeşte pe alta şi amîndouă faţa… 

Au trecut 20 de ani de la executarea nebunei porunci. În aceşti 20 de ani am putut auzi şi am putut vedea ce spun despre Corneliu Codreanu şi despre opera lui ucigaşii, hoţii, neînţelegătorii şi ucenicii lui. Ticăloşia celor care, într-un fel sau altul, au fost părtaşi la crimă a fost dată în vileag prin uluitoarele mărturisiri făcute în 1940 de cei ce au executat porunca. Exagerările ucenicilor – cîte vor fi fiind – îşi află explicaţia în marea lor evlavie faţă de dreptul omorît hoţeşte. Neînţelegătorii de pretutindeni n-au putut vedea în opera lui Corneliu Codreanu altceva decît încercarea de a transplanta la noi revoluţia lui Adolf Hitler ori a lui  Benito Mussolini… La 20 de ani de la consumarea abominabilei crime, ajutaţi de sfatul pe care ni l-au dat bogatele întîmplări ale acestui interval de timp, putem judeca drept şi mărturisi fără teamă de păcat ce s-a pierdut prin retezarea vieţii acestui bărbat care nu împlinise încă vîrsta de 40 de ani****. 

În încercarea de apreciere a oamenilor se comite de obicei o greşeală fundamentală: se caută la ei tocmai ce nu le este esenţial. Se preţuiesc arhierei pentru abilitatea lor politică; diplomaţi, pentru elocinţa lor; comandanţi de armate, pentru credinţa lor în Dumnezeu; regi, pentru inteligenţa lor sclipitoare; călugări, pentru frumuseţea glasului; oameni politici, pentru vasta lor cultură. Se-nţelege că în asemenea cazuri, unitatea de măsură nefiind proprie, judecăţile sînt false. Căci arhiereul se distinge prin tăria credinţei în Hristos; diplomatul, prin tact şi abilitate; comandantul, prin capacitatea lui de strateg; regele, prin înţelepciune; călugărul, prin adîncimea evlaviei; bărbatul de stat, prin simţul lui pentru real. 

Prin ce se distingea Corneliu Codreanu, întemeietor de şcoală spirituală şi de mişcare politică, totodată? 

Am auzit pe mulţi vorbind cu admiraţie despre noutatea ideii ce stă la baza mişcării lui – răul, mizeria, ruina ne vin de la suflet (nu de la lipsa de programe). Este adevărat, ideea aceasta el a adus-o în plan politic. Dar pentru cine cunoaşte  doctrina  creştină, nu există aici nici o noutate.  Nu în domeniul ideilor stau măreţia şi podoaba acestui om neobişnuit. Ci altundeva. 

După secole de despărţire şi de luptă între fraţi, o generaţie de patrioţi izbutise, în 1859, să facă unirea Moldovei cu Muntenia. La 60 de ani după acest însemnat pas, sfîrşitul primului război mondial adusese împlinirea visului atîtor generaţii de români patrioţi – poeţi, scriitori, ziarişti, cărturari, oameni politici, soldaţi. Transilvania, Basarabia, Bucovina făceau cu Regatul vechi un singur trup. Ţara se mărise, bogăţiile se adăugaseră, puterile spirituale sporiseră. Dar în ţară sporită lucrurile  mergeau prost. Corupţia, jaful, înstrăinarea îşi dăduseră aici mîna. Pentru poporul român perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce nu mergeau lucrurile bine? Era lipsa de oameni cu pregătire? Nu. Naţia română dăduse avocaţi străluciţi, medici celebri, cărturari, gînditori, oameni de ştiinţă, tehnicieni, poeţi, scriitori, mari gazetari. Existau în ţară  partide politice cu programe seducătoare  şi păpuşari politic abili. Nu de astfel de lipsuri suferea naţia. Naţia suferea de lipsă de cinste. Ce-i trebuia ei nu erau frumoasele programe politice (aplicate de suflet de tîlhar), ci altceva: naţia avea nevoie de un mare EDUCATOR. Şi pe acest educator ea îl dăduse. La timp suprem. Acesta se chema Corneliu Codreanu.  

Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie creştină; nu  era dascăl de pedagogie. Ci era ÎNVĂŢĂTORUL, ORGANIZATORUL, CĂLĂUZITORUL. El învăţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu  n-a avut numai intuiţii geniale, ci şi darul de a formula pregnant adevăruri din care ne hrănim noi astăzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fără îndoială, marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta, era în el o putere care topea zgura ticăloşiei omeneşti, gonea boarea leneviei, pregătea sufletele spre fapta eroică, spre totala jertfire de sine. În această putere, în acest dar  excepţional stă valoarea lui. Aici,  extraordinarul  lui  prestigiu. Corneliu Codreanu n-a izbutit numai să pună pe picioare – în pofida tuturor adversităţilor inimaginabile – o mişcare de mari  proporţii. Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. Într-o ţară şi într-o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrîul erau la ele acasă, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor blazonul luptătorilor lui. Iară cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iată de ce neamul românilor vedea în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său. Decapitîndu-l, sceleraţii de la 1938 au decapitat Naţiunea. 

Făcînd această afirmaţie, nu mă gîndesc la rolul pe care Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stăvilirea puhoiului de la Răsărit ori în schimbarea profilului politicii europene. Ocupaţia rusească se va curma o dată cu înfrîngerea Rusiei sovietice, înfrîngere în care credem cu tărie. Dar cu alungarea ruşilor, procesul de vindecare a Naţiei nu s-a sfîrşit. Pentru vremea de după liberare, Naţia va avea nevoie tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dăduse şi pe care nu-l mai poate da decît la intervale de secole: de Corneliu Codreanu, cel ucis pro populo. 

Ştim că Nae Ionescu, care a înţeles toată adîncimea operei lui Corneliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a spus – pe cînd Codreanu încă trăia – că minunea înfăptuită de acesta e atît de mare că de acum îl depăşeşte şi pe el. Iară după omorîre, tot Nae Ionescu ne-a învăţat că cea mai rodnică răzbunare a lui Corneliu Codreanu este înfăptuirea vrerii lui. 

Ucenicii şi prietenii lui Corneliu Codreanu au datoria de onoare să nu trădeze opera lui. Dar Codreanu nu mai este. Şi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iată de ce, prin decapitarea de la 1938, Naţia românească a rămas săracă. 

Dar Dumnezeul îndurărilor va face cu ea semn spre bine. Căci păcatul nu l-a săvîrşit Naţiunea. Ci duşmanii ei de moarte. 

  

Gheorghe RACOVEANU

  

* Ca şi Nae Ionescu, Gheorghe (George) Racoveanu (1900-1967), autorul articolului, teolog și om de dreapta, nu era legionar încadrat, ci doar simpati­zant al Legiunii. 

** Patriarhul Miron (din botez: Ilie) Cristea (1868-1939), prim-ministru în vremea dictaturii regale. 

*** „«Ei, Dom­nilor! V-aţi speriat? V-aţi speriat de nişte copii? Eu, Dom­nilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat militar anglo-canadian – n. n.]: Cum ai putut Dumneata, Dom­nule, să salvezi singur colonia românească din Odessa, în vre­­mea revoluţiei bolşevice? Şi Colonelul Boyle mi-a răs­puns: Domnule Profesor, eu sînt canadian şi vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîşie. Ei, dar de eşti vînător cu experienţă, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l ţinteşti între ochi, toată liota se îm­prăştie!». Mă aflam în localul redacţiei Cuvân­tului cînd a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu: «Auzi, măi, Nebunul! Auzi ce vorbeşte?! Ăsta e îndemn la asasinat!». Şi Nae Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat. Despre poveștile cu cîini canadieni a scris și Nae Ionescu, nu mult după aceea”, relata același autor într-un alt articol („Îndemn la asasinat”). 

**** Născut la 13 septembrie 1899, Codreanu a murit, ca și Eminescu, la numai 39 de ani. Asasinatul a fost instrumentat de Armand Călinescu, la ordinul lui Carol II. O dată cu Codreanu, au fost asasinați alți 13 legionari aflați în detenție. A fost începutul a ceea ce s-a numit „decapitarea Mișcării Legionare”  de către oficialitățile de stat ale vremii.