BOGDAN MUNTEANU: NEAM ȘI MÎNTUIRE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

Un nemîngîiat al mîntuirii neamului: filozoful Gabriel Liiceanu

Proiectul „Catedralei Mîntuirii Neamului” merge înainte, însoţit însă de un cor al contestărilor pe diverse voci. Gama lor se întinde de la lozinca scurtă şi penetrantă, de genul „Vrem spitale, nu catedrale” sau „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”, la argumentaţii elaborate, cu pretenţii teologice, care pun în discuţie însăşi denumirea aleasă. După ce s-a exprimat într-o emisiune TV că „mîntuirea nu se face pe neamuri”, prin urmare catedrala nu poate fi „a mîntuirii neamului”, d-l Gabriel Liiceanu revine cu o justificare teologică a punctului său de vedere (Există catedrale ale „mîntuirii neamului”?). Creştinismul ar fi caracterizat tocmai prin universalitate, iar „orice revenire la ograda unui neam este o trădare a mesajului evanghelic și o cădere înapoi (tribală) în istoria speciei. În raport cu mîntuirea (dar nu și cu istoria profană), «neamul» este un termen revolut”. D-l Liiceanu îl citează în sprijinul său şi pe părintele Rafail Noica cu o precizare asupra caracterului strict personal al mîntuirii creştine: „Ce înseamnă să ne mîntuim ca neam? Dumnezeu este Persoană și vorbește ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu ești cel care te mîntuiești. […] Neamul nostru se cheamă Cristos. Sau, dacă vreți, neamul  nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu”. Teza mîntuirii pe neamuri ar fi, în opinia d-lui Liiceanu, echivalentă cu erezia etnofiletistă, condamnată de Biserică în anul 1872, iar denumirea aleasă pentru „Catedrala Mîntuirii Neamului” de către Patriarhul Miron Cristea ar ţine de o epocă azi revolută, cea a naţionalismelor care şi-au atins apogeul în a doua parte a secolului 19 şi prima parte a secolului 20. Cu o satisfacţie abia disimulată, d-l Liiceanu ne reaminteşte că noţiunea de „neam” ar fi un cuvînt de origine… maghiară (iar DEX-ul pare să îl confirme), nefiind de fapt altceva decît termenul neaoş pentru „naţiune”, ale cărei semnificaţii sînt strict limitate la sfera civică, la totalitatea cetăţenilor unui stat. Care nu sînt în mod obligatoriu toţi ortodocşi sau nici măcar credincioşi, ca atare nu pot fi „mîntuiţi cu forţa”. 

Cam acestea ar fi pe scurt, argumentele d-lui Liiceanu, care pretind să tranşeze definitiv problema şi au drept scop nemărturisit să…  mîntuiască o entitate de ordin colectiv din ghearele unei prezumtive rătăciri teologico-dogmatice cît se poate de pernicioasă. Căci demersul d-lui Liiceanu denotă, fie şi involuntar, un caracter soteriologic-comunitar sui generis. El poate fi citit şi în cheia „mîntuirii” unui „neam” (cu o identitate lingvistică, culturală etc. precis conturată) dintr-o posibilă eroare gravă. De ce nu? Totul depinde doar de perspectiva abordată şi de sensurile pe care sîntem dispuşi să le acordăm termenilor cu care operăm. Cum putem circumscrie această comunitate căreia i se adresează d-l Liiceanu? Poate printr-un termen curent în limbajul bisericesc, folosit mai ales în acatistele închinate Maicii Domnului, care este invocată drept ocrotitoare a „neamului creştinesc” – dar pe care îl privim aici ipostaziat în particularitatea sa românească. 

În principiu corectă în sfera de înţeles pe care o atribuie noţiunilor folosite, argumentaţia d-lui Liiceanu îşi vădeşte totodată limitele şi insuficienţa. Răstălmăceşte sensurile fireşti şi face asociaţii nefireşti. Tabloul de ansamblu pe care pretinde a-l desena nu depăşeşte stadiul de caricatură – pe undeva, un mijloc uzual atunci cînd intenţiile reale sînt mai degrabă de ordin polemic. Se impun aşadar o serie de nuanţări corective, pe care rîndurile următoare încearcă să le aducă. 

În teologia ortodoxă, sensul primordial al termenului de „mîntuire” e dat de refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu, de restaurare a naturii umane desfigurate de păcat, de actualizare a chipului divin din om şi de transfigurarea lui întru strălucirea asemănării cu Creatorul. Privită în acest înţeles, mîntuirea nu poate avea decît un caracter personal. Totuşi, d-l Liiceanu ocultează complet (într-un duh cu iz mai degrabă protestant) dimensiunea comunitară a mîntuirii. Nu ne mîntuim sub forma unor atomi umani izolaţi, ca indivizi solitari, ci ca persoane integrate într-o comunitate. Aceasta este, bineînţeles, la modul cel mai general, Biserica Universală sau „neamul creştinesc” (iată cum termenul rustic şi aparent vetust de „neam” dovedeşte a avea semnificaţii mai bogate şi mai profunde, de ordin ontologic şi metafizic, decît substitutul plat şi secularizat de „naţiune” pe care ni-l propune în schimb d-l Liiceanu). 

Cunoscuţi teologi ortodocşi contemporani redau aspectul comunitar al mîntuirii creştine în termenii următori: 

„După chipul şi asemănarea existenţei trinitare, persoana este chemată să asume în mod unic, în comuniune cu toate celelalte, umanitatea lui Hristos: în comuniune înseamnă în participarea la «mişcarea de dragoste» a Treimii, împărtăşire şi multiplicare a vieţii divino-umane. Dragostea nu numai psihologică, ci ontologică din epistolele ioaneice este cea pe care s-ar cuveni să o evocăm aici. […] În această perspectivă, conştiinţa personală – nu individuală – nu este conştiinţă de sine, ci conştiinţa comuniunii” (Olivier Clément, Viitorul Bisericii, Ed. Patmos, 2014, pp. 87-88). 

„Biserica este constituită prin comuniune, prin modul concret de comuniune între oameni. Acest mod urmăreşte o realizare dinamică a unităţii dintre oameni, nu ca grupare convenţională, ca rezultat al unei ideologii sau ca manieră de a trăi, ci ca fapt existenţial: unitatea ca adevăr ontologic al omului, ca mod de existenţă al omului «după natură» şi «după adevăr»” (Christos Yannaras, Adevărul şi unitatea Bisericii, Ed. Trinitas 2008, p. 17). 

În termeni ecleziologici, comuniunea aceasta are un caracter universal, cuprinzînd trupul întregii Biserici a lui Hristos. În plan concret ea este însă experiată în cadrul unor biserici locale, cu caracter naţional. Experienţa cotidiană a comuniunii pentru creştinul tipic se împlineşte la nivelurile parohiei, episcopiei, mitropoliei, patriarhiei, într-un spaţiu caracterizat printr-o unitate de limbă şi printr-o conştiinţă identitară comună. Adică în cadrul neamului din care face parte. Sau a naţiunii sale, înţeleasă însă în sens ontologic, iar nu civic. Părintele Constantin Galeriu lămureşte lucrurile într-un interviu acordat d-lui Răzvan Codrescu: 

„Este naţiunea o realitate sau o simplă convenţie? Este naţiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi atunci, dacă naţiunea este o convenţie omenească, ea are o valoare relativă, ca toate lucrurile omeneşti; dar dacă este realitate rînduită de Dumnezeu, atunci înseamnă că ea face parte integrantă din ordinea creaţiei dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o nega sau a o dispreţui este cel puţin nedrept. 

Pentru gîndirea şi sensibilitatea ortodoxă, naţiunile, naţiile, neamurile, sau oricum le-am spune, nu numai că sînt ceva real şi nu artificial, dar ele nu au doar realitate istorică sau biologică, ci şi realitate spirituală şi morală. Prin urmare, specificul naţional, cu toate notele lui componente, nu este ceva inventat –nici interesat, nici dezinteresat- de oameni, ci ceva dat, concret, obiectiv. Desigur, acolo unde o naţiune, în cadrul unui stat naţional, este majoritară, acest fapt e firesc să se reflecte în toate. Părintele Arhiepiscop Bartolomeu Anania are dreptate cînd zice: «Dacă există stat naţional, trebuie să existe şi Biserică naţională», adăugînd că Biserica Ortodoxă Română este Biserică naţională, indiferent de opoziţia unuia sau altuia. 

Totul este mai simplu decît pare: pentru orice gîndire sănătoasă, aşa cum un om depozitează în memoria lui o anumită experienţă de viaţă, în funcţie de care îşi modelează personalitatea, tot aşa şi neamurile sînt legate de o tradiţie proprie, care se reflectă în specificul fiecăruia. Umanitatea răspunde – a răspuns dintotdeauna – chemării lui Dumnezeu într-o formă sau alta, în funcţie de particularităţile persoanelor şi grupurilor concrete care o compun. Întrucît nu există umanitate pură, necondiţionată de nimic, ci numai umanitate întrupată în naţiuni, răspunsurile sînt diferite ca formă, chiar dacă asemănătoare ca fond. 

Unii zic că religia este exclusiv ceva din cer, iar naţiunea exclusiv ceva de pe pămînt, aşa că între ele n-ar exista punct de întîlnire. Dreapta credinţă vede însă realitatea în mod teandric: asta înseamnă că cerul şi pămîntul comunică prin lucrarea harului dumnezeiesc; nu sînt două niveluri între care să fie o ruptură, ci două vase comunicante, prin voia înţeleaptă a lui Dumnezeu. Religia cheamă la o existenţă mai înaltă, de dincolo de lume, dar ea, religia, lucrează în lume –  şi impregnează lumea. Capătul e dincolo, dar calea e aici. 

Fiind o ordine atotcuprinzătoare, ordinea religioasă nu poate face abstracţie de factorul «naţiune». Noi ţinem cu toţii, prin naştere, de o naţiune, iar naţiunea – fie ea românească, greacă, germană, evreiască, chineză, ş.a.m.d. – ţine, la rîndul ei, prin tradiţie, de o anumită religie. Desigur, un individ poate să opteze pentru o altă religie; naţiunea însă, luată în ansamblu, merge pe linia tradiţiei moştenite. […] 

Unii invocă, pripit, aşa-numitul «filetism», adică erezia de a pune naţiunea deasupra religiei. Dar aici nu-i cîtuşi de puţin vorba de filetism. Filetismul este o marginală problemă bulgărească a secolului trecut. Nici un adevărat creştin nu va pune nu zic naţiunea, dar nimic altceva mai presus de Dumnezeu. Naţionalul se poate subsuma religiosului, dar nu i se poate supraordona, nici substitui. În cazul nostru, a spune «Biserică naţională» nu înseamnă a pune naţionalul mai presus de religios, nici a exagera iubirea de neam, ci doar a defini o stare de fapt cu vechi rădăcini istorice, în virtutea căreia tocmai ceea ce nu este trecător (spiritualul) înnobilează ceea ce este trecător (secularul)” (Părintele Galeriu, apud Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Ed. Christiana, 2004, pp. 184-186). 

Pe lîngă aceste precizări, raportul teologic dintre neam şi Biserică a fost explicitat în termeni asemănători în binecunoscute scrieri ale lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. 

Dincolo de interpretarea sa profund reducţionistă a „naţiunii”, d-l Liiceanu mai greşeşte atunci cînd atribuie termenului de „mîntuire” din denumirea „Catedralei Mîntuirii Neamului” acel înţeles suprem pe care-l conferă teologia, şi care de fapt nu se aplică neamurilor. Mai greşeşte şi atunci cînd ia de bună (evident, pentru că îi convine) teoria originii maghiare a cuvîntului „neam”.  Un intelectual de talia domniei sale e dator să se informeze înainte de a se lansa în afirmaţii şi a emite judecăţi. Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut afla că însuşi PF Daniel explică astfel semnificaţia denumirii catedralei: „[este] vorba de Catedrala Mîntuirii Neamului, adică de catedrala izbăvirii poporului român din situaţii dificile. Numele de Catedrala Mîntuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experienţa Războiului pentru Independenţă (1877), iar apoi, după experienţa Primului Război Mondial şi după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoştinţă sau de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire şi înstrăinare. Mîntuirea în expresia «Catedrala Mîntuirii Neamului» nu se referă la mîntuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mîntuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, cînd vorbim de «Catedrala Mîntuirii Neamului» nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mîntuiesc românii, ci ea este simbol al recunoştinţei pentru mîntuirea sau izbăvirea românilor de mari şi multe primejdii şi necazuri. Mîntuirea, în limba greacă «soteria», înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situaţie dificilă, dar şi vindecare de o boală. Cînd spunem că Iisus Hristos este Mîntuitorul sau Eliberatorul omului de păcat şi de moarte, înseamnă că El este şi vindecător de păcat şi de moarte. Iar în limba latină cuvîntul «salvator» poate fi înţeles şi ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în acelaşi timp, sănătate şi mîntuire. Deci cînd vorbim despre Mîntuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominaţie străină şi dobîndirea libertăţii de-a trăi în comuniune naţională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur Stat naţional. Aceasta era, în mod constant, gîndirea Patriarhului Miron şi a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă” (Glasul Bisericii, Revista oficială a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, anul LXVII [2008], nr. 10-12 [octombrie-decembrie], pp. 175-185). 

Cum rămîne cu etimologia maghiară (susţinută şi de DEX) a cuvîntului „neam”, pe care d-l Liiceanu ţine cu orice preţ să ne-o amintească? Adevărul e că nu reprezintă decît o teorie discutabil­ă. O înrudire lingvistică de acest gen se poate explica fie prin împrumutul dintr-o limbă în cealaltă (necesitînd însă o explicaţie coerentă şi plauzibilă pentru a identifica sensul real al acestui transfer – de ce împrumutul ar fi avut loc în această direcţie şi nu invers?), fie printr-o origine comună, mai îndepărtată, dintr-un idiom străvechi. Există şi teorii alternative, care infirmă argumentat originea maghiară a cuvîntului „neam”. Redau mai jos două dintre ele. 

„Referitor la termenul neam, Alexandru Pele notează imposibilitatea provenienţei din maghiară, provenienţă căreia i se opune nu numai argumentul de ordin fonetic că vocala magh. e nu se diftonghează în nici un împrumut; în plus, magh. nem însuşi are o origine nesigură; s-a încercat reconstruirea cuvîntului maghiar pe baza unuia oset, fără ca măcar să se poată demonstra că triburile maghiare nomade ar fi tranzitat Caucazul de Nord şi Georgia, unde se întîlneşte această limbă iraniană, de unde maghiarii să fi… pescuit termenul. Diversitatea de forme sub care este atestat de-a lungul timpului magh. de azi nem vorbeşte de la sine despre cît de fixat în limbă şi cît de vechi ar putea fi respectivul cuvînt în ungureşte. Extrem de rar se întîmplă ca semantismul limbii-bază să fie mai sărac decît cel al limbii care a împrumutat. În ungureşte, nem are sensurile de neam, rudenie, specie, gen; nu, ba. În româneşte, neam înseamnă persoane înrudite prin sînge sau prin alianţă, rude, partea de pămînt pe care o lucrează o familie, popor, naţiune, generaţie, specie, gen, categorie, boieri, clasă boierească; deloc, nimic. Am reprodus definiţiile din dicţionare; în română, se mai pot identifica şi alte sensuri, din derivate, din onomastică sau din toponimie. Comparînd semantismul în cele două limbi, se vede că din maghiară lipseşte şi un sens mai vechi (teren lucrat de o familie). Se observă, ca o curiozitate, prezenţa în ambele limbi a omonimiei cu un adverb de negaţie. 

Alexandru Pele propunea ca etimon pentru rom. neam latinescul nemus şi, logic, pentru magh. nem etimonul rom. neam. Noi considerăm termenul neam ca fiind autohton. Dacă fonetic, ar fi fost posibilă o evoluţie de la lat. nemus la rom. neam (prin diftongare, ca şi prin apariţia unei forme rotacizate, ream), semantic se constată din nou o mai mare bogăţie a limbii române faţă de latină, dar şi un număr mai mare de derivate pe teren românesc. 

Dacă încă aceste argumente nu sînt decisive, vom remarca existenţa în greacă a aceluiaşi termen, cu o dezvoltare ideatică superioară latinei, dar, mai ales, prezenţa unor toponime derivate din neam în spaţiul românesc necucerit de romani şi posibilitatea reconstruirii evolutive a sensurilor pe teren românesc. 

În latină, întîlnim sensurile de pădure sfîntă (la Tacitus şi Plinius), de ogor, păşune (la Vergilius), de vie şi arborii care o susţin (la acelaşi). La elini, mai avem şi o serie de toponime care se revendică de la nemos, cum este vestita Nemea (iniţial pădure, apoi şi localitate în Argolida), dar avem şi o dezvoltare verbală de la aceeaşi temă, desemnînd locuirea în păduri (retragerea din faţa vrăjmaşilor în codru, unde se va locui o vreme, pînă la trecerea pericolului?). 

În română, putem identifica în seria de toponime ale derivatului Neamţ semnificaţia iniţială de pădure (sacră) a termenului neam. Să ne amintim, în acest context, că «pe lîngă rolul lor mitic, pădurile sacre au avut în antichitate şi un rol civil; au fost locuri de convocare şi de adunare a poporului, de înjghebare de tîrguri, de refugiu, de bejenii» (Romulus Vulcănescu). Neam are şi sensul de ţarină, teren lucrat de o familie, aflător într-o poiană, înconjurată de pădure. Este firesc şi deloc singular ca numele locului să treacă asupra locuitorilor sau proprietarilor; deci, o familie avea un neam pe care-l lucra, era năimită; după calitatea pămîntului deţinut, o familie era de neam bun, de neam prost, de neam mare. O familie care deţinea mai multe neamuri a devenit una de neam, una boierească; de neam, prin urmare nemiş, cu variantele locale nemeş şi nămiş, atestat prima dată într-un document moldovenesc de la 1495, de unde ungurescul nemes. 

Cît despre adverbul de negaţie omonim, Al. Graur et comp. au de demonstrat o înrîurire a maghiarei asupra latinei şi portughezei, care înregistrează acest adverb cu acelaşi sens!… 

Dacă, pentru Alexandru Graur, Alexandru Niculescu şi alţii, rom. neam provine din magh. nem, asta este pentru că aceşti cercetători au aruncat la coş ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIAE a lui B. P. Hasdeu, în care stă scris, încă de la 1886, un avertisment şi o morală: «Este poznaşă metoda acelora care, oricînd una şi aceeaşi vorbă se găseşte în graiul românesc şi la vreunul din popoarele învecinate, se grăbesc a susţine că românii au împrumutat de la alţii, ca şi cum de la români nimeni nu putea să împrumute nimic». 

După cum s-a văzut, ideea de neam (ca naţiune, sinonim imperfect) se purcede cu momentul în care tot mai multe neamuri (ţarini) ajung în posesia aceluiaşi grup, indivizii căruia devin, prin asociere (bazată pe înrudirea de sînge, cel mai probabil), neamuri (rude). Aşa se conturează apartenenţă grupurilor (uniunilor tribale) la o unitate superioară, Neamul (ca naţiune). Iată cum un cuvînt desluşeşte apariţia unei conştiinţe, dar implică şi o continuitate spaţială şi temporală a aceleiaşi populaţii în Spaţiul carpatic, continuitate atît de des combătută. O posibilă resuscitare peste timp a semnificaţiei originare a termenului neam (pădure sacră) apare, s-ar putea spune, în sintagma biserică de neam, sinonimă cu biserică dintr-un lemn. Adică biserici construite din lemnul unui arbore (sfînt)” (Octavian Blaga, Neam: cuvînt şi idee). 

O altă explicaţie argumentată, care infirmă de asemenea originea maghiară a termenului: 

„Etimologia cuvîntului neam  este altă gafă măreaţă a lingvisticii româneşti. Un cercetător serios nu poate admite ca un cuvînt aşa de important să provină de la nem, «sex, gen»”, din limba maghiară. Sau din vechea slavă nemŭ, «mut», al cărui sens nu-i deloc mai breaz. Neam defineşte o comunitate de oameni legați prin pămînt, limbă, credinţă, tradiții. Și este  o chestiune de logică și de bun simț să admiți că el s-a născut o dată cu strămoșii noștri cei mai vechi. Mihai Vinereanu îl asociază cu radicalul proto-indo-european nem-. Cercetătorul arată evoluția lui în diferite limbi cu precădere în cea greacă, din neolitic, cînd avea sensul de «a locui» la perioada bronzului, cînd a dobîndit sensul de «a conduce, a domina», menționînd că «o evoluție similară a avut acest radical și în traco-dacă» (Mihai Vinereanu, «Din fondul pre-latin», Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, București, 2009, p. 569-570)” (Iulia Brânză Mihăileanu, Culmea minciunii și a tupeului în DEX: “neamul” românesc împrumutat de la maghiari!!!). 

În rezumat, d-l Liiceanu se războieşte cu teza „mîntuirii pe neamuri” (pe care nu ştim cine o susţine la modul serios) mai mult din intenţia de a ataca simbolul Catedralei prin false asocieri şi îşi arată din nou resentimentele faţă de noţiunea de „neam”, inclusiv prin aluzii la pretinsa etimologie a acesteia. Cam la asta se reduce în esenţa sa mesajul unui text cu pretenţii. Trăim sub zodia libertăţii de exprimare, încît oricine poate să spună orice. Numai că, pentru a fi relevant pentru conştiinţa Bisericii, un mesaj trebuie să întrunească alte calităţi. Pe care scrierea d-lui Liiceanu, prin înţelegerea superficială şi voit deformată a Ortodoxiei, nu le arată, ea rămînînd o simplă diatribă subiectivă şi nimic mai mult. 

Bogdan MUNTEANU

   

(text preluat de pe Platforma ROST)

  

Mai puteți citi pe acest blog:

  

Părintel Galeriu: Ortodoxie şi naţiune 

Răzvan Codrescu: Neamul în Biserică 

Răzvan Codrescu: „Luptători împotriva lui Dumnezeu”?