Răzvan Codrescu: poet, traducător şi eseist de orientare tradiţionalistă, promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine, fără să fi fost membru al vreunui partid politic nici înainte şi nici după 1989, a debutat publicistic în 1985, cu eseul "Don Quijote şi Prinţul Mîşkin" (în revista "Luceafărul", an XXVIII, nr. 39, p. 8), şi editorial în 1997, cu volumul de eseuri "Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate" (Editura Anastasia, Bucureşti).
SUMARUL BLOGULUI
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00
8 comentarii
Data naşterii: 07.05.1959. Locul naşterii: Bucureşti. Naţionalitatea: română. Religia: creştin-ortodoxă. Studii: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere (licenţiat 1983). Activitatea profesională: profesor (1983-1999), publicist şi editor (din 1991 pînă azi). Funcţii actuale: director literar al Editurii Christiana și redactor-şef la "Lumea Credinţei". Cărţi publicate: șapte volume de poezii ("Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire", 2002; "Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete", 2008; "Crucile pustiei. Poeme neptice", 2010; "Rost de doină. Cîntece fără stăpîn", 2012; "Sonetele lui Dionis", 2013; ”Erosstihuri”, 2016; "Acatistele Sfinților Arhangheli...”, 2018), un volum de proză („Povești de ocazie...”, 2020), cincisprezece volume de eseuri (de la "Spiritul dreptei", 1997, la "Tentative de dreapta în România postcomunistă", 2019), traduceri din Dante Alighieri ("Infernul", 2006) şi Sf. Ioan al Crucii ("Integrala operei poetice" - în colaborare cu hispanista Anca Crivăţ, 2003). O bibliografie completă a cărţilor publicate se află în arhivele blogului (august 2007), adusă periodic la zi.
Abonați-vă la
Postări [Atom]
8 comentarii:
Imi aduc aminte de un text al dl. Andrei Plesu in care dumnealui se intreba "De ce nu ar putea fi si credinta atragatoare pentru tineri?". Raspunsul(cred eu) este pentru ca, din pacate, in cadrul teologiei ortodoxe sau catolice( de protestanti ce sa mai vorbim) in multe texte oamenii nu sunt incurajati sa fie mai buni in aceasta viata pentru ca vor fi rasplatiti in viata de apoi, ci sunt amenintati cu flacarile iadului.( Si, dupa cum stim,si dupa cum ne arata istoria, din frica nu poate iesi nimic bun.) Acest lucru se observa in pictura religioasa, unde scena iadului este mult mai mare si mai detaliata decat cea a raiului dar si in literatura, unde infernul este descris mult mai amanuntit. Si ce sa creada bietul tanar care cauta si el pe internet sau ia o carte de la librarie si vede numai draci, infern, profetii apocaliptice, conspiratii sau alte bazaconii. Ce-i drept, nici presa nu prea ajuta, ieri am vazut in ziarul Adevarul un titlu tampit, "Copilul diavolului" sau asa ceva...
Răul este o realitate pe care n-o poți ignora.
Revista „Lumea Credinţei”, a ajunsă la numărul 150, este cea mai longevivă publicaţie religioasă a laicatului ortodox, în postcomunism.
Lună de lună, aduce un strop de lumină şi de bucurie în sufletele a mii de români. Fără ostentaţie, fără stridenţe, fără polemici inutile. În războiul duhovnicesc la care sîntem chemaţi cu toţii, zi de zi, această revistă a ales să slujească în „spitalul de campanie”, cu nimic mai prejos de „linia întîi”. A mizat dintru început pe fotografie şi a reuşit deja să constituie o impresionantă fototecă a ortodoxiei româneşti de azi. Din miile de reportaje şi interviuri publicate de-a lungul timpului s-au închegat cărţi substanţiale, care au apărut la editura omonimă.
Una peste alta, cred că prin tot ce face „Lumea Credinţei” este o revistă de înaltă clasă, pilduitoare pentru o breaslă care se află într-o mare derivă.
La mulţi ani, „Lumea Credinţei”! La mulţi ani ostenitorilor şi cititorilor ei!
Doresc şi eu, tuturor celor prezenţi pe acest blog, un an bun şi frumos, mai ales sufleteşte, pentru fiecare! Un an 2016 cu bucurii şi împliniri! La mulţi ani!
Raul este relativ si de aceea poate necesar ...
Evident ca raul intra pe cai ocolite in lume. Dar Dumnezeu oare cum isi face "simtita" prezenta, daca nu acolo unde nu te astepti si nu gandesti?
Eu cred ca este curata prostie si ignoranta (imi cer scuze) sa judeci acest tragic eveniment (de la #colectiv: unde au murit 63 de tineri - si va rog sa nu uitati ca erau tineri normali si cu bun simt - indraznesc sa spun - puteti sa le vedeti pozele pe pagina mea de facebook), prin prisma unor frici si credinte babesti, ca sa le zic asa.
Frica de dracu e mai rea si mai paguboasa decat frica de Dumnezeu. Pe cand insa "frica" de Dumnezeu presupune libertatea totala in raport cu Divinitatea, frica de dracu si de satana si de duhurile "care-s cu zecile de mii" este una de natura primitiva si infantila.
Nu vreau sa spun ca diavolul nu este si el o realitate sau sa minimalizez influneta tatalui minciunii, dar totusi ma frapeaza unele randuri pe care le-am citit in paginile revistei. Ce inseamna in fond un concert rock? Un eveniment cu caracter satanist??? Chiar e posibil sa afirmi asa ceva fara argumente solide? {Nici eu nu agreez si nu "sarbatoresc" halloween...}
Dar ce sa mai zic despre acea opera (mentionata in treacat in "Jurnalul Fericirii") - "Jesus Christ super star" - in fond o marturie de credinta, chiar daca pusa in scena pe un fundal de muzica rock. Parca si Petru era the rock - piatra, stanca neclintita in fata urgiei...
Eu ascult muzica rock, am fost la concerte rock si nu mi-am luat legatura cu usturoi la mine. Pentru ca muzica rock este si o altfel de atitudine in fata lumii debusolate.
Este o atitudine de libertate si responsabilitate. Este si o muzica care se combina bine cu muzica clasica.
Cum putem compara de exemplu maneaua cu muzica rock? Aia care canta manele si au versuri pornografice sunt ingerasi si ailalti demoni??? Mentionez ca nu imi plac derivatele cu iz dracesc ale rock-ului care sunt si ele extreme ca peste tot in lume. Si habotnicia fundamentalista este o extrema in raport cu religiile - crestina sau musulmana sau iudaica etc.
-----
----
Revenind la subiect consider ca fricile astea sunt puerile si ne distrag de la adevar si ratiune. Pentru ce simt unii nevoia sa sara mereu in apararea unor clerici ai bisericii ortodoxe sau de alta confesiune atunci cand este evident - si s-a demonstrat la #colectiv - ca au dat dovada de lipsa de compasiune si uscaciune a inimii si ingustime a spiritului?
Au dat cu batul in balta si acum le gasim circumstante atenuante.
Ce e mai important, va intreb (iertati-mi atitudinea trufasa...) sa construim catedrala sau sa consolidam Biserica? Ecclesia profunda...ecclesia mikra... Sa cladim caractere si oameni care sa vina cu drag si liberi la catedrala? sau sa facem norma de zidarie, stalpi, diafragme, plansee, sarpante, tabla lucioasa, picturi cu sfinti paraplegici si cu deformatii ale mainilor si picioarelor, incruntati si razboinci... sau chiar si norma de aprins lumanari (am citit si nastrusnicii cu lumanarile care nu sunt bune daca nu au inscriptia patriarhiei...si cate si mai cate)
Ma infioara in acelasi timp si zelul antreprenorial al Preafericitului Daniel. Si ma intreb retoric daca el chiar este fericit cu atatea griji lumesti pe cap? Oare turma mai e pe primul loc sau e mai important staulul?
In vremuri in care Cezarul este vandut Mamonei ma intreb, din nou retoric, de ce biserica intinde mana dupa banii Cezarului? Cui prodest?
Quo vadis Domine?
Inchei cu un gust usor amar dar si cu speranta si constiinta ca sunt si vor fi destui oameni care-si asuma credinta si increderea in Divinitate ca pe o mare responsabilitate, fata de un Dumnezeu viu, creator si iubitor, omnipotent si de aceea discret si ascuns (dar prezent inimii si sufletului la cea mai mica chemare a omului).
Va mentionez in primul rand pe domnia voastra domnule Codrescu - de la care eu am avut foarte multe de invatat, si mai am inca, si va consider un reper de echilibru, daruire si har din care izvoraste si maiestria manuirii condeiului. De care eu unul m-am atasat ca de un reper de neclintit.
M-ati invatat sa fiu atent la detalii, consecvent, prudent si liber in afirmatii si atitudine. Mi-ati dar incredere sa nu renunt la scris chiar daca mi-am asumat rolul de amator in ale penelului (dar imi place sa cred ca sunt un "amator" in sensul de "iubitor" de arta si literatura...).
Chiar daca nu ne-am intalnit mai mult de odata, va intalnesc si reintalnesc in mediul virtual.
Mi-ati spus mai demult o vorba: "aveti grija cum va chibzuiti tineretile..."
Acum am inteles si m-am mai dumirit, acum incep sa ma cunosc mai bine.
Pentru mine viata e un dar minunat si de aceeea cu fiecare infrangere sau reusita ea devine si mai frumoasa si mai necunoscuta si misterioasa. Mereu si mereu un nou inceput in spirit si iubire de aproapele.
Un an bun cu sanatate si bucurii!
Cu drag,
Romeo Iancu.
@ Romeo Iancu
„... să construim catedrala sau să consolidăm Biserica?”. Și una, și alta.
Vă mulțumesc pentru urări și reiau îndemnul la chibzuință.
La mulți ani!
Dle Codrescu, imi amintesc ce spunea Parintele Calciu (cuvinte pe care si dvs le citati dese ori): "Ierarhii trec, Biserica ramane".
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire