Blogul lui Răzvan Codrescu: LANSARE LA TEATRUL ELISABETA

„FLOAREA” RĂSĂRITĂ „DIN ASFALT”

„Căci ce este în ultimă instanță Alexandra Svet, scriitoarea, dacă nu tocmai această «floare» care a îndrăznit să înflorească din «asfalt»?! A apărut pe neașteptate, în deșert, cu superbia florii răsărite într-o lume urîtă, fără anotimpuri, riscînd totul și parcă vrînd pe cont propriu să țină loc de o întreagă primăvară. [...] Căci în ultimă instanță asta face Alexandra Svet cu această carte: «înviază trecuturi» ce nu și-au trăit viața și compătimește «prezenturi» ce n-ar merita să trăiască, dîndu-ne astfel nouă, celor de azi, șansa să ne apropiem, parcă pe nesimțite, de un destin demn, pe care l-am avut odată și pe care nu mai știm să îl respirăm”, scrie maestrul Dan Puric în prefața cărții Alexandrei Svet intitulate Floarea din asfalt (Editura Evdokimos, București, 2015), semnalată deja pe acest blog („Alexandra Svet: o conștiință mărturisitoare”).

Totul a pornit de la un manifest lansat on-line, „Treziți-vă! Asta nu e România noastră!”, care a făcut o puternică impresie în vara lui 2009, generînd o avalanșă de comentarii din toată lumea. Dar pe lîngă numeroasele solidarizări entuziaste, n-au întîrziat să se facă auzite și anumite voci circumspecte, convergente în întrebarea atît de românește impură: „Cine este în spatele Alexandrei Svet?”. Ei bine, îi spune din capul locului autoarea cititorului ei generic, „ții în mînă o carte despre toți cei ce au stat nevăzuți în spatele strigătului meu de demnitate și despre lunga călătorie care m-a dus la ei” (p. 28). În spatele Alexandrei Svet aflăm o întreagă istorie, recentă sau îndepărtată (de la voievozi la sfinții închisorilor), iar dincolo și mai presus de toți și de toate Îl aflăm pe bunul Dumnezeu, Care ne rabdă și ne ține nădejdea vie, în răspărul unei lumi „ieșite din țîțîni”.

Floarea din asfalt – metafora din titlu stă în legătură cu un cunoscut sonet al lui Radu Gyr (cf. „Posfață”, p. 595)* – este o amplă mărturie într-o proză de mari avînturi lirice, redactată de o scriitoare de vocație, stăpînă deopotrivă pe expresie și pe idee, nimerind mereu punctul de bună întîlnire între tradiție și actualitate, într-o devălmășie care este, pînă la urmă, cea a vieții înseși, în splendoarea ei genuină și cu noimele ei adesea nebănuite.

După părintele Mihail Milea, alt prefațator al Florii din asfalt, „autoarea acestei cărți este ca o candelă aprinsă de iubire sfîntă. Ține mult la tradițiile sfinte ale neamului nostru românesc. Prin tot ceea ce a scris și vorbește pretutindeni, se străduiește să facă o trezvie a spiritului românesc, o redeșteptare națională. Împreună așteptăm cu nerăbdare o generație de adevărați români, care să schimbe în bine politica românească”; or, „Alexandra Svet este convinsă că România va renaște ca pasărea Phoenix din propria cenușă”.

Ceea ce sperăm și îi dorim autoarei este ca, după acest superb efluviu de grație mărturisitoare, să-și asume o aventură a creației care să depășească efemerul conjuncturilor ideologice, căci orice mare talent – și ea este un talent autentic – se împlinește în gratuitatea spiritului, trăgînd pămîntul spre cer și clipa spre eternitate.

După ce a fost prezentată în noiembrie la Tîrgul „Gaudeamus” (cu participarea d-lui Marcel Petrișor, unul dintre cei care au „nășit” cartea), proaspăta ediție a fost lansată în seara de 8 decembrie la Teatrul Elisabeta din București (sala de la parter), printre vorbitori numărîndu-se, desigur, și maestrul Dan Puric. (R. C.)

* Sînt flori ce-ţi ies în drum să te sărute,/ să-ţi gîngure crîmpeie de voroave./ Altele mici şi proaste şi gîngave/ au ochi adînci şi-ntrebători de ciute.// Unele cîntă, altele spun snoave,/ cîrciumărese zvelte şi limbute./ Sînt flori ce parcă tremură lăute,/ se spovedesc şi-nchină cruci firave.// Sînt flori cu străluciri de spade goale,/ flori cu obraji şi gene lungi de îngeri,/ flori îmbrăcate-n platoşe şi zale,/ flori prăbușite-n lacrimi şi înfrîngeri,/ flori ce te mustră şi te-nfruntă-n cale/ şi flori care te iartă că le-nsîngeri. (Radu Gyr, Florile)

Autoarea, la Jilava, cu fostul deținut politic Marcel Petrișor

Un fragment din carte (pp. 546-548):

Dar cu ruşinea cum rămîne?

OK, ne bucurăm că a scăpat statuia lui Mircea Vulcănescu de dărîmare... De parcă mai poate vindeca cineva jignirea şi lacrimile şi durerea fiicei dînsului, trecută deja prin mult mai multă durere decît poate suporta o biată inimă de om obişnuit... Vreau să ştiu şi eu pe astea cine le plăteşte? Cine mai plăteşte durerea unei doamne de peste 80 de ani care a suferit pentru neamul ăsta, într-o singură viaţă de om, mai mult decît îşi poate cineva imagina? Cine îi mai poate lua ei înapoi acum lacrimile, dezamăgirea, durerea din clipele cînd vestea asta cu dărîmarea statuii i-a otrăvit şi bătrîneţea... De parcă o întreagă viaţă înecată în durere nu i-ar fi fost de ajuns! Ca şi cum un potop de lacrimi şi o întreagă viaţă jertfită pe altarul neamului nu ar fi fost de ajuns. Vreau să ştiu şi eu cine mai poate lua acum înapoi otrava revărsată din nou într-o inimă aşa de mare şi de bună şi cine mai poate scoate cuiele în care i-a fost din nou bătută demnitatea? Acum, cînd are peste 80 de ani şi aripile demult strivite de prea multă durere? Cine îi mai aduce acum zîmbetul înapoi pe buze doamnei Măriuca Vulcănescu?

OK, statuia rămîne... Dar cu ruşinea cum rămîne, domnilor?

Chiar n-a fost suficient că au fost răstigniţi o dată? N-a fost suficient că au fost acuzaţi pe nedrept, torturaţi pe nedrept, schingiuiți pe nedrept, că li s-a furat peste noapte tot ce aveau – casă, familie, poziţie socială cîştigată cu trudă de ani de zile, nu cu copy/paste şi cu șpagă, cum se face acum? N-a fost suficient că au plătit scump – cu sîngele lor şi cu lacrimile lor, ale mamelor, soţiilor, fiicelor lor – preamulta lor iubire de ţară? Credinţa lor în Dumnezeu – nenegociabilă? Sufletul neamului – pe care au refuzat să îl vîndă şi să îl lase vîndut? N-a fost suficientă ruşinea de a se vedea, peste noapte, din personalităţi de marcă nişte strigoi îmbrăcaţi în zeghe, raşi în cap, plini de răni, loviţi, bătuţi, înjuraţi, scuipaţi, aruncaţi în temniţe de unde dacă au mai ieşit vii (asta dacă nu şi-au jertfit viaţa pentru vreunul mai tînăr, aşa cum a făcut-o eroul a cărui statuie vor să ne-o dărîme!) au fost aruncaţi la marginea societăţii? N-a fost suficientă ruşinea lor şi a familiilor lor? Mai trebuie să îi lovim şi acum?

OK, ne bucurăm acum că a scăpat statuia. Dar întreb şi eu, ca Moş Ion Roată cîndva: „Dar cu ruşinea cum rămîne, domnilor?”.

Ne bucurăm că Părintele Justin [Pârvu] mai are titlul de Cetăţean de Onoare, apărat cu îndrăzneală de un român adevărat. Dar cu ruşinea de a fi fost calomniat şi de a i se fi contestat titlul cum rămîne?

Ne întristăm că la Valeriu nu am avut destui români curajoşi care să îl apere pînă la capăt. Că degeaba s-a ieşit în stradă, că degeaba s-au dus acolo români frumoşi care să-l apere, că degeaba s-au strîns mii de semnături... În zadar au fost toate, o mînă de oameni au făcut pe ei de frică şi l-au vîndut. Pe furiş, ca nişte iude adevărate. Şi uite aşa ne lăsăm Sfîntul Închisorilor răstignit din nou. Şi... cu ruşinea asta cum rămîne?

Aş vrea să ştiu şi eu de unde bani cînd ţara asta e în criză, cînd nu sînt spitale, şcoli şi toate chestiile alea de care spuneţi că nu există din cauză că sînt prea multe biserici... Ei bine, cînd nu sînt toate astea, de unde sînt, domnule, bani să fie plătiţi oameni care să se ocupe cu vînarea eroilor noştri? Cu demolarea valorilor noastre? Cînd noi avem respect pentru morţii altora. Respect pentru eroii altora. Toleranţă pentru toată lumea. De ce nu suntem, domnilor, lăsaţi să ne plîngem şi să ne cinstim eroii? Şi sînt curioasă cine plăteşte astfel de vînători şi ucigători de valori... Tare mi-e să nu fie chiar din banii poporului român... Şi iată cum, dintr-o dată, e perfect în ordine ca, în loc să construim biserici, spitale, şcoli... să dărîmăm statui!!! Acum nu se mai sesizează nimeni!

Şi chiar dacă nu vor reuşi să le dărîme pe toate şi se vor construi altele la loc, şi chiar dacă nu ne-or lua toate titlurile şi nu vor reuşi să ne şteargă toate icoanele din inimi... și totuşi... cu ruşinea cum rămîne?

Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, scris azi [10 aprilie 2014], fără să mai recitesc, cu foc şi cu durere neconsolată pentru suferinţa doamnei Măriuca Vulcănescu, pentru aripile sale strivite de prea multă durere şi pentru pomenirea tuturor celor ce s-au lăsat răstigniţi pentru noi şi pentru neamul acesta. Măcar atât. Că nu ştiu cu ruşinea cum rămîne...

Doamne-ajută!

Alexandra SVET