Blogul lui Răzvan Codrescu: BASTARZII SECULARIZĂRII

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

COPIII ILEGITIMI AI CANADEI

Titlul acestui material e versiunea politicoasă a unei expresii mai puţin politicoase folosite de unii comentatori canadieni pentru a-şi defini propria naţie: o "naţiune de bastarzi" (a nation of bastards). Asta după ce, în 2005, Parlamentul Canadei a legalizat căsătoriile homosexuale. Expresia dă de înţeles că o dată cu legalizarea căsătoriilor homosexuale canadienii au devenit "bastarzi", fii ilegitimi şi fiice ilegitime ale statului canadian. Legalizarea lor a însemnat exproprierea familiei şi căsătoriei de către statul secular. Pînă mai ieri, familia şi căsătoria erau instituţii naturale, sacre, bisericeşti, instituite de divinitate. Căsătoria era produsul unei Autorităţi Divine, atît în tradiţia creştină sau iudaică, cît şi în celelalte. În 2004, Tribunalul Suprem Canadian a acordat statului autoritatea exclusivă de a institui căsătoria şi familia ca instituţii publice. Ca rezultat, în Canada şi în ţările care au transformat căsătoria într-o instituţie strict profană, oamenii nu mai aparţin familiei, ci statului. Au devenit copiii lui ilegitimi, adică "bastarzi". Despre acest proces de transformare scriem astăzi, din perspectiva experienţei canadiene, focalinzîndu-ne în special pe perspectiva, deosebit de captivantă, a lui Douglas Farrow. Profesor de Gîndire Creştină la Universitatea McGill din Montréal, Farrow a publicat, în 2007, cartea Nation of Bastards. Essays on the End of Marriage (Naţiune de bastarzi. Eseuri privind sfîrşitul căsătoriei). (AFR)

Despre Douglas Farrow

Pînă în 2015 puţină lume din afara Canadei ştia de Douglas Farrow. Catolic practicant şi creştin devotat, Farrow a fost intrigat de repeziciunea cu care mentalitatea canadiană s-a schimbat, încă înainte de 2002 cînd un tribunal de recurs din Ontario a decretat un drept la căsătorii homosexuale, spre acceptarea homosexualităţii şi redefinirea oficială a căsătoriei de către Parlamentul Canadian în 2004. A descoperit că, de fapt, Tribunalul Suprem Canadian a pregătit terenul pentru desacralizarea căsătoriei creştine şi transferul ei din mîinile cetăţenilor şi al Bisericii în mîinile statului. Pe Farrow l-au descoperit americanii în vara lui 2015, după ce Tribunalul Suprem SUA a legalizat căsătoriile homosexuale. O dată descoperit în Statele Unite, ideile şi argumentele lui Farrow au devenit influente în mişcarea de opoziţie împotriva homosexualităţii şi a căsătoriilor homosexuale.

La nivel ideologic, Farrow îl blamează pentru redefinirea căsătoriei pe Jean-Jacques Rousseau. El vede sîmburii redefinirii căsătoriei post-moderne în scrierile acestuia, în special în Contractul social. De fapt, Farrow îşi dedică cartea "fiilor lui Rousseau" (To the children of Rousseau). Cartea nu e lungă. Are doar 116 de pagini şi a fost publicată sub forma unui paper-back, adică o cărticică. Am putea chiar spune că Nation of Bastards e, de fapt, un eseu mai lung în care Farrow îşi exprimă nemulţumirile. Cartea aminteşte de pamfletele publicate ilegal în Europa secolelor XVII şi XVIII, cînd intelectuali nonconformişti îşi publicau ideile pe ascuns, în pamflete subversive, distribuite pe ascuns prietenilor lor.

Argumentele lui Farrow

Nation of Bastards e o colecţie de observaţii, idei şi argumente care converg împreună spre un punct final – explicaţia naţionalizării căsătoriei de către statul secular. De la început, Farrow lamentează transformarea Canadei dintr-o societate mai mult sau mai puţin heterogenă în gîndire într-una în care individualismul şi autonomia individuală triumfă şi distrug forţele care de-a lungul secolelor au dăruit societăţii legitimitate politică, juridică, biologică şi morală. Subiectivismul autonomiei personale a devenit obsesia statului secular. Ca atare, statul îşi extinde controlul asupra instituţiilor sociale, a vieţii de familie şi a relaţiilor tradiţionale între părinţi şi copii. Face asta în paralel cu excluderea Bisericii şi a religiei din spaţiul public în numele egalităţii între oameni. Gîndirea tradiţională, teologia creştină şi învăţăturile Bisericii sînt percepute ca obstacole majore pentru politica statului secular de a impune un egalitarism radical, o uniformitate radicală de gîndire. Religia transmisă nouă prin revelaţie e înlocuită de stat cu doctrine noi, seculare, pozitiviste.

Pentru Farrow, exemplul cel mai șocant a fost modificarea căsătoriei dintr-o instituţie între "un bărbat şi o femeie" într-o instituţie între "două persoane". Făcînd aşa, statul secular a decuplat căsătoria dată omului prin revelaţie de scopul ei biologic şi reproductiv, astfel încît "cei doi" nu mai alcătuiesc "un singur trup", ci două trupuri separate, incapabile de a deveni un singur trup. Cu alte cuvinte, cei doi nu se mai contopesc pentru a forma un singur trup, ci rămîn separaţi. Farrow numeşte asta o religie civilă a statului. O religie care afectează copiii, pentru că-i decuplează de părinţii lor o dată ce viziunea procreativă a căsătoriei e eliminată. Moralitatea publică a fost înlocuită cu autonomia personală, a fost privatizată şi declarată nerelevantă pentru spaţiul public. În final, Farrow foloseşte divorţul să-și ilustreze punctul de vedere. Aşa după cum, la divorţ, soţia şi soţul îşi dispută custodia copiilor, în virtutea separării Bisericii de Stat statul secular şi Biserica îşi dispută custodia asupra familiei şi căsătoriei, în special a căsătoriei naturale, pe de o parte, iar pe de altă parte custodia copiilor care provin din căsătoria naturală. Cine să aibă, deci, custodia exclusivă a copiilor: statul ori părinţii?

Conform lui Farrow, căsătoria este o instituţie benefică pentru că impune limite, moralitate în viaţa publică şi disciplină în rîndul cetăţenilor. Este o instituţie în care civilizaţia a investit de mii de ani, fiind cea mai importantă dintre toate tocmai pentru că impune reguli de conduită morală în spaţiul public. Dacă în viaţa de familie se produc excese în relaţiile dintre soţi, şi între părinţi şi copii, o dată ieşiţi în public, membrii familiei interacţionează cu membrii altor farmilii. Împreună, ei şi familiile lor alcătuiesc spaţiul public. Relaţionarea în spaţiul public e civilizată, morală, decentă şi limitată de bunul simţ. Familia naturală asigură pacea şi decența în spaţiul public. Cînd statul secular abrogă familia naturală, regulile de interacţionare se schimbă, moralitatea publică bate în retragere, iar haosul valoric predomină.

Rădăcini ideologice

Farrow identifică rădăcinile desfiinţării familiei canadiene în anii ’70, cînd Pierre Trudeau era premierul Canadei. În 1969 Trudeau a dezincriminalizat sodomia şi alte forme de convieţuire sexuală destructive. A făcut-o sub influența britanicilor, care în anii ’50 au dezincriminalizat sodomia. În Marea Britanie, dezincriminalizarea sodomiei a fost făcută ca urmare a Raportului Wolfenden din 1957. Raportul Wolfenden impunea că în privinţa valorilor şi a comportamentelor sociale statul secular trebuie să se separe de Biserică. Biserica trebuie să cedeze. Biserica nu are nimic de spus privind valorile în spaţiul public, iar statul are obligaţia să ignore prescripţiile valorice bisericeşti. Separarea moralităţii seculare de moralitatea bisericească a dominat gîndirea politică britanică pînă azi. Sexualitatea a fost redusă la un aspect privat al vieţii omului, în care nici Biserica și nici statul nu se pot amesteca. Rădăcinile autonomiei individuale privind sexualitatea au început astfel să se înfiripe. Ideile acestea au dat naştere unei dezbateri şi mai serioase – care este rolul statului în promovarea şi menţinerea unei ordini publice morale?

După Trudeau a urmat Carta Canadiană a Drepturilor Omului, adoptată în Canada în 1982. Ea a făcut din egalitate un obiectiv suprem al politicii canadiene şi al drepturilor omului. Printre altele, a interzis şi discriminarea împotriva homosexualilor. Carta, însă, a împins înainte şi secularizarea Canadei. Dacă Declaraţia Canadiană a Drepturilor Omului din 1968 recunoştea supremaţia lui Dumnezeu în viaţa canadienilor, versiunea din 1982, adică Carta Drepturilor, a eliminat orice referinţă la Dumnezeu.

În 1866 Tribunalul Suprem al Canadei a definit căsătoria – în cazul Hyde v. Hyde and Woodmansee – ca "uniunea voluntară pentru viaţă şi în exclusivitate a unui bărbat şi a unei femei" (the voluntary union for life of one man and one woman to the exclusion of all others) Definiţia a fost preluată de la juristul roman al secolului III Modestinus, după care "căsătoria este uniunea unui bărbat şi a unei femei, un consorțiu pentru întreaga lor viaţă şi care implică drepturi umane şi divine" (Marriage îs the union of a man and woman, a consortium for the whole of life involving the communication of divine and human rights). Deci, atenţionează Farrow, este imposibil de a argumenta că instituţia căsătoriei naturale e exclusiv de origine creştină. Dimpotrivă, aşa cum dovedeşte Modestinus şi alţi jurişti romani, ea e un dat natural, un produs al naturii fireşti al lucrurilor şi al compatibilităţii desăvîrşite între bărbat şi femeie.

Deciziile judecătoreşti şi legislaţiile post-2000 au redefinit căsătoria eliminînd căsătoria naturală. Statul a transformat căsătoria, eliminînd aspectul ei biologic şi procreativ, dar în acelaşi timp şi permanența ei. Căsătoria nu mai e o instituţie "pe viaţă", ci una de convenienţă. Căsătoria a fost desacralizată. "Pe viaţă" era un aspect al căsătoriei care asigura creşterea copiilor într-un cămin stabil, cît şi obligaţia soţilor de a se îngriji unul pe altul, la bine şi la rău, pînă la moarte. Noua definiţie a eliminat şi aspectul monogam, şi loialitatea în căsătorie, şi exclusivitatea ei.

În decembrie 2004, cînd Tribunalul Suprem al Canadei a emis decizia privind căsătoriile homosexuale, a explicat decizia ca pe un conflict între "Canada veche" şi "Canada noua". Un conflict între perspectiva religioasă şi cea seculară asupra căsătoriei. A respins procrearea ca aspect esenţial pentru căsătorie, cît şi compatibilitatea biologică între bărbat şi femeie ca fundament al căsătoriei. A respins argumentul că, spre deosebire de relaţiile homosexuale, căsătoria naturală e necesară şi trebuie să fie protejată pentru că este cadrul cel mai propice pentru creşterea copiilor de către părinţii lor biologici. În final, a respins argumentul că fiecare copil are dreptul la o mamă şi un tată.

Naţiune de bastarzi

S-a zvonit că Mark Twain ar fi inventat fraza "naţiune de bastarzi" făcînd referinţă la francezi, un zvon pe care el l-a dezminţit. Fie că el, fie că alţii, fraza a fost încorporată în vocabularul jurnalistic. În 1997 un comentariu în Sydney Daily Telegraph numea Australia a nation of bastards, adică "o naţiune de bastarzi", pentru că 30% din copiii ei erau "bastarzi", adică născuţi de femei necăsătorite. În 2007 Farrow aplica eticheta Canadei post-căsătorie. Meritul lui însă este că a săpat şi mai adînc în istorie, să afle cine a inventat apelativul "naţiune de bastarzi". A fost J.-J. Rousseau.

Rousseau este văzut de mulţi comentatori contemporani ca ideologul care a dat naştere ideilor începutului de Mileniu III pentru abolirea familiei şi căsătoriei tradiţionale. Pare să fi fost primul gînditor european care a sugerat confiscarea instituţiei căsătoriei şi a familiei naturale de către stat şi izolarea ei de influenţa religiei, şi îndeosebi a creştinismului. În capitolul IV, paragraful 8 al Contractului Social, J.-J. Rousseau scrie: "Căsătoria este un contract civil, dar are consecinţe civile. Fără consecinţele ei, societatea nu poate exista. Dacă societatea arogă clericilor autoritatea de a încheia căsătorii, oare asta nu ar însemna că ei o vor face din perspectivă religioasă, dar intolerantă? În felul acesta ei vor lua de la Prinţ (autoritatea civilă) autoritatea de a-şi crea cetăţenii pe care el şi-i doreşte. Asta oare nu ar însemna că dacă Biserica decide în mod exclusiv validitatea căsătoriei şi a consecinţelor ei, Statul ar fi compus doar din bastarzi?".

Comentariul lui Rousseau identifica dichotomia între viziunea creştină, tradiţională ori religioasă a căsătoriei şi cea seculară. În viziunea lui Rousseau şi a secularistilor, căsătoria devine, ori a devenit deja, un contract civil cu consecinţe civile. Pentru Rousseau obiectivul a fost emanciparea căsătoriei şi familiei de sub tutela Bisericii şi transformarea lor în instituţii eminamente civile, controlate de stat, definite de stat şi supuse obiectivelor statului.

Pentru seculariștii zilelor noastre căsătoria a devenit exact asta – o instituţie publică care, aşa fiind percepută, poate fi reglementată de către stat la fel ca oricare altă instituţie publică. Căsătoria a devenit un contract civil, aşa cum zicea Rousseau. O relaţie civilă făcută cadou omului de către stat. Nu mai e o asociere naturală şi firească între bărbat şi femeie, ci o relaţie definită de stat, al cărei conţinut are în vedere nu interesele familiei, ci ale statului. Competiţia între Biserică şi stat pentru familie şi căsătorie impune redefinirea acestor instituţii după chipul şi asemănarea ideologiei statului secular. Din perspectiva statului, miza e prea mare ca aceste instituţii să rămînă sub autoritatea Bisericii. Justificarea principală a statului pentru confiscarea căsătoriei şi a familiei este că, în viziunea lui Rousseau, ele au consecinţe civile. Din perspeciva seculară, statul poate defini şi redefini, inventa şi reinventa familia şi căsătoria după plac. O dată ce statul confiscă familia şi căsătoria, ne confiscă şi pe noi şi pe copiii noştri. Aşa devenim cu toţii, conchide Farrow, în formula celebră a lui Rousseau, copii ilegitimi ai societăţii civile, adică bastarzi.

Preluând viziunea şi gîndirea lui Rousseau, Tribunalul Suprem al Canadei a fost primul tribunal suprem din lume care a disociat religia, tradiţia şi credinţa creştină de căsătorie şi a transformat căsătoria într-o instituţie strict seculară, asupra căreia statul are control exclusiv. În cazul căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, Tribunalul Suprem al Canadei a spus: "Defințiile trecute ale căsătoriei presupuneau o societate ale cărei valori seculare erau identice cu cele religioase. Acesta nu mai este însă cazul în Canada. Canada este o societate pluralistă, multiculturală. Căsătoria, din perspectiva statului, este o instituţie civilă". E evident că în acest fragment rezonează gîndirea lui Rousseau. Astfel, cetăţenii devin copiii ilegitimi ai Statului – adică bastarzi.

5 noiembrie 2015