RĂZVAN BUCUROIU ARE CUVÎNTUL

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Cînd își bagă dracul coada 

în colectivitate

Eram cu fetița în spital, la Viena, cînd am aflat de drama de la „Colectiv” și apoi de tulburările din țară. De la distanță, lucrurile par cumva altfel: există o lentilă a depărtării fizice de subiect, care îți dă senzația de obiectivitate. Este ca și cum ai filma ceva, și nu ai privi scena direct, cu ochiul liber. Obiectivul acela șterge cumva durerea și anulează partea emoțională… Așadar, privești altfel. 

Un exercițiu de memorie: mai întîi au fost tribulațiile unor ONG-uri creștine și ale unor animatori duhovnicești virtuali pe tema „sărbătorii de Halloween”, eveniment care a intrat cumva în circuitul public românesc de peste un deceniu și jumătate. Ce avem, de fapt?! O mare prosteală, o bălmăjeală însăilată cu dovleci scobiți și cu schelete ambulante, mai mult sau mai puțin ridicolă, mai mult sau mai puțin demnă de luat în seamă, de care nici diavolul spațiilor publice nu cred că mai e mîndru. Însă internetul pravoslavnic a luat repede foc, asociațiile de părinți au presat opinia publică, dar și școlile pentru interzicerea halouinului, iar adversarii acestui punct de vedere s-au iritat la maximum. Asta a fost scînteia… 

… care s-a transformat în incendiu, la propriu, în „Colectiv”, un club obscur, improvizat în fosta fabrică de adidași românești „Pionierul”. Fabrica are și ea, la rîndu-i, o poveste tristă, în care dracul naționalizării comuniste și-a băgat adînc coada, alegîndu-se praful de pantofii bine făcuți ai lui Nicola Prodanoff (inițiatorul acestui proiect industrial la sfîrșitul secolului 19), dar și de „faimoșii” Rostart și Rosprint ai Epocii de Aur, iar mai apoi de privatizările eșuate ale tranziției postcomuniste… Acest drac și-a făcut treaba cu prisosință, bravo lui! Fosta fabrică de pe cheiul gîrlii arată acum sinistru, un adevărat topos al periferiei umane, un loc al dezgustului demn de a găzdui doar un club… fără autorizații. Și aici apare în plină glorie și mereu actual dracul legalist, cel al funcționarilor, al șpăgilor, al neregulilor camuflate de albul imaculat al plicului vîrît în buzunar. Ehei, multe ar fi de spus, dacă acest drac ar putea vorbi! 

În fine, îi avem și pe patronii stabilimentului, la care demonul inconștienței și al lăcomiei a lucrat din plin. Toată această categorie de oameni pare a avea un profil psihologic comun, manifestat printr-o deosebit de accentuată stare de dezabuzare mentală, o atrofiere a nervului moral. Așadar, aceștia erau „gazdele” de la „Colectiv”! 

Despre muzica celor de la „Goodbye to gravity” ar fi destule și, în același timp, puține de spus. Strict ca destin artistic și notorietate cîștigată fulminant în prezent, îmi vine în minte povestea uluitoare a lui „Charlie Hebdo”, cvasi-necunoscuta revistă de caricaturi care trebuia să iasă cumva în evidență, agonizînd ani de zile în tiraje sub 10.000 de exemplare. Și cum să faci asta? Ei bine, aici te ajută cu entuziasm dracul succesului, care îți șoptește că dacă vrei să atingi rating/tiraj mare, cel mai simplu e să înjuri de cele sfinte. Creștine, musulmane, talmudice, nu contează, totul e să scoți din minți „turma” de credincioși și să înceapă cumva protestele, adică scandalul, adică notorietatea, adică vînzările. Abia atunci ai cîștigat! „Charlie Hebdo” s-a vîndut într-un tiraj record de 7 milioane de exemplare, iar acum stă pe „doar” 1,56 milioane exemplare / ediție. Ei, a avut dreptate dracul succesului? Ce-i drept, ziariștii au plătit un preț scump – unii chiar cu viața –, dar tirajul? Tirajul?! Desigur poveștile nu sînt copy-paste, dar ceva asemănări de destin fulgurant, tragic pe fond, tot s-ar putea găsi… 

Schimbînd registrul demonologiei aplicate, ne mutăm la vîrf, la oamenii politici. Satanail aici se simte în largul lui! Prințul acestei lumi se odihnește cu mare plăcere în fotoliul senatorial, stă tolănit la ședințele de guvern, își face unghiile (de plictis) la Cotroceni, mai întoarce, în joacă, o filă de dosar la agențiile statului, toarce la fumoar pe la sediile partidelor politice parlamentare. Are, cum s-ar spune, treabă. Puterea lumească, puterea politică, asta îl atrage irezistibil. Și nu numai pe el, ci și pe întreaga cohortă de oameni puși în slujba țării, a interesului public, a bunului mers al lucrurilor – local, național, european, euro-atlantic, planetar. Cu toții sînt animați de bune intenții, dar, invariabil, treaba făcută de ei iese prost. Oare de ce? 

Același demon al parvenirii și al nesimțirii îi ajută și îi ține în fruntea bucatelor de 25 de ani, iar oamenii au ajuns la capătul răbdării. Perfect justificat. Așa au ieșit românii în stradă pornind de la crima – acesta este cuvîntul! – din „Colectiv”. Numai că există și un demon al manifestațiilor publice, al norodului exasperat, al mulțimilor indignate. Pe lîngă însuflețirea pe care ți-o dă numărul de oameni alături de care scandezi, apare – invariabil – și dezavantajul unisonului, al corului cu care nu ai repetat – așadar nu știi ce repertoriu are sau poate avea, la un moment dat. Unison care te pune să faci și să strigi și lucruri pe care nu le crezi pînă la capăt. Bunăoară, chestia cu Biserica… 

Ce are una cu cealaltă? – se întreabă, scărpinîndu-se în creștet, românul cu scaun la cap. Chiar așa, de unde nevroza asta cu subiect bisericesc, de unde răbufnirea de ură față de preoți, față de Patriarhul Daniel? Cu ce au contribuit aceștia la drama din club și la bîlbîielile ulterioare ale sistemului sanitar? Evident, cu nimic! Dar cînd mulțimea nesătulă de capetele căzute, care încă mai caută țapi ispășitori, face ochii roată, apar băieții deștepți din mainstream media care orientează nervozitatea publică spre cel care nu se poate apăra, că nu a greșit cu nimic. Și apoi, știm vorba: Qui s’excuse, s’accuse, adică, mai pe românește: Cine se scuză, se acuză. Avem de-a face cu o mineriadă de presă împotriva „celor cu barbă”, a celor care poartă „blugi”, adică în cazul de față, reverendă. Ehei, aici își face intrarea în scenă, în toată splendoarea lui, demonul justițiar, care se răstește la națiune din ecranele tv și se ițește, cu rezultate notabile, și din Facebook. Ăsta demon, asta eficiență! Să aprinzi – din nimic! – ura oamenilor contra cuiva care nu are, cel puțin în cazul de față, nici o vină și nici un amestec, este o reală performanță de manipulare, sută la sută eficientă! Cu trei vorbe grele și o înjurătură la Patriarh, pe un fond emoțional extrem de inflamat, arunci în derizoriu cea mai veche și statornică instituție a țării, dar și o lucrare uriașă de asistență spirituală, care se derulează chiar de la începuturile noastre, ca popor. Cine ne-a mîngîiat, cînd ne-a fost greu? Cine a stat alături de soldații risipiți pe toate fronturile Europei, cine i-a îngrijit de muribunzii marilor epidemii, cine i-a învățat buchia cărții pe copiii fără posibilități? Iar de milostenie concretă nu mai vorbesc eu, ci vorbesc cele aproape 88 de milioane de lei cheltuiți pentru săracii României doar în 2014, ceea ce e foarte mult! Unde e greșeala, unde e păcatul public? De ce trebuie huiduite bisericile, mototolite icoanele și flegmați preoții? 

Din păcate, această atitudine a unora de demolare a unei identități (bună, rea, cum o fi, dar e a noastră, e românească și de aceea e unică) nu va aduce pacea socială și nici o limpezire asupra a ceea ce trebuie să facem acum pentru a ne scoate țara din impasul în care au adus-o politicienii, ci ne va dezbina și mai mult. De această fractură în societate se vor bucura numai cei ce ne vor răul comunitar – categoriile de oameni pomeniți aici alături de diavolii lor, enumerați cu precizie; adică exact cei care au creat un mare, frumos și ardent peisaj de toamnă socială românească. Dixit!

Răzvan BUCUROIU

 

(text preluat de pe site-ul 

revistei Lumea Credinței)