INTERMEZZO LIRIC: CAPETE DE AGONIE (1)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

I

Noi sîntem cei din urmă visători 
și paznici ai temeiurilor sfinte, 
dar nu avem nici rîvna dinainte, 
nici crezul viu ce ghes îți dă să zbori.

Războinici nu, nici vrednici rugători, 
ne risipim în ceartă de cuvinte 
și trupul sterp pe limba lui ne minte, 
cu pofte dulci sau veștede candori.

Ne dau fiori cei care-n urmă vin, 
dar nu avem să-i înfruntăm tărie 
și nu îi sîntem lumii mai puțin 
de vină grei la sîmbra ei tîrzie, 
ci doar mai triști cu fiecare chin, 
aici, în țara lui n-a fost să fie. 


II

A nins asupra noastră cu uitare 
și sîntem albi de nu ne mai vedem, 
iar moartea nu mai seamănă-a blestem, 
ci-aduce-ncet a binecuvîntare...

Uitați de vii, simțim că fiecare 
tot mai puțin ne sîntem și ne-avem, 
și-și face vremea tristul ei cherem, 
punînd pe rana firii noastre sare.

De noi n-au chef și nici nevoie cei 
ce-n urmă vin și nu mai vor să știe 
prin ce-a trecut pămîntul pîn’ la ei 
și nici c-ar fi vreun rost de veșnicie, 
ci-n pielea lor cu-atît se simt mai zei 
cu cît devin mai mult nimicnicie! 


III 

Ne-am pomenit bătrîni pe nesimţite,
pleşuvi de vise şi trăgînd de noi, 
dar cînd privim cu ciudă înapoi,
tot mai avem şi pofte, şi ispite!

Ne-atîrnă în picioarele trudite
ca plumbul anii şi ne facem sloi 
în gura morţii, hîrbuiţi şi goi,
dar ne-mpăcaţi că bezna ei ne-nghite.

N-avem credinţă cît să fim senini,
nici dragoste să dăm pe dinafară, 
ci an de an, mai trişti şi mai puţini,
ne sîntem unii altora povară... 
La ce-am trăit pe lumea asta oare,
cînd n-am deprins nici barem cum se moare?!  

Răzvan CODRESCU