INTERMEZZO LIRIC: CAPETE DE AGONIE (1)
SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME
I
Noi sîntem cei din urmă visători
și paznici ai temeiurilor sfinte,
dar nu avem nici rîvna dinainte,
nici crezul viu ce ghes îți dă să zbori.
Războinici nu, nici vrednici rugători,
ne risipim în ceartă de cuvinte
și trupul sterp pe limba lui ne minte,
cu pofte dulci sau veștede candori.
Ne dau fiori cei care-n urmă vin,
dar nu avem să-i înfruntăm tărie
și nu îi sîntem lumii mai puțin
de vină grei la sîmbra ei tîrzie,
ci doar mai triști cu fiecare chin,
aici, în țara lui n-a fost să fie.
II
A nins asupra noastră cu uitare
și sîntem albi de nu ne mai vedem,
iar moartea nu mai seamănă-a blestem,
ci-aduce-ncet a binecuvîntare...
Uitați de vii, simțim că fiecare
tot mai puțin ne sîntem și ne-avem,
și-și face vremea tristul ei cherem,
punînd pe rana firii noastre sare.
De noi n-au chef și nici nevoie cei
ce-n urmă vin și nu mai vor să știe
prin ce-a trecut pămîntul pîn’ la ei
și nici c-ar fi vreun rost de veșnicie,
ci-n pielea lor cu-atît se simt mai zei
cu cît devin mai mult nimicnicie!
III
Ne-am pomenit bătrîni pe nesimţite,
pleşuvi de vise şi trăgînd de noi,
dar cînd privim cu ciudă înapoi,
tot mai avem şi pofte, şi ispite!
Ne-atîrnă în picioarele trudite
ca plumbul anii şi ne facem sloi
în gura morţii, hîrbuiţi şi goi,
dar ne-mpăcaţi că bezna ei ne-nghite.
N-avem credinţă cît să fim senini,
nici dragoste să dăm pe dinafară,
ci an de an, mai trişti şi mai puţini,
ne sîntem unii altora povară...
La ce-am trăit pe lumea asta oare,
cînd n-am deprins nici barem cum se moare?!
12 comentarii:
E forma lirica a Manifestului anterior ?
Se pot face analogii, desigur, dar una-i una și alta-i alta. Trebuie că există un „spirit al vremii” (mal du siècle?) care le leagă pe toate, dincolo de intenții și de formele de expresie. Între „artă” și „realitate” raportul rămîne inefabil...
Incepeti sa imbatraniti, domnule Codrescu...
Și (nu) îmi pare rău...
Dacă sonetele astea ar fi tipărite pe spatele abonamentelor la spa – zic și eu–, poate-ar pune oarecum în criză fericirile de plastic ale celor pe care-i dojeniți. Sigur, în condiția în care n-ar fi cu totul "oameni unidimensionali" și-ar mai avea ceva din instinctul de-a vedea "partea nevăzută" a întregului. Sau măcar curiozitatea de-a întoarce abonamentul pe partea cealaltă...
Mi-e dor de „erosstihuri”! (Să nu mă înțelegeți greșit și să nu mi-o luați în nume de rău!)
Trist și adevărat. Şi, pentru că am lucrat cu copii şi mulţi părinţi, mă gândesc că:
Agonizăm şi ne vedem căzuţi
În faţa unei generaţii noi
De tineri cu ecrane şi virtuţi
De plastic, pustiiţi şi goi...
Adulţii dimprejur parcă-s de lemn,
Abrutizaţi de freamăt şi dorinţi,
Neîmpliniri pe care şi le-nneacă demn
În fiţe şi sminteli de parveniţi...
Parc-au uitat cu toţii cum au fost
Crescuţi, cândva, de bieţii lor părinţi,
Şi dac-au căpătat pe lume-un rost,
E tocmai fiindc-atunci au fost cuminţi...
Să ne gândim, deci, ce dreptate-avea
Când spus-a un cucernic sfânt părinte,
Că-ntreg pământul s-ar putea schimba,
De-o generaţie de mame sfinte.
Pentru versificatorul anonim:
Dreptate ai, dar talent ioc! Mai bine comenteaza in proza ca toata lumea!
@ Sorin
Se pare că nu arta „ne arde” aici, ci altceva... Lăsați pe fiecare să spună cum vrea, cum crede și cum poate!
Poate veti gasi timp odata sa tratati problema tinerei generatii si altfel decat liric... E cea mai grea problema a Romaniei si nimeni nu pare constient de asta!
Tanara generatie ca tanara generatie....Dar ce ne facem totusi cu generatiile mai din urma, comunizate si otevizate in mod ireversibil? Si partea si mai proasta e ca ei au drept de vot, si majoritatea l-au folosit tot timpul in mod iresponsabil, votand niste (neo)comunisti. Si cand ma gandesc ca in anii 90 credeam ca o sa se mai informeze lumea atunci cand vor avea cu totii TV. Dar au avut grija alde domnu' DD si pastorul Gadea sa nu se intample asta...
Mereu ne-am facut-o cu mana noastra si mereu am dat vina pe altii. Ne meritam soarta cu varf si indesat.
M. B.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire