Cînd își bagă dracul coada
în colectivitate
Eram cu fetița în spital, la Viena,
cînd am aflat de drama de la „Colectiv” și apoi de tulburările din țară. De la
distanță, lucrurile par cumva altfel: există o lentilă a depărtării fizice de
subiect, care îți dă senzația de obiectivitate. Este ca și cum ai filma ceva,
și nu ai privi scena direct, cu ochiul liber. Obiectivul acela șterge cumva
durerea și anulează partea emoțională… Așadar, privești altfel.
Un exercițiu de memorie: mai întîi
au fost tribulațiile unor ONG-uri creștine și ale unor animatori duhovnicești
virtuali pe tema „sărbătorii de Halloween”, eveniment care a intrat cumva în
circuitul public românesc de peste un deceniu și jumătate. Ce avem, de fapt?! O
mare prosteală, o bălmăjeală însăilată cu dovleci scobiți și cu schelete
ambulante, mai mult sau mai puțin ridicolă, mai mult sau mai puțin demnă de
luat în seamă, de care nici diavolul spațiilor publice nu cred că mai e
mîndru. Însă internetul pravoslavnic a luat repede foc, asociațiile de părinți
au presat opinia publică, dar și școlile pentru interzicerea halouinului,
iar adversarii acestui punct de vedere s-au iritat la maximum. Asta a fost scînteia…
… care s-a transformat în incendiu,
la propriu, în „Colectiv”, un club obscur, improvizat în fosta fabrică de
adidași românești „Pionierul”. Fabrica are și ea, la rîndu-i, o poveste tristă,
în care dracul naționalizării comuniste și-a băgat adînc coada, alegîndu-se
praful de pantofii bine făcuți ai lui Nicola Prodanoff (inițiatorul acestui
proiect industrial la sfîrșitul secolului 19), dar și de „faimoșii” Rostart și
Rosprint ai Epocii de Aur, iar mai apoi de privatizările eșuate ale tranziției
postcomuniste… Acest drac și-a făcut treaba cu prisosință, bravo lui! Fosta
fabrică de pe cheiul gîrlii arată acum sinistru, un adevărat topos al
periferiei umane, un loc al dezgustului demn de a găzdui doar un club… fără
autorizații. Și aici apare în plină glorie și mereu actual dracul legalist,
cel al funcționarilor, al șpăgilor, al neregulilor camuflate de albul imaculat
al plicului vîrît în buzunar. Ehei, multe ar fi de spus, dacă acest drac ar
putea vorbi!
În fine, îi avem și pe patronii
stabilimentului, la care demonul inconștienței și al lăcomiei a
lucrat din plin. Toată această categorie de oameni pare a avea un profil
psihologic comun, manifestat printr-o deosebit de accentuată stare de
dezabuzare mentală, o atrofiere a nervului moral. Așadar, aceștia erau „gazdele”
de la „Colectiv”!
Despre muzica celor de la „Goodbye
to gravity” ar fi destule și, în același timp, puține de spus. Strict ca destin
artistic și notorietate cîștigată fulminant în prezent, îmi vine în minte
povestea uluitoare a lui „Charlie Hebdo”, cvasi-necunoscuta revistă de
caricaturi care trebuia să iasă cumva în evidență, agonizînd ani de zile în
tiraje sub 10.000 de exemplare. Și cum să faci asta? Ei bine, aici te ajută cu
entuziasm dracul succesului, care îți șoptește că dacă vrei să atingi
rating/tiraj mare, cel mai simplu e să înjuri de cele sfinte. Creștine,
musulmane, talmudice, nu contează, totul e să scoți din minți „turma” de
credincioși și să înceapă cumva protestele, adică scandalul, adică
notorietatea, adică vînzările. Abia atunci ai cîștigat! „Charlie Hebdo” s-a vîndut
într-un tiraj record de 7 milioane de exemplare, iar acum stă pe „doar” 1,56
milioane exemplare / ediție. Ei, a avut dreptate dracul succesului? Ce-i drept,
ziariștii au plătit un preț scump – unii chiar cu viața –, dar tirajul? Tirajul?!
Desigur poveștile nu sînt copy-paste, dar ceva asemănări de destin
fulgurant, tragic pe fond, tot s-ar putea găsi…
Schimbînd registrul demonologiei
aplicate, ne mutăm la vîrf, la oamenii politici. Satanail aici se simte
în largul lui! Prințul acestei lumi se odihnește cu mare plăcere în fotoliul
senatorial, stă tolănit la ședințele de guvern, își face unghiile (de plictis)
la Cotroceni, mai întoarce, în joacă, o filă de dosar la agențiile statului,
toarce la fumoar pe la sediile partidelor politice parlamentare. Are, cum s-ar
spune, treabă. Puterea lumească, puterea politică, asta îl atrage irezistibil.
Și nu numai pe el, ci și pe întreaga cohortă de oameni puși în slujba țării, a
interesului public, a bunului mers al lucrurilor – local, național, european,
euro-atlantic, planetar. Cu toții sînt animați de bune intenții, dar,
invariabil, treaba făcută de ei iese prost. Oare de ce?
Același demon al parvenirii și al
nesimțirii îi ajută și îi ține în fruntea bucatelor de 25 de ani, iar
oamenii au ajuns la capătul răbdării. Perfect justificat. Așa au ieșit românii
în stradă pornind de la crima – acesta este cuvîntul! – din „Colectiv”. Numai
că există și un demon al manifestațiilor publice, al norodului exasperat,
al mulțimilor indignate. Pe lîngă însuflețirea pe care ți-o dă numărul de
oameni alături de care scandezi, apare – invariabil – și dezavantajul
unisonului, al corului cu care nu ai repetat – așadar nu știi ce repertoriu are
sau poate avea, la un moment dat. Unison care te pune să faci și să strigi și
lucruri pe care nu le crezi pînă la capăt. Bunăoară, chestia cu Biserica…
Ce are una cu cealaltă? – se
întreabă, scărpinîndu-se în creștet, românul cu scaun la cap. Chiar așa, de
unde nevroza asta cu subiect bisericesc, de unde răbufnirea de ură față de
preoți, față de Patriarhul Daniel? Cu ce au contribuit aceștia la drama din
club și la bîlbîielile ulterioare ale sistemului sanitar? Evident, cu nimic!
Dar cînd mulțimea nesătulă de capetele căzute, care încă mai caută țapi
ispășitori, face ochii roată, apar băieții deștepți din mainstream media
care orientează nervozitatea publică spre cel care nu se poate apăra, că nu a
greșit cu nimic. Și apoi, știm vorba: Qui s’excuse, s’accuse, adică, mai
pe românește: Cine se scuză, se acuză. Avem de-a face cu o mineriadă de
presă împotriva „celor cu barbă”, a celor care poartă „blugi”, adică în cazul
de față, reverendă. Ehei, aici își face intrarea în scenă, în toată splendoarea
lui, demonul justițiar, care se răstește la națiune din ecranele tv și
se ițește, cu rezultate notabile, și din Facebook. Ăsta demon, asta eficiență!
Să aprinzi – din nimic! – ura oamenilor contra cuiva care nu are, cel puțin în
cazul de față, nici o vină și nici un amestec, este o reală performanță de
manipulare, sută la sută eficientă! Cu trei vorbe grele și o înjurătură la
Patriarh, pe un fond emoțional extrem de inflamat, arunci în derizoriu cea mai
veche și statornică instituție a țării, dar și o lucrare uriașă de asistență
spirituală, care se derulează chiar de la începuturile noastre, ca popor. Cine
ne-a mîngîiat, cînd ne-a fost greu? Cine a stat alături de soldații risipiți pe
toate fronturile Europei, cine i-a îngrijit de muribunzii marilor epidemii,
cine i-a învățat buchia cărții pe copiii fără posibilități? Iar de milostenie
concretă nu mai vorbesc eu, ci vorbesc cele aproape 88 de milioane de lei
cheltuiți pentru săracii României doar în 2014, ceea ce e foarte mult! Unde e
greșeala, unde e păcatul public? De ce trebuie huiduite bisericile, mototolite
icoanele și flegmați preoții?
Din păcate, această atitudine a
unora de demolare a unei identități (bună, rea, cum o fi, dar e a noastră, e românească
și de aceea e unică) nu va aduce pacea socială și nici o
limpezire asupra a ceea ce trebuie să facem acum pentru a ne scoate țara din
impasul în care au adus-o politicienii, ci ne va dezbina și mai mult. De
această fractură în societate se vor bucura numai cei ce ne vor răul comunitar
– categoriile de oameni pomeniți aici alături de diavolii lor, enumerați cu
precizie; adică exact cei care au creat un mare, frumos și ardent peisaj de
toamnă socială românească. Dixit!
Răzvan BUCUROIU
(text preluat de pe site-ul
revistei Lumea Credinței)
Să vezi acum ţipete - "Bucuroiu ne face satanişti! Bucuroiu întinează memoria celor morţi la Colectiv!" "Bucuroiu e fundamentalist!" "Demisia, Bucuroiu!" (sic!) - Eu am făcut, într-un articol pe Blogurile Adevărul, doar câteva referiri la demonii inconştienţei etc., în vreo 3-4 paragrafe. Suficient ca articolul să fie depublicat, iar articolele următoare să fie aproape imediat aruncate prin "subsolul" site-ului. Pentru lectură: http://vallahianova.blogspot.ro/2015/10/halloween-day-we-die-cand-iti-lasi.html
RăspundețiȘtergereCred totuși că, încet-încet, lumea recapătă gravitatea reflecției. Ar fi extrem de păgubos ca nici după o tragedie de asemenea proporții să nu ajungem să punem degetul în anumite răni ale lumii noastre, ci să întreținem cu obstinație un discurs al clișeelor comode (ale cărui consecințe perdante le trăim deja).
RăspundețiȘtergereCîțiva dintre morții de la Colectiv s-au dovedit jertfelnici – în răspăr și cu mitocănia atee, și cu legalismul ultraortodox. Ce cuvînt ne-ar fi spus acum – ce cuvînt ne-o fi spunînd deja – părintele Calciu pe urma morților astea tinere. Și cum s-ar auzi el în urechile astea vechi.
RăspundețiȘtergereRealitatea se grăbește, parcă, să-mi contrazică aserțiunea moderat optimistă că lumea și-ar recăpăta din mers „gravitatea reflecției” responsabile. Nu știu ce ar fi spus sau ce ar fi făcut în context părintele Calciu, Dumnezeu să-l odihnească, dar în mod sigur n-ar fi fost netulburat să constate că fronda împotriva Bisericii capătă o nouă dimensiune: campania împotriva profesorilor de religie și, implicit, a religiei în școli. Orice avertisment moral devine incorectitudine politică. Nu numai că reintrăm din nou sub teroarea gîndirii unice, dar se petrece ceva încă și mai îngrijorător: demonizarea sacrului și sacralizarea demonicului! Cred că încă nu ne dăm seama nici noi, creștinii, de proporțiile impasului. Poate că d-l Andrei Pleșu s-ar cuveni să-și spună cuvîntul și în privința aceasta...
RăspundețiȘtergere