INTERMEZZO LIRIC: SONETE MISTICE (II)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I 

S-a dus al faimei vis – și este bine,

căci liber sînt de mine în amurg

și molcom ca un rîu de șes mă scurg

spre largul pur al dragostei divine.

Catarg mi-e-al crucii lemn și treaz mă ține

Cuvîntul care singur e demiurg,

iar dacă toate se-nvechesc și curg,

doar duhu-i nou și neclătit în sine.

Smerit mă cer luminii ne-nserate

și plin mă simt de linul ei, în care

nu eu trăiesc, ci Cel ce-i una-n toate,

arzînd nemistuit în fiecare,

și-atîta sînt cît El în mine este

și cît mă dă iubirea lui de veste. 


II 

Zic da, dar nu-ul tot îmi dă tîrcoale

și-ntocmai nu-s nicicînd cum vreau să fiu:

sînt blestemat sau pur și simplu viu

cînd duhul plînge-n poala cărnii goale?

Mai am în mine chipul slavei tale

sau am rămas doar strigăt în pustiu,

pe surpătura veacului tîrziu,

cu restul meu de cîntec și de jale?

Mai cred sau numai vreau să cred în tine?

Și cît mai e iubire din ce sînt,

sau cît mai e din zarva mea cuvînt?

Decît mă știu doar tu mă știi mai bine

și ca un orb spre golul tău m-avînt,

sperînd să dau de taina celor pline! 


III 

E-atîta frumusețe risipită

pe lumea-aceasta coaptă în păcat

că poți ghici din ea cu-adevărat

cum am fi fost de nu era ispită.

De nu mușcam din fructul blestemat,

splendoarea toată ne era menită

și-n plinătatea ei desăvîrșită

iubirea-n noi minuni ar fi lucrat.

Cînd și în hîrburi slava și-o arată,

cum oare n-am visa la raiu-ntreg,

ce-a fost cîndva și va mai odată,

căci prin iubire rănile se dreg,

iar Dumnezeu e-atît de bun și mare

încît se vrea-ntrupat în fiecare. 


IV 

Nu sîntem cei care-am fi vrut să fim,

dar nici străini de ce-am rîvnit mai tare,

ci-ntruchipăm aievea fiecare,

din ce-am visat, măcar un rest infim.

Prin ce-i puţin la urmă preţuim,

iar Dumnezeu, în mila lui cea mare,

ne dă mai mult decît am fost în stare

s-ajungem noi în drum spre ţintirim.

Doar dorul viu şi rîvna trează suie

făptura-n cer, cu ce-i mai pur în ea,

şi martor stă cel pironit în cuie

că Dumnezeu în rai la loc ne vrea,

iar unde noi ne poticnim, lumeşte,

îşi pune cîrca el şi ne urneşte. 


V 

De n-ar fi moartea capăt să ne pună,

ne-am nemuri ca diavolii-n păcat

și cerul ar rămîne ferecat

în slava lui însingurat de bună.

Ar fi pămîntul tristă văgăună

și Dumnezeu un biet demiurg ratat,

iar răul ne-ar fi chip adevărat,

puit mereu pe limba lui nebună.

Dar moartea-i stă păcatului în cale

și din ceva-l preface în nimic,

ca trupul nou la urmă să se scoale

și vindecat de visul lui mojic,

primind la loc a raiului chemare

de-a crește-n duh și-a se-nmulți-n splendoare. 

Răzvan CODRESCU