SUMARUL BLOGULUI
Revista
Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul
de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a
apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această
antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Nicolae Mărgineanu tatăl
2008
INTERVIU CU REGIZORUL
NICOLAE MĂRGINEANU
DESPRE FILMUL VIEŢII TATĂLUI SĂU
Acest film nu rulează la nici un cinematograf – şi nici nu va rula
vreodată. El s-a derulat, timp de 16 ani, la Cinemateca închisorilor
comuniste din perioada 1948-1964. Scenariul şi regia au aparţinut organelor de
Securitate, bătăuşi şi schingiuitori punîndu-şi talentul în slujba mistificării
adevărului şi a distrugerii trupeşti şi sufleteşti celor ce le erau “obiectul
muncii”. Imaginea poartă semnătura unui operator nevăzut, care, de la primul
tur de manivelă ce ne bruschează, şi pînă la ultimul traveling, ce ne
prelungeşte privirea în urmă, ne aduce sub lumina reflectoarelor neaprinse
atmosfera de iad pămîntesc. Montajul pune cap la cap tablouri şi cadre de sine
stătătoare, închegîndu-le într-un ansamblu perfect unitar prin varietate.
Coloana sonoră
ne înfricoşează prin alternanţa vaietelor chinuiţilor cu înjurăturile
chinuitorilor. Nu există vreo însoţire muzicală, muzica neauzită e în
permanenţă un marş funebru sugerat tocmai de lipsă. Decorurile reprezintă
ziduri umede, mucede, celule cu ciment şi zăbrele. Costumele sînt vărgate
uneori, dar în majoritatea scenelor haine rupte, cîrpite, cusute…Recuzita este
simplă, economicoasă: ciomege, bîte, bastoane de cauciuc, obloane de lemn,
paturi de fier, hîrdaie de tot felul, ace de băgat sub unghii, cele mai ieftine
mijloace de tortură. Protagonist: Nicolae Mărgineanu tatăl. Cronicarul acestor
întîmplări este Nicolae Mărgineanu fiul.
N. M.: Ţi-ai ales un început mult prea complicat. N-am intenţia de
a literaturiza o realitate de cea mai abjectă cruzime şi de cea mai joasă speţă.
Prefer întrebările şi răspunsurile simple. Am în faţă cele o sută de pagini ale
jurnalului tatălui meu scrise imediat după ieşirea din ceea ce tu ai numit iad.
Are două capitole: “Năpasta” şi “Calvarul”. Nu trebuie decît să le rezumăm
cuvintele. Cuvintele mele vor fi cuvintele lui. Le ştiu pe dinafară. Nici un
fel de alt cuvînt, al nostru, nu mi se pare potrivit.
G. N.: Cînd a început năpasta? Cînd s-a sfîrşit calvarul?
N. M.: Să le luăm pe rînd. Arestarea tatei s-a comis în ziua de 14
aprilie 1948. Cu puţin înainte fusese scos de la Universitatea din
Cluj, unde funcţiona ca profesor la Institutul de Psihologie. Era, în acelaşi timp,
vicepreşedinte al Asociaţiei Româno-Americane. A fost dus la Inspectoratul de Securitate,
în pivniţa căruia se construiseră 20-30 de celule de cîte un metru lărgime şi
doi metri lungime, înăuntrul lor fiind cîte o laviţă de lemn lungă de un metru şi
jumătate şi lată de aproximativ 25-30 cm. Aerul venea pe sub uşă, unde era un spaţiu
liber de 2-3 cm.
Loc să se mişte nu era, nici lumină. S-a aşezat pe laviţă, s-a dezmeticit. După
care a fost luat de un caraliu care avea ordin să-l transporte la Direcţia
Generală a Securităţii din Bucureşti şi să-l împuşte dacă încearcă să fugă.
Unde să fugă? Nu avea nimic pe conştiinţă. În drum spre gară, i s-a permis să
treacă pe acasă, mama pregătindu-i în grabă un rucsac cu haine şi merinde. Eu
dormeam, dar sora mea s-a trezit. La despărţire s-a legat de gîtul lui şi nu
mai voia să-l lase să plece. În jurnal, momentul e scris cu litere tremurate,
tata considerînd că a fost cea mai grea
clipă din viaţa lui.
G. N.: Cum cea mai grea?!
N. M.: Ai răbdare, aşa e, greutăţile abia de acum urmau să înceapă.
Ajuns la Securitatea
din Bucureşti, l-a luat în primire Nikolski, directorul general. Toată lumea ştia
de sălbăticia bătăilor lui, astfel că tata s-a bucurat cînd acesta, fără vreo
anchetă prealabilă, l-a predat unor agenţi, cu dispoziţia de a-l transfera la Malmaison. Nu ştia că acolo îl
aşteptau criminali la fel de odioşi. A aflat la percheziţia corporală de la
intrare. Şeful arestului, o namilă care semăna mai degrabă cu un urangutan decît
cu un om, l-a dezbrăcat la piele, l-a aşezat pe brînci, l-a controlat cu de-amănuntul,
l-a pălmuit groaznic. Obrazul îi era atît de umflat încît îi acoperea o parte a
ochiului. Apoi, la beci, ca o acţiune premergătoare primei anchete, alţi doi
gealaţi i-au legat mîinile, i-au băgat un băţ între genunchi şi mîini, l-au
ridicat aşezînd băţul pe doi stîlpi, corpul îi rămăsese în aer cu capul în jos şi
cu picioarele în sus, începînd să îl lovească peste fese cu un baston de
cauciuc înăuntrul căruia era sîrmă împletită. Dimineaţa, cînd acheta s-a sfîrşit
şi a fost aruncat în celulă, fesele îi erau complet vinete şi a urinat sînge.
G. N.: În ce a constat ancheta? De ce l-au acuzat?
N. M.: Nişte lucruri aberante, imaginare, absurde. Că a fost
angajat la Serviciul
american de spionaj, că a primit bani pentru informaţii secrete, că a pus la
cale un complot împotriva statului de democraţie populară instaurat la 23
august 1944 şi o mişcare de rezistenţă împotriva Uniunii Sovietice, nişte
enormităţi în toată puterea cuvîntului.
G. N.: Ce a răspuns la toate aceste acuzaţii? Cum s-a apărat?
N. M.: Ce să răspundă? Cum te poţi apăra în faţa unor anchetatori
ce erau monştri? Le-a spus adevărul. Că în America a fost cercetător ştiinţific
la universitate în calitate de bursier al Fundaţiei Rockefeller. Că pledoaria
pentru retrocedarea integrală a Transilvaniei i-a fost solicitată de primul
ministru dr. Petru Groza, care, pentru fapta lui încoronată de succes, l-a
asigurat de recunoştinţa ţării… Că tot la solicitarea lui a obţinut agrementul
pentru numirea lui Ralea ca ministru la Washington.
A fost inutil. Acest adevăr i-a scos din sărite pe bătăuşi.
L-au ţinut nedormit două săptămîni, l-au bătut la tălpi şi la testicule cu o
coadă de mătură, l-au îmbolnăvit, l-au epuizat, l-au adus într-un hal de
nerecunoscut. Cînd leşina de durere, îl trezeau aruncînd asupra lui găleţi cu
apă. L-au obligat să scrie, sub dictare, despre comploturi inexistente şi
comitete de rezistenţă neînfiinţate. Adică tot tacîmul, însemnînd, după mintea
lor diabolică, înaltă trădare, ceea ce, prin recunoaştere, i-ar fi atras tatei
condamnarea la moarte. Dar a scris şi a semnat, săracul de el, gîndindu-se că
la proces va putea retracta declaraţiile smulse sub caznă şi snopit în bătăi.
G. N.: Cînd şi unde a avut loc procesul?
N. M.: În 2 noiembrie 1948 s-a dat sentinţa. Procesul a fost o
mascaradă. La Tribunalul
Militar Bucureşti, al cărui preşedinte de odioasă amintire
era celebrul general Petrescu. O fiară competentă şi experimentată în domeniu. În
timpul guvernării Antonescu a schingiuit în bătăi nu numai mulţi legionari, ci şi
deţinuţi comunişti, în calitate de director general al închisorilor. Apoi şi-a
oferit serviciile regimului de dictatură proletară în procesul lui Maniu. Acum
avea un singur rol: nu să judece, ci să condamne, conform directivelor
organelor de partid. Grupul de aşa-zişi spioni şi trădători era format din 12
inşi, printre care şi profesorul George Manu de la Catedra de Fizică a
Universităţii din Bucureşti, care, după o noapte de suferinţă asemenea celor
suferite de tata, a încercat să se sinucidă, tăindu-şi venele cu muchia barei de
fier a patului. Revin la darea sentinţei. Au curs pedepsele de 25 de ani muncă
silnică, pentru îndeplinirea unicului scop urmărit de comunişti, exterminarea
elitei intelectuale şi a adevăraţilor patrioţi români. Aici se încheie în
jurnal capitolul “Năpasta”. Urmează capitolul “Calvarul”. Drum pe care tata şi-a
călcat paşii 16 ani şi două luni...
G. N.: Te rog să-mi enumeri, mai întîi, închisorile prin care a
trecut.
N. M.: Nu. Îţi voi enumera mai întîi alte nume. Locurile unde pînă
la calvar şi-a făcut studiile de specializare şi cercetare în psihologie.
Universităţile din Leipzig, Berlin,
Hamburg, Paris,
Londra. Apoi Universităţile Harvard, Yale, Columbia,
Chicago şi
Duke. Acum îţi spun şi numele închisorilor: Aiud, Jilava, Piteşti, Dej, Gherla. Fă comparaţie!
G. N.: Un cuvînt despre toate la un loc.
N. M.: Mai multe cuvinte despre fiecare.
Aiud: Faimoasa „zarcă” în care şi-au găsit moartea sute de deţinuţi.
Mîncarea se limita la o singură supă, atît la amiază, cît şi seara, cu 3-5
boabe de fasole sau 40-50 de boabe de
arpacaş. Alteori, zile întregi, numai zeamă de sfeclă. După zece luni a slăbit 35 kg. Avea 42 kg. Foamea îi era cumplită,
dar nu destul spre a nu recita uneori versuri din Infernul lui Dante, depăşită fiind cu mult cruzimea imaginată de
zbuciumatul florentin. Uneori le chiorăiau în aşa hal maţele de foame, că au început
să roadă firele de la rogojină.
Jilava: Celule cu două rînduri de priciuri suprapuse din scînduri,
pe care dormeau 20 de deţinuţi. Nu se făcea foc niciodată. Frigul era mai cumplit
decît foamea. Directorul Moromet şi gardienii, ca să se distreze, aruncau după
deţinuţi cu beţe, ca după vite, pînă reuşeau să rupă vreo mînă sau vreun
picior. Unul dintre deţinuţi, generalul Zaharia, invalid de război, care îşi
pierduse o mînă în luptă şi fusese decorat pentru faptele de vitejie cu Ordinul
Mihai Viteazul, era bătut cu sadism peste singura mînă ce o avea.
Piteşti:
Căpitanul Mîndreş, directorul închisorii, fost cazangiu la Atelierele CFR
Craiova, le-a ţinut următorul „discurs” nou-veniţilor: „Aceasta e academia mea,
de la care nu plecaţi decît în mormînt, mama şi dumnezeul vostru de barosani, că
bine aţi mai trăit pînă acum! Daţi-le în cap, mă, ca să priceapă unde sînt! Împuşcă-i,
treci cu tancul peste ei, trage cu tunul, omoară-i, mama lor de deştepţi!”.
Noaptea, pe la ora unu, cînd se întorcea beat mort de la cîrciumă, avea plăcerea
să-i scoată pe coridor şi să-i ţină culcaţi cu faţa în jos 20-30 de minute,
timp în care gardienii aruncau cîte o tonă de nisip şi alta de apă în celule, obligîndu-i
ca pînă la cinci dimineaţa, cînd suna deşteptarea, să fie curate ca oglinda.
Aici, în 1952, se petrecuseră lucruri de-a dreptul îngrozitoare, pe care mintea
unui om sănătos la cap nu le poate crede. „Reeducarea”. În special studenţii
erau obligaţi să declare în faţa celorlalţi că mama le-a fost curvă şi tata hoţ.
Cei ce se opuneau erau schingiuiţi în bătăi, privaţi zile întregi de mîncare şi
apă, obligaţi să soarbă ciorba fierbinte, aşezaţi pe burtă, timp în care erau
loviţi pe spinare. În scurtă vreme, jumătate dintre ei au murit în chinuri
groaznice, cu buzele, gura şi stomacul arse. De asemenea, a fost desenată şi
figura blîndului Iisus în mărime naturală, iar în spatele ei a fost aşezat un tînăr
cu sexul scos prin panou, ca să fie luat în gură de ceilalţi. Dumnezeu l-a păzit
pe tata. Nu l-a lăsat pradă bestiilor. N-a apucat să treacă şi prin chinurile „reeducării”.
Dej: Încă din gară, transportul deţinuţilor a fost primit cu foarte
multă ostilitate, iar palmele au pocnit pentru orice fleac. În celule, porţia
de aer prin ferestrele zăbrelite li se dădea numai cîte o jumătate de ceas
dimineaţa, la amiază şi seara. Oamenii mureau astfel ucişi cu lipsa aerului
pentru a avea cantitatea suficientă de oxigen. O suferinţă pe care tata a
considerat-o cea mai absurdă dintre crime. Aerul nu costa nici un ban.
Nemaivorbind că erau scoşi o singură dată pe zi la toaletă, dar aveau numai două
minute pentru evacuarea scaunului. Aproape toţi s-au îmbolnăvit de hemoroizi.
Gherla: Dacă numai această singură însemnare i s-ar păstra, şi ar
fi destul pentru întregirea unui tablou duhnind a crime fioroase şi monstruozităţi,
pe care, în jurnal, tata nu a mai vrut să le retranscrie. Însăşi reamintirea
lor îi era un chin.
G. N.: Ce ar putea fi mai îngrozitor decît toate grozăviile pe care
deja le-ai relatat?
N. M.: Modul inimaginabil în care au fost ucişi bătrînii deputaţi
social-democraţi Jumanca şi Flueraş. Cu coada măturii băgată pe gură pînă în
stomac. O scenă care întrece, desigur, toate scenele. Deşi nu a fost singura.
Adaug, pentru finalul dialogului nostru, că de aici, de la Gherla, s-a eliberat pe 25
iunie 1964. I-a fost cea mai fericită zi din viaţă. M-a lăsat copil şi m-a găsit
om în toată firea. Eram student la Bucureşti. Am venit cu primul avion. Nici un
plîns de pe pămînt nu se compară cu plînsul de bucurie pe care i l-am văzut
atunci. Altminteri, tata nu a plîns şi nu s-a plîns, niciodată. S-a stins din
viaţă la 13 iunie 1980.
G. N.: În loc de ultima întrebare şi ultimul răspuns, spune-mi, la
ce te gîndeşti?
N. M.: La tinerii care vor citi acest interviu. Ce vor înţelege? Ce
vor crede? Nimic nu pare adevărat. Dar totul a fost adevărat.
A consemnat
Gelu NETEA
*
Gelu Netea, „Interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu despre filmul vieții
tatălui său”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 12/216, decembrie
2008, p. 15.
Nicolae Mărgineanu fiul
Mai puteţi
citi pe acest blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire