OAMENI CARE AU FOST: ION V. GEORGESCU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Cei care nu au putut urmări în direct la Realitatea TV, în cadrul emisiunii "Realitatea spirituală" de duminică 30 noiembrie 2014, memorabilul interviu cu maestrul Dan Puric pe tema mărturisirii jertfelnice şi a rezistenţei creştine a neamului românesc, o pot face on-line, inclusiv clicînd AICI. Merită cu prisosinţă!

PATIMILE UNUI CĂRTURAR

Ion V. Georgescu, teolog şi cărturar a cărui carieră a fost curmată brusc prin încarcerarea sa de către bolşevici, care l-au ţinut în lagăre şi închisori timp de aproape două decenii, îşi cucerise în perioada interbelică un bun renume de specialist în limba ebraică, în exegeza Vechiului Testament şi în istoria culturală a Antichităţii orientale, fiind foarte apreciat, între alţii, de către Gala Galaction (în pofida faptului că acesta din urmă era un om cu mărturisite vederi de stînga, în timp ce tînărul teolog avea, ca mai toată generaţia sa, vederi politice de dreapta).
Deşi nu i-a fost dat să moară în detenţie, sau de "mîna lungă a Securităţii", asemeni celor consemnaţi în masivul documentar Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist (E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007), el poate fi numărat printre martirii ortodocşi ai Crucii din secolul XX, iar figura lui ar merita cunoscută pe scară mai largă, atît în dimensiunea ei teologic-intelectuală, cît şi în dimensiunea ei eroic-mărturisitoare [1].
Dar să vedem mai îndeaproape care i-a fost traseul existenţei.
Ion V. Georgescu s-a născut pe 13 ianuarie 1909 la Bascov, jud. Argeş. A urmat Seminarul Teologic din Curtea de Argeş (1921-1928), apoi, la Bucureşti, Facultatea de Teologie (1928-1932) şi Facultatea de Litere (1929-1933), cu licenţă în Limbile Clasice. Temeinica sa formaţie se consolidează la Athena şi Paris (2 ani) prin studii de specializare în istoria şi exegeza Vechiului Testament.
Încă din vremea studenţiei (1931) este preparator la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a funcţionat o vreme şi ca secretar-ajutor (1934-1937), ca apoi să devină asistent (pînă în vara lui 1945).

În 1938 îşi lua, la Bucureşti, Doctoratul în Teologie, cu teza Demonologia Vechiului Testament. Satan în profeţia lui Zaharia.
În aceeaşi perioadă este hirotonit diacon, dar vocaţia sa este mai degrabă catedra decît amvonul. A mai publicat în volum, înainte de marele război, Actualitatea profeţilor, Bucureşti, 1934, Demonologia Vechiului Testament. Azazel, Bucureşti, 1934, şi Scrierile părintelui profesor Ioan Popescu-Mălăieşti [2], Bucureşti, 1938-1939 (întîi în revista Studii Teologice, apoi şi în extras). Din păcate, scrierile sale (pe care vitregiile vieţii nu i-au mai permis să le revadă şi să le actualizeze bibliografic) au fost tipărite în epocă destul de neglijent, ceea ce a făcut foarte dificilă reeditarea lor la nivelul exigenţelor actuale [3].
În anii studenţiei, tînărul Ion V. Georgescu s-a apropiat, ca atîţia alţi colegi de generaţie, de Legiunea Arhanghelul Mihail [4] – opţiune politică ce avea să-i fie fatală atunci cînd comuniştii au venit la putere, pe şenilele tancurilor sovietice. Multe informaţii despre el (greu de verificat) ne oferă, mai ales în privinţa relaţiei cu legionarismul (de unde i s-au cam tras toate), memorialistul Atanasie Berzescu (Lacrimi și sînge. Rezistența armată anticomunistă din munții Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, pp. 265-281), care l-a cunoscut în recluziune ("În decembrie 1957, prof. Ion V. Georgescu se eliberează de la Gherla şi este trimis în com. Lăţeşti cu domiciliu obligatoriu. Acolo, la Lăţeşti, l-am întîlnit pentru prima dată..."). În 1940, pe vremea statului naţional-legionar, i s-ar fi propus un post de ministru, dar, "din prea multă modestie", l-ar fi refuzat (dacă lucrul e adevărat, aş fi de părere că prudenţa a jucat un rol mai mare decît modestia). 
Un lucru destul de straniu se petrece în august 1945: ridicat samavolnic de bolşevicii ruşi, a fost dus mai întîi la închisoarea Liublianka din Moscova, unde a fost condamnat la 20 de muncă silnică în gulagul siberian [5]. A fost purtat, ca deţinut, pe la Verhoiansk ("polul frigului"), Uhta, Irkutsk, Krasnoiarsk, Vorkuta (dincolo de Cercul Polar). Iată ce relatează memorialistul citat:
"Într-o zi de august 1945, pe la sfîrşit de lună, cu seninul cerului scăldat de razele soarelui dogoritor, Ion V. Georgescu, sumar îmbrăcat de vară, cu o cămaşă cu mîneci scurte, pantaloni albi şi cu sandale în picioare, venea de la facultate, agale, spre casă. Se mai oprea din loc în loc, uitîndu-se pe la vitrine. Acasă îl aşteptau doi copii, Răzvan şi Bogdan, şi soţia Ariana. În învălmăşeala gîndurilor se trezeşte cu doi bărbaţi în floarea vîrstei în faţă, întrebîndu-l de sănătate, într-o românească perfectă. Cei doi îl încadrează între ei, prinzîndu-l de braţe. Aşa, cu mult calm, îl poftesc cu ei pînă la maşină. Îl obligă să intre în maşină şi zboară cu el pînă la aeroport, unde, zoriţi, îl aruncă de-a valma în avion. În avion, tot timpul, cei doi mascau multă bunăvoinţă şi respect.
Iată-l pe Ion V. Georgescu, în plină zi de vară a anului 1945, la 36 de ani, răpit de pe străzile Bucureştiului, urcat în avion şi dus la Moscova! Răpit de ruşi! După ce şi-a revenit din starea aceea de om bulversat, şi-a dat seama că-i răpit. Mirarea şi întrebările se desfăşurau de-a valma în capul lui. Intuia că-i un drum poate chiar fără întoarcere. [...] Ajunşi la Moscova, de la aeroport, cu o maşină, a fost dus direct în faţa lui Beria. Deci, răpirea lui Ion V. Georgescu se poate spune că a fost făcută de Beria. Aceasta se confirmă şi prin ceea ce voiau să obţină de la prizonier prin anchetele făcute asupra lui timp îndelungat, sub presiune, cu toate metodele binecunoscute de noi toţi care am trecut prin infernul comunist" [6]. 
Readus în ţară în 1955, a fost azvîrlit în temniţele de acasă (cu un scurt popas în lagărul 5 Culme, pare-se că anume pentru a fi bătut de fiorosul Başpalian). Din documentaţia lacunară rezultă că cel mai mult a stat în penitenciarul de la Gherla (unul din centrele aşa-numitei "reeducări", în care s-a încercat o continuare a Piteştiului).
Eliberat în septembrie 1962, devine, din anul următor, corector şi apoi redactor la Institutul Biblic din Bucureşti (de unde se va pensiona în 1971), cu sprijinul Patriarhului Justinian Marina, care i-a întins o părintească mînă de ajutor, ca atîtor altor foşti deţinuţi politici (nu numai clerici, dar şi mireni recunoscuţi pentru angajarea lor creştină).

În anii din urmă, a tradus destul de mult (mai ales din greacă, rusă şi franceză: Teodor de Mopsuestia, N. A. Nissiotis, P. Evdokimov, Vl. Losski, P. Ceremuhin, V. Krivoşein, N. Uspenski, J. Meyendorff, Alexie de Meudon ş. a.) şi a publicat comentarii sau recenzii în revistele bisericeşti, îndeosebi în intervalul 1966-1974, uneori semnînd cu pseudonimul Ion V. Paraschiv. Din nefericire, spre sfîrşitul vieţii şi-a pierdut vederea (în urma unei boli de ochi rare şi puţin cunoscute, pe care o contractase în anii de detenţie).
A murit în Bucureşti, singur şi orb, la 21 noiembrie 1976, în urma unui atac de cord. Un Popescu Vorkuta, care l-a cunoscut îndestul de bine, nota în memoriile sale: "Îmbătrînit, epuizat, cu inima și vederea foarte slăbite, a fost eliberat și a mai apucat să lucreze cîțiva ani, în domeniul său, sub oblăduirea Patriarhului Justinian. A murit la masa de lucru, cu capul pe cărțile sale de studiu. Dumnezeu să-l odihnească! Crucea pe care a dus-o a fost mult peste puterile lui!" [7].
Oricît de scump l-ar fi costat şi de "peste puteri" i-ar fi fost crucea purtată, lui Atanasie Berzescu îi mărturisese cîndva că "dacă ar trebui s-o ia de la capăt cu viaţa, tot pe acest drum ar merge". 
Reeditarea măcar a unora dintre scrierile sale teologice ar fi o reverenţă tardivă a contemporaneităţii în faţa unui cruciat uitat, pe care tragedia istoriei şi a propriului destin l-a împiedicat să devină instanţa cărturărească şi spirituală care ar fi putut să fie.

Răzvan CODRESCU

Teza de doctorat a lui Ion V. Georgescu

[1] Pentru principalele sale lucrări publicate, atît înainte, cît şi după anii de detenţie, cf. lista bibliografică dată de pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu în Dicţionarul teologilor români, ed. a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 192. Pentru amănunte biografice, cf. mai ales M. Păcurariu, op. cit., pp. 191-192; Paul Cara­via, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica în­­temniţată. România: 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totali­ta­ris­mului, Bucureşti, 1998, p. 201 (lucrare tradusă şi în limba engleză); Intelectualii şi Mişcarea Legionară. Mari conştiinţe româneşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, p. 135 (de consultat cu multă prudenţă). Se adaugă evocările unor memorialişti care l-au cunoscut efectiv şi de care va veni vorba în cele ce urmează.

[2] Acesta (născut în 1874 şi răposat în 1953) a fost profesor de Vechiul Testament, Arheologie biblică şi Limba ebraică (1907-1939), iar în două rînduri şi decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1929-1933 şi 1936-1938). Activînd în aceeaşi zonă de preocupări şi competenţe, I. V. Georgescu i-a fost subordonat şi îndatorat. 
[3] Desigur, astăzi cercetările în domeniu au avansat considerabil, dar esenţialul îl găsim deja în aceste pagini de aplicaţie erudită, încă folositoare în vetusteţea lor, mai ales într-o bibliografie locală destul de săracă în studii tematice de acest gen. 
[4] După cercetătorul Francisco Veiga (Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 231), în luna ianuarie 1937 Legiunea ar fi avut 12.000 de cuiburi (cu circa 96.000 de militanţi), iar în luna decembrie a aceluiaşi an – 34.000 de cuiburi (cu circa 272.000 de militanţi)! Pe de altă parte, din 10.000 de preoţi cîţi erau în ţară, 2000 ar fi făcut parte din Legiune (căutînd în ea, crede autorul – evreu spaniol –, "dinamismul şi capacitatea de mobilizare socială care lipseau ortodoxiei creştine"). 
[5] Printr-o decizie a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al U.R.S.S., din septembrie 1955, condamnarea i-a fost redusă la 15 ani. Repatriat după 10 ani de încarcerare, restul de 5 urma să-i execute în ţară. Reanchetat aici pentru condamnarea primită în U.R.S.S., se constată că ea avusese un caracter "administrativ" (nu i se puteau imputa fapte, dar constituia un pericol potenţial, ce impunea măsura preventivă a reţinerii în privaţiune de libertate!); cum în România această măsură fusese desfiinţată legal, a fost pus în libertate (23.09.1957), dar cu domiciliu obligatoriu, pentru ca după nici un an să fie rearestat (12.09.1958) şi trimis în lagărele de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. 
[6] Dacă e să dăm crezare memorialistului, Beria personal i-ar fi cerut teologului legionar să se lepede de Legiune, să devină colaboratorul ruşilor şi să ajute – cu promisiunea de a fi bine răsplătit ("În 1946, spre sfîrşitul anchetelor, mi-au promis locul lui Petru Groza ca preşedinte al Consiliului de Miniştri în România. Nu am primit acest lucru"!) – nici mai mult, nici mai puţin decît la... suprimarea lui Horia Sima. Teologul nu numai că nu a acceptat, dar ar fi făcut şi o argumentată apologie a Mişcării Legionare, a cărei consemnare scrisă nu se îndoia că se mai păstrează prin arhivele moscovite. 
[7] Nicu Popescu Vorkuta, Crez și adevăr, București, 2009, pp. 233-234 (este vorba de a doua ediţie a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, Editura Gordian, Timişoara, 1995). Vorkuta i-a zis autorului, în închisoare, prinţul Alexandru Ghyka (fascinat de povestirile sale din lagărele sovietice), şi aşa i-a rămas numele în mediile legionare.