Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2007
LUCIFERISMUL
ÎN ŢARA LUI CARAGIALE
Spre sfîrşitul anului trecut, în mediile religioase de la noi s-a creat
o oarecare indispoziţie în faţa apariţiei editoriale a unei stranii Evanghelii
după Lucifer, în care unii s-au grăbit să
vadă un fel de culminaţie a insolenţei anticreştine şi chiar un semn al
vremurilor apocaliptice. Curioşi şi îngrijoraţi şi noi de această nouă
provocare, despre care credeam c-ar fi cel puţin ceva în genul Versetelor
satanice (1989) ale lui Salman Rushdie,
carte ce a produs atîta tulburare în lumea islamică, am solicitat obscurului
autor trimiterea unui exemplar (conform indicaţiei de pe ultima pagină a
cărţii: "Evanghelia după Lucifer
poate fi comandată la adresa ghiuri@gmail.com sau la telefon 0728 090 666").
O dată satisfăcută curiozitatea, îngrijorarea s-a cam risipit şi ea: am dat de
un simplu exerciţiu particular de teribilism psihanalizabil,
de care Lucifer însuşi ar trebui să fie foarte stînjenit...
Există în cultura europeană romantică şi postromantică (de la Byron la
Baudelaire) o oarecare tradiţie a demonismului literar, care, sub influenţă
apuseană, s-a făcut simţită şi la noi, inclusiv în cîteva poeme şi încercări
dramatice eminesciene. Lucifer i-a fascinat pe romantici (despre care s-a spus
că au avut mai degrabă un fel de "religiozitate fără religie",
hrănită cu superstiţii folclorice sau exotisme mitico-magice) ca posibilă
imagine a "geniului neînţeles", reprezentat adesea ca un tînăr
răzvrătit, gata să se ia de piept cu Dumnezeu şi cu lumea întreagă. Uneori s-a
întîmplat ca astfel de creaţii literare, dincolo de confuzia sau perversiunea
lor spirituală, să aibă mai mici sau mai mari calităţi estetice (dracul fiind
meşter în a se îmbrăca în "înger de lumină").
Nu este cazul Evangheliei după Lucifer
prin Ghiuri Selegean, chiar dacă autorul va fi avut prevalente ambiţii
literare, la periferia discursului postmodernist. Lipsit de talent, Ghiuri
Selegean crede, ca elevii cînd fac compuneri, că literatura înseamnă apelul la
un anumit fond arhaic al limbii, răsucirea pretenţioasă a frazei şi jocul de
cuvinte, sau chiar invenţia de vocabule noi ("a învremni" – de la vreme, "mîlcire" – de la a tăcea mîlc, "a rubini" – de
la rubin, "vlagoslovenie" –
în loc de blagoslovenie etc.), pe
fondul unei alegorism obsesiv, supralicitat pînă la ridicol. Exprimarea este atît
de căutată şi de stufoasă, cuvintele atît de multe în raport cu faptele şi cu
ideile, încît textul devine ilizibil încă de la primele pagini. E foarte mică
probabilitatea să poată duce cineva pînă la capăt, oricît apel ar face la
glosarul dat de autor (pp. 57-59), o astfel de lectură, în care se împotmolesc
fără nici o şansă şi spiritul, şi ochiul.
Noul "evanghelist" face mai degrabă figura unui Mitică intrat la "fandacsie",
încîntat de sine, dar ulcerat de neîmplinirile unei vieţi cenuşii (neîmplinirea
erotică, neîmplinirea vocaţională etc.), pe care, ca orice ins rătăcit, fără
educaţie şi sensibilitate religioasă, le impută cu năduf lui Dumnezeu. Drama
autorului este că, încercînd să priceapă lumea şi vremurile, nu poate scăpa
nici o clipă de sine însuşi, nu se poate emancipa de propria puţinătate. "Evanghelia"
sa – numită pe parcurs şi Povestea mea,
Povestea unui dor sau cartea vieţii "lăbărţată" în
21 de caiete/capitole – vorbeşte astfel mai mult despre eul său confuz decît
despre "patronul" său spiritual, fiind de fapt o autobiografie
deghizată (mutatis mutandis, ca în Luceafărul eminescian interpretat de
Maiorescu), lipsită însă de orice virtute a tranzitiviţii (adică înţelegerii
mesajului de către celălalt – condiţie minimală a comunicării şi cuminecării,
inclusiv la nivelul creaţiei artistice).
Nu doar necredincios, dar lipsit de orice orizont teologic, "filosofia"
sa se reduce la un soi de dualism primitiv: Întru
început se iscă dorul veşniciei şi dorul scăpără-n odorul veşniciei, Mirele
ce-şi văpăia dorul. [...] Odorul veşniciei îşi văpăia jumătatea de împărăţie,
iară eu, dorul veşniciei, luceam cealaltă jumătate, dar oricît stăruiam întru
frăţie, părtaşi într-a veşniciei măreţie, cele două jumătăţi nu se potriveau
nicidecum (1, 10 şi 37). Limbajul e naiv bogumilic: "odorul veşniciei",
"Mirele" steril, "frăţînul", e aspectul leneş al existenţei
(deus otiosus), în vreme ce "dorul
veşniciei", Lucifer, "Nefîrtatul" ereziei bogumilice, e aspectul
dinamic, patima vitalistă. Ca orice trăitor complexat, autorul are un fel de
cult compensatoriu al Vieţii. Numai că Viaţa (chiar grafiată aşa, cu majusculă)
este pentru el doar un fel de tensiune nărăvaşă între "dragoste şi
drăgosteală", iar culminaţia ei "iniţiatică" sună cam aşa: Răzbind printre petalele trandafirii ale
bobocului prigorit şi jilăvit de sărutări băloase, mirele sfredeli tainiţa
miresei, pînă-n zgăul dintru pîntecele-i roditor, îndesîndu-şi sceptrul vrednic
de fala unui împărat... (4, 31).
Gravitatea eminesciană se dizolvă treptat în vulgaritate caragialescă,
pariul metafizic devine simplu decor al platitudinii carnale, iar încăpăţînarea
de a scrie i se revelează în final autorului însuşi ca impură "fudulie"
a unui "muritor" care tînjeşte şi el (vezi 21, 11 şi urm.) "să
fie iubit, slăvit şi preţuit" (tînjire înduioşătoare, ce l-a împins nu
doar să scrie o carte imposibilă, dar şi să şi-o tipărească şi difuzeze singur,
legînd-o în coperte negre ca propria lui întunecare).
Un lucru e sigur (şi liniştitor pentru cei care s-au pripit să se
îngrijoreze de aparenţa ameninţătoare a demersului): în cartea necăjitului său "evanghelist"
sui generis dracul nici nu s-a mai sinchisit
să-şi vîre coada. Căci dracul – parol,
monşer! – e rău, dar nu e prost.
Răzvan CODRESCU
* Răzvan Codrescu, "Luciferismul în ţara lui Caragiale", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 7/199, iulie
2007, p. 16.
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire