OAMENI CARE AU FOST: ELISABETA RIZEA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

«VITEAZA DIN NUCŞOARA»

"Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere şi ne-au luat tot: păru' din cap, pămîntu', căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletu'!".

(Elisabeta Rizea)

Elisabeta Rizea [1], ţăranca simplă şi dîrză din Nucşoara (jud. Argeş), întruchipare a virtuţilor tradiţionale ale neamului nostru (pe care mulţi au ajuns astăzi să le creadă doar literatură), devenise, după 1989, un simbol al rezistenţei populare în faţa violenţelor şi perversiunilor regimului comunist. Mediatizarea figurii ei exemplare ("Viteaza din Nucşoara") se datorează în mare măsură d-nei Lucia Hossu-Longin (1992), realizatoarea "Memorialului durerii", dar şi Editurii Humanitas, care n-a scăpat prilejul de a publica o carte intitulată Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi (1993), "moşită" cu entuziasm de regretata Irina Nicolau [2], în colaborare cu d-l Theodor Niţu. Lamura conştiinţei publice româneşti a asumat-o ca atare şi a avut în ea un reper moral greu de contestat, nu fără amărăciunea difuză că acest tip de umanitate ţărănească este astăzi pe cale de dispariţie, înlocuit cu fantoşele umane pe care e în măsură să le genereze "civilizaţia" contemporană (a "omului recent", necruţător radiografiat maian de d-l Patapievici).

În timpul regimului comunist, Elisabeta Rizea fusese iniţial condamnată la 6 ani de închisoare (1950-1956), apoi rearestată în 1958 şi condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică şi confiscarea averii (din care a executat 6, pînă la graţierea din 1964, cînd s-a putut întoarce la cele două fiice rămase de izbelişte) [3], sub învinuirea de a fi sprijinit, împreună cu soţul ei, Gheorghe Rizea (şi el deţinut politic), rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Făgăraşului (grupul Arsenescu-Arnăuţoiu). A fost supusă unor torturi greu de imaginat (în 1950, de pildă, la sediul Securităţii din Piteşti, a fost spînzurată de o grindă cu propriul păr, care după aceea nu i-a mai crescut niciodată):

"După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băţ, pînă la sînge. Mi-au rupt cîteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în ceru' gurii şi mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic... Căpitanu' Cîrnu [Ioan] m-a schingiuit. Eu tot trăiesc, încîrligată, cum sînt, şi cu genunchii scoşi, da' el nu mai e! [...] Mi-au pus cîrlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am păr deloc, uite! Şi uite în fotografie ce păr bogat am avut, şi salbă de aur... Mi-au luat tot comuniştii. Ultima dată, a venit Cîrnu cu o curea pe mînă. «Spune!». N-am spus. M-a legat de mîini cu unu' care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. «Îţi dăm 300 de lei!». «Domnule căpitan, eu nu sînt Iuda, să-i vînz pe 30 de arginţi...». M-a trîntit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu', de la ceafă la călcîi, şi pe stînga, şi pe dreapta. A dat Domnu' de-a murit, şi eu trăiesc, na! Da' n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvîrlit basmaua din cap. «Spune!». Purtam coadă cu fundă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada sub cîrligu' de la lamba din tavan. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani... Cîrnu mi-a tras scaunu', celălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cîrlig şi eu am căzut la pămînt. Aşa mi-au smuls păru'. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da' tot nu i-am vîndut", povesteşte în cartea menţionată (care trebuie citită cu imaginea ei vie din film).

Torturile şi privaţiunile n-au izbutit însă nici s-o "frîngă", nici s-o "îndoiască". A trecut prin temniţele de femei de la Arad, Ciuc şi Mislea, unde s-a purtat fără reproş, conform mărturiilor tuturor celor ce au cunoscut-o.

Tuţa Rizii, acasă, cu Regele ei

Majestatea Sa Regele Mihai a avut eleganţa s-o viziteze, în mai 2001, în casa ei din Nucşoara, aducîndu-i tîrzie, dar mare mîngîiere. "A venit Majestatea Sa. Mama stătea într-un cărucior cu rotile, că nu mai putea să meargă, dar cu greu s-a ridicat în picioare, s-a sprijinit de perete şi aşa l-a primit pe rege. «Veto, eşti mai mică decît mine, dar tot eu am venit la tine», i-a zis regele mamei. Apoi s-au îmbrăţişat, un rege şi o femeie simplă, de la ţară... Am plîns. Cred că cea mai mare onoare pentru mama a fost acea îmbrăţişare. A fost recompensată pentru toată suferinţa prin care a trecut", povestea cu emoţie fiica ei Elena. Preşedintele Emil Constantinescu n-a ratat ocazia să-şi facă şi el imagine pe seama ei.

"Tuţa Rizii" obişnuia să zică: "Maică, nu vreau să mor pînă nu se limpezeşte lumea asta". Văduvă de multă vreme, s-a stins în vîrstă de 91 de ani, cu lumea nelimpezită, la Spital Judeţean din Piteşti, într-un pat de la Reanimare, de pe urma unei viroze respiratorii acute, lucidă pînă la ultima suflare. A fost înmormîntată în cimitirul din Nucşoara, la vremea frunzei ruginite, dar şi a belşugului răscumpărător, trecînd în veşnicie ca o icoană mărturisitoare a bunei ţărănii de altădată [4]. Oficialităţile au lipsit cu desăvîrşire: îi trecuse "voga". Patriarhul României şi-a făcut timp – şi a găsit cu cale  – să-l prohodească pe unul din fraţii Păunescu, dar de Elisabeta Rizea nu s-a sinchisit...

Fie-i "Tuţii Rizei" binecuvîntată odihna şi veşnică pomenirea! [5]

Răzvan CODRESCU

[1] Fiica lui Ion şi a Mariei Şuţa, născută la 28 iunie 1912 în Domneştii Argeşului, nepoată a liderului ţărănist Gheorghe Şuţa (ucis de comunişti în 1946 – sau 1948, după alte surse).

[2] 1946-2002, o mare doamnă a sufletului românesc, pasionată folcloristă şi muzeografă, colaboratoare apropiată a regretatului Horia Bernea (1940-2000) şi directoare în cadrul M.Ţ.R. (încăput în urmă, din păcate, pe mîna unor neaveniţi).

[3] Cf. documentele reproduse pe site-ul http://eroinenucsoara.ro/elisabeta-rizea-ro.php (extrase ample din dosarele judiciare).

[4] A rămas de pe urma ei şi o "Baladă a Elisabetei Rizea", devenită folclor local: Într-o zi, pe neaşteptate,/ Ne văzurăm arestate/ Şi la dubă aranjate,/ Şi la Piteşti transportate./ La Piteşti securitate,/ Unde criminalii bate,/ Acolo, cînd am ajuns,/ Ochelari la ochi ne-a pus/ Şi la birou ei ne-a dus./ La birou, la cercetări,/ Ne-a pus multe întrebări... etc.

[5] Nucleul acestui text a fost necrologul pe care i l-am făcut Elisabetei Rizea în Punc­te cardinale, anul XIII, nr. 10/154, octombrie 2003, p. 5.